Cât de cât!

îmi beau cafeaua în timp ce aprind lumina în camera cealaltă

cu vedere spre infinit

unde se-aude foșnind ziua

încercând să-mi alung gândul încurcat în mrejele nopții

gustul de rugină și Tequila

din gură

mahmureala instalată în oase

ca plumbul topit

și simt sentimentul acela revigorant

al nepăsării

oricum o iei mereu de la capăt

așezi aceleași piese pe tabla de șah

și faci prima mutare cu inima

rațiunea încă mai doarme din greu

printre monștri

lumea

la fel

e tot acolo

și te așteaptă indiferentă

ca o femei de moravuri ușoare

pe care n-o mai surprinde nimic

viața vine din urmă cu alte sfidări deșănțate

ingenuă

instanțele împart dreptatea până când te fac praf

și când rezultatul nu mai contează

arareori întrevezi viitorul

prin aburul rafinat al cafelei

dar ție nu-ți mai pasă

nu ai prea multe opțiuni

în afara cafelei

poate doar să-ți aprinzi o țigară…

Scrisoarea pe care am găsit-o azi-dimineață în cutia poștală nu avea menționat numele expeditorului, ceea ce mi s-a părut destul de suspect, având în vedere dimensiunile, dar, mai ales, greutatea plicului. Scrisoarea îmi era adresată „personal” de cineva care, judecând după caligrafie, nu părea să aibă exercițiul scrisului. Trecând peste aceste aspecte de percepție preliminare, am deschis plicul, în care am găsit șapte pagini, fiecare conținând același text. În esență, autorul epistolei, mă informa că scrisoarea originală ( aceasta era o copie! ) fusese redactată de însuși Tatăl ceresc în ideea propagări credinței în lume și că fusese expediată unui număr de șapte „ aleși”, care erau chemați să facă același lucru, altfel spus, să copie textul și să-l trimită altor șapte necredincioși, menționând, în final, că orice încercare de sustragere de la această „ poruncă” se putea solda cu urmări grave. Urma o listă de nume ale persoanelor care nu luaseră scrisoarea în serios și care sfârșiseră tragic. Am aruncat, așa cum, probabil, vă închipuiți, scrisoare la coșul de gunoi, și mi-am văzut de treburile mele. La ieșire din scara blocului, m-am confruntat cu un prim incident. Pechinezul vecinei de la etajul trei m-a atacat violent, înfingându-se în manșeta stângă a pantalonilor mei și refuzând să-i mai dea drumul. Avea ochii injectați de furie, lucru foarte curios, pentru că, până atunci, relațiile dintre noi fuseseră cordiale. A fost nevoie de intervenția vecinei ca să mă eliberez și să-mi continui drumul. Nu mult după aceea, în timp ce traversam strada pe trecerea de pietoni, m-am trezit luat pe capota unei mașini. Puțin lipsise să nu ajung la spital, norocul meu fusese că mă apucasem de ștergătorul de parbriz și evitasem o proiectare spectaculoasă. La întoarcere, am avut parte de altă surpriză. Tocmai trecusem pe lângă o clădire istorică, aflată chiar în apropierea trotuarului când am auzit în urmă un zgomot puternic. Bucăți mari din fațada clădirii căzuseră pe trotuar, lucru care s-ar fi sfârșit prost pentru oricine ar fi trecut pe acolo. Din fericire, nu trecuse nimeni, iar eu trecusem deja cu vreo treizeci de secunde mai devreme. În clipa următoare, nu știu ce mecanism ascuns s-a declanșat în mintea mea, fiindcă mi-am adus aminte de scrisoare. Deși nu sunt un credincios în înțelesul adevărat al cuvântului, ci mai degrabă un agnostic, un liber cugetător, mi-a trecut un fior prin dreptul inimii și m-am gândit că ar trebui să recuperez măcar o pagină din epistola aceea, pe seama căreia eram tentat să pun cele întâmplate, cee ce am și făcut, până la urmă. Reproduc, in extenso, textul scrisorii:

„...Din voia și prin grija Domnului nostru Dumnezeu ai fost ales să propăvăduiești în lume numele și porunca Lui. Adaugă o rugăciune și trimite de șapte ori conținutul acestei scrisori altora, pe care îi cunoști sau despre care ai auzit.  Scrisoarea poartă blestemul morții asupra celor care citesc și nu urmează îndemnul. Mai jos, găsești câteva exemple de morți violente, survenite la scurt timp după primirea scrisorii: George Smit, din SUA, călcat de mașină, Ane Caron, din Canada, strivită de tren, Ema Rodriguez, din Mexic, împușcată, Sofia Popov, din, Rusia, sfâșiată de lupi, Ella Johonsson, din Suedia, lovită de fulger, Akahito Tanaka, din Japonia, înjughiat în stradă, Aamir Kumar, din India, spânzurat, Kim Jeong, din Coreea, înecat și mulți alții. Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui…”

În timp ce reciteam scrisoarea, m-am gândit că aș putea posta textul pe acest site, cu 700 de membrii, considerând misiunea îndeplinită. Primii o sută de cititori, care vor adăuga un comentariu de confirmare, la fel, următorii trebuind fie să se apuce de scris, fie să reposteze în altă parte. Zis și făcut!

