Ea - femeia ce nu mai cere...
Ea - o femeie născută din tăcerea pădurii
Cu sufletul tivit in miros de rășină
Cu dor de trai in mijlocul naturii
Și nesaț al cântecului si dans de albină
Ea - razboinică ce nu a cerut niciodată război
Dar viața i-a pus in miina o sabie prea grea
Își duce pașii prin lume cu sufletul de sloi,
În piept o rană veche ce nu se mai încheia.
Prin nopți fără somn își caută un rost,
dar umbrele o prind și-i frâng lumina vie;
în fiecare zori renaște greu, pe cost,
iar dorul ei de pace doar lacrimile-l știe.
Prin codrii tăcuți își poartă povara,
dar pasul ei sfios ascunde-un foc ce arde lin;
destinul i-a furat odată toată seara,
dar nu i-a stins puterea de-a mai crede în divin.
În adâncul inimii voia altceva, departe de armuri,
nu tronuri reci, nici lauri ce dor când îi atingi;
căuta iubirea care nu lasă în urmă răni și zgomoturi,
dar lumea i-a dat umbre, grăbite s-o împingi.
Voia respect curat, ce crește fără forță,
un sprijin blând ce nu dispare la al vântului suspin;
dar viața i-a pus în brațe minciuni tăiate-n toartă,
și tot ce-a fost promis s-a stins amar, târziu, venin.
De-atâtea ori întinse mâna după bine,
crezând că poate-n sfârșit destinul i se-ndoaie;
dar tot ce a primit erau doar forme goale, străine,
frânturi de vis căzute-n drum, în miez de noapte haine.
Norocul o ocolea mereu, ca o pasăre rănită,
ce nu-și găsește cuib pe nicio ramură din zori;
iar inima ei stătea, în liniștea-i clădită,
ca o flacără mică, tremurând între furtuni și nori.
Ea iubește cu răbdare, cu foc și cu tăcere,
Dar lumea îi oferă doar promisiuni de fum.
Și totuși, cu sabia ridicată, înfruntă orice durere,
Femeia ce iubește, deși nu-i e dat niciun drum.
Ea – femeia care nu mai așteaptă dragoste, ci tace,
alinată doar de gândul că totul e demult pierdut.
În suflet îi mai arde o scânteie ce abia se face,
dar viața i-a arătat că dorul rămâne mut.
Cândva visa că cineva îi va ține inima între palme,
fără să o strivească, fără să o lase-n noroi.
Acum doar speră ca liniștea să vină peste drame,
să-i mângâie rănile pe care le-a purtat în război.
Ea – femeia ce a știut să iubească fără măsură,
dar și-a închis inima ca pe o ușă ce nu vrea să mai doară.
În tăcerea codrului își țese ultima armură,
și în sfârșit învață că uneori salvarea e doar să nu mai ceară.
Category: Love poems
All author's poems: Mihaela Gutu 
Date of posting: 8 декабря 2025
Comments: 1
Timp de citire: ~5 min.
Views: 404
Categories
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Poems in the same category
2 июня
„Ecouri sub umbrelă” este ca o îmbrățișare caldă într-o zi ploioasă de mai. Versurile transmit atâta liniște și vindecare. Felicitări pentru această b...
2 июня
Vă mulțumesc frumos! Dincolo de orice experiențe, amărui sau nu, poezia rămâne un spațiu al regăsirii și al demnității. Mă bucur că v-a trimis cu gând...
2 июня
Cumva este continuarea unei alte poezii ale tale, cel puțin așa am perceput, însă de data asta plină de speranță! Bravo.
2 июня
O poezie sensibilă, probabil "venită" din experiențe dinamice ușor amare?! Doar autorul știe ☺️ însă lasă multe interpretări. Frumos.
2 июня
O poezie profundă și încărcată de emoție, în care timpul, limitarea și lupta interioară sunt exprimate prin imagini puternice. Transmite o stare de re...
1 июня
Tăcerea este o artă în credința și rugăciunea către DUMNEZEU … Așa ne spune în cuvinte frumos ales poezia ,,ÎNVAȚĂMĂ SĂ TAC / nu ca să mă ascund...
Comments 1
Erno Barta