Deși este târziu, simt nevoia de a ieși la o „ gură de aer”. În mod cu totul și cu totul neașteptat, pechinezul vecinei de la etajul trei îmi lasă manșetele pantalonilor în pace, șoferii opresc la trecerile de pietoni,  iar tencuielile clădirilor rămân intacte, de unde deduc că demersul meu virtual, aparent neuzual în relațiile omului cu Dumnezeu, fusese primit…

dimineața asta e ca o lacrimă pe obrazul zilei

aproape că-mi dau și mie lacrimile

lumina ei mi se furișează în suflet

ca o femeie sfioasă

care dă cearșaful deoparte

și-mi pune capul pe inimă

în timp ce eu privesc uluit pe fereastră

cum apar

încet-încet din noapte

lucrurile cunoscute

copacii

păsările viu colorate

femeile somnoroase care-și plimbă câinii blegi printre blocuri

insectele cu instincte morbide

din conhortele înspăimântătoare ale morțiii

bufnițele alergice la culoarea albatră a cerului

furnicile care nu dorm niciodată

coțofenele îndrăgostite de propria imaginea din oglindă

fulgul de nea în cădere liberă

căruia îi trebuie aproape o oră să atingă Pământul

liliecii rătăciți în zori cu picioare atât de subțiri

încât mai au nevoie și de aripi

conform Genezei găina a apărut înaintea oului

ne amintește în fiecare dimineață cocoșul

așa cum ziua a apărut înainte dimineții și nopții

ca să nu mai orbecăim cu ochii deschiși prin jungla incertitunii…

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

pe-o coloană se trec iubirile

pe alta coloană

despărțirile

alături de ele trebuie să evidențiezi cheltuielile

investițiile neregăsite în încredere

în dragoste

provizioanele

diferența dintre primele și ultimile

reprezintă profitul

pierderea

cu ce rămâi sau pierzi

dacă tragi o linie

dacă nu

se poate și altfel

să reportezi totul

profitul să-l reinvestești în iluzii

pierderea s-o deduci pe parcurs

din adaos

Anul Nou este întodeauna un prilej de speranță

doar cei cu inimi de piatră nu înțeleg

această contabilitate a vieții

care te scoate dator

numai după ce îți scade toate eșecurile

materiale consumabile

mijloacele fixe

obiectele de inventar

din impozitul pe exercițiului fiscal

încheiat

și-ți reține doar sufletul...

o vreme te-am tot căutat prin ganguri

mi-am zgârâiat retina de întuneric

am inhalat mirosul  neplăcut al țigărilor de contrabandă

Cernobîl

și al prostituatelor îndopate cu hot dog și maioneză stricată

din rulotele de pe margini

întrebam drogații apatici dacă nu te-au văzut trecând pe-acolo

iar ei mă priveau din infernul lor de speranță cu ochi imobili

ca niște albușuri de ou aruncate-n tigaie „era pe-aici! nu-i asta?”

nu

aia era o curvă frivolă cu ochelari fumuri

în derivă

ăilalți

drogații  pereni

cu ciroze în ultimă fază la creier

„artiști underground” furioși și promiscui

inadaptabili

habar nu aveau

nu mai erai de-a lor

lumile subterare se degradează dramatic în timp

coloanele vertebrale se strâmbă

te trezești într-o zi că-ți curge sânge din nas

faci cataractă

cineva trage apa mereu peste tine

canalizarea urmană deversează cadavre

n-apăreai nici la persoane dispărute

în evidența Poliței

( legea prevede trei zile în asemenea cazuri!)

nici la crime cu autori necunoscuți

dar n-am încetat să te caut

m-am dus și la singura morgă din oraș

deschisă publicului

am răscolit morții rămași în sertare

am înjurat medicii legiști în halatele lor verzi

mânjite de sânge

degeaba

nu apăreai nicăieri

poate că nici n-ai existat…

Amară noapte,

E albastră noaptea.

Încă o noapte să întrebăm de tine,

Eu și egoismul,

Noi cu frigul inimii.

Cred că a trecut mai mult de o lună

De când nu te-am mai ținut de mână.

Dar n-am să-i spun nici liniștii

Cât de mult m-a răcit dorul,

Cât de greu înghit nodul...

Noaptea asta nu se mai termină.

De acum, albastrul suntem noi.

Iar cerneala de pe mână,

Speră să te piardă printre foi.

O grădina ca Edenul

Așa-s ochii tăi acum

Fără sa-i mai pot vedea

Viața mea s-ar face scrum

Ca o floare ofilită

Te privesc și stau pe drum

Poate din greșeală-ți pică

O privire în album

Mii de poze dar niciuna

N-au putut promite-n veci

Ca odată fără tine

Inima mi-o frângi și pleci

Poate c-ai fi vrut o floare

Ți-am adus și un buchet

Și nu te-ai gândit ca doare

Să mă uiți încet… complet

Ochii ei ca două stele

Se uitau în fix în ai mei

Simțeam timpul cum s-oprește

Astăzi fără vreun temei

Nu sunt bani pierduți sau timpul

Doar îmbrățișări prea reci

Care fără să-mi dau seama

Mă faceau sa cred ca pleci

În final tot ai plecat

Fără sa ai vreun regret

Eu voi fii mereu aici

Cu iubire-n piept, discret

Și dacă ai citi

Ți ai da seama ce-aș simți

Dacă ai veni-napoi

Lângă mine, lângă noi

O ploaie de amintiri s-a lăsat peste mine

Cea mai dragă... a ultimei nopți de Mai

Când îmbrățișați stăteam pe canapea la tine

Savurând Barbera și bucățele de "fromage"...

O amintire printre umbre de lacrimi și vis

Ce-mi răscolește inima și mi-o poartă-n abis

Până la margini de lume să găsească o cale

Ce duce spre tine si-a ta minunată licoare.

O amintire care tremură, dorind să te îmbrățișez 

Dar nu ești și dorul mă așează în vers

Să mai pot simți parfumul vinului în doi 

O clipă de Mai... din Mai-ul cu noi....

E pustiu iubitule pe strada,
Ploua marunt,e frig afara!
Auzi? Cum plange o vioara..
Prin ea canta toamna suparata.
Si e frig,si frunze cad
Soarele parca a decedat
Vantul mangaie lanurile pustii
Of toamna nu credeam c-o sa mai vii!

In suflet se strang dureri inferne
De dor si dragoste sufletul imi cere
Sa te mai rog cum te rugam candva:
Mai spune-mi o singura data ca sunt a ta!
E toamna tarzie iubitule si..
Nu ai venit!
Doar toamna si cu mine stim cat am suferit...

„Apollo, ți-am oferit bunătate și respect,

Așa că te rog ca și tu să fi corect.

Să îmi împlinești și mie o dorință,

O zi vreau să petrec ca a ta ființă.”

"Admetus sau dacă așa dorești să te numești, Andrei,

O să îți dau aceea ce tu vrei.

Pentru generozitatea ta, din mâncarea mea vei gusta,

Pentru această zi, în corpul meu vei exista."

Totul în jur a devenit pur alb...

Și am ajuns într-un loc atât de dalb.

Eram chiar în vârful muntelui Olympus,

Și aveam până la apus pentru orice aveam să îmi fi propus.

M-am întâlnit întâia oară cu maestrul apelor, Poseidon,

M-a întrebat de un zvon de al meu, un piton.

I-am răspuns că de mult s-a rezolvat,

Și că nici atunci nu trebuia să fiu salvat.

L-am întrebat cum îi mai este al lui imperiu.

“Imperiu? Nu credeam că întrunește un așa criteriu, “

Îmi răde și cu un zâmbet îmi vorbește,

“Este extraordinar dar dacă nu mă crezi, vin-o și privește.”

Îi zâmbesc și îi promit că o să vin,

Imediat ce niște treburi termin...

"Dar crezi că aș putea pe Zeus să îl întâlnesc?"

Majoritatea dintre noi lipsesc, de diferite probleme se îngrijesc.

Văzând cât m-a întristat știrea, cât de jos îmi era privirea...

Îmi pune mâna pe spate, pentru a îmi mai liniști gândirea.

Mulțumindu-i și mergând mai departe, m-am întalnit...

Cu Leto, femeia din care în lume am venit.

Mă întreabă pe unde este sora mea,

Deoarece pentru siguranța ei se temea.

Așa că dacă acum eu înapoi în Grecia,

M-aș întoarce și pe ea aș căuta-o, ea pe veci ar aprecia...

Nevrând să stric relațiile lui Apollo ,

Pe Pământ mă întorc, pentru a încerca a o găsii acolo.

Într-o pădure eu încep a o căuta,

Când văd o femeie ce animale vâna...

Părul ei, curgea ca valurile unei mări de cafea,

Ochii ei, o fântână albă-nu de apă ci de ciocolată,

Buzele ei, păreau moi ca de catifea,

Atât de frumoasă, calculată, concentrată...

M-am apropiat tiptil, ușor,

Am strigat-o încet...cu o voce joasă...

Neștiind dacă îmi va oferi vreun ajutor.

Se întoarce dintr-o dată și se apropie curioasă.

“Ce cauți pe aici, dragă zeu?

Și de ce îmi întrerupi a mea vânătoare?

Ai ceva tupeu, știi bine că să vânezi e greu,

Haide, vorbește, sau nu o să mai fiu așa binevoitoare.”

"Mă numesc Apollo și sora nu mi-o pot găsii,

Pare că petreci mult timp pe aici,

M-am gândit că poate tu o să știi,

Dacă da, te rog să îmi zici…"

Se apropie cu mult avânt,

Mă ia cu puțină forță de mână...

Și fără vreun alt cuvânt,

Începe a merge fără frână.

De mână, m-a dus pe un vârf de munte,

Unde o femeie îmbrăcată într-o rochie de cărbune,

Părea că cea mai mare frică avea să și-o înfrunte.

Plângea și nimic nu putea spune...

Pentru ore în șir nu ne-am oprit din vorbit,

Frumusețea ei cu a Aphroditei era de comparat,

Ceva de neobservat până când de farmecele ochiilor ei m-am izbit...

A ei grație era imposibil de măsurat, de explicat…

De mână m-a dus pe un mic deal...

Deasupra unei sulițe din pământ.

Unde în jur, totul încă părea ireal...

Unde umbra unui măslin s-a resfrânt...

Degetele ei fine mă țineau atât de bine,

Povestindu-mi de Socrate, Platon și Herodot,

Se uita cu așa o înfierbântare, ardoare la mine,

Eu o ascultam și tăceam ca un netot.

M-a întrebat dacă o pauză vreau să facem,

Să stăm jos măcar pentru o clipă,

Că nu vrem să ne sărutăm să ne prefacem,

Simțeam cum o dragoste se înfiripă.

Pe lângă noi, zbura unul dintre frații mei,

Eros, care pentru mine a venit.

Părea că era supărat dar fără vreun temei,

Dintr-o dată, mi-a zâmbit, de parcă țelul și l-ar fii împlinit.

Nimic nu se schimbase, așa am crezut,

Dar când la Daphne m-am uitat…

Numai la ale ei picioare m-am holbat,

Corpul meu nu mai făcea ce am vrut...

Ea de mine s-a speriat,

Și ușor s-a îndepărtat,

Numai de dorință eram purtat,

Aerul se simțea rarefiat,

Imaginându-mi pieptul ei dezgolit,

Decolteul ei, îmi dădea tot felul de idei,

De cum aș săruta-o pe gât ducând-o pe alei,

Pe care nu s-a mai oprit, pe care nu le-a mai trăit.

De la dorința mea am încercat să mă rețin...

Să îi ating pielea de mătase și între picioare să o dezmierd,

Dar în silueta...în corpul ei, încep să mă pierd,

De la ea nu mai pot să mă abțin...

Speriată, ea începe să fugă,

Dar în adâncul ei știe,

Că lumea e prea pustie.

Așa că se decide să se distrugă.

Se transformă într-un prea frumos copac,

Când...din spatele meu se aude o voce mică și pitică,

Care întreabă dacă acum sunt mai deschis la critică.

Deoarece cu ea nu voi reușii niciodată să mă împac.

Lacrimile mele au umplut râurile și mările,

Rădăcinile ei le-am sărutat,

Minute, ore au trecut dar acolo eu am stat.

Încercând să îmi alin tulburările...

Din frumusețea, eleganța ei am făcut o liră,

Un arc și niște săgeți de lemn,

Și un lucru pe care am jurat solemn,

Să îl prețuiesc și când focul vieții mi s-o potoliră.

M-am trezit, cu memoriile care mă urmăriră,

Nu în Olympus, nu în lumea zeilor.

Doar cu coroana mea, care să mă mai ducă în acea lume a ideilor,

Un singur lucru, care să îmi amintească, că un om și o zeiță se iubiră…