Cât de cât!
Omul, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o fizionomie comună, îmbrăcat modest, suferind, probabil, de Parkinson, după tremurul membrelor şi al capului, se opri lângă maşina mea cu mâna întinsă în timp ce coboram.- Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!
Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.
- Ce să-ţi dau, omule?
- Ce vă lasă inima, bunule domn!
- Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!
- Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !
Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.
- Poate vrei altceva?
- Orice, domnule! Cât de cât!
- Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!
- Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!
Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.
- Sper că nu-l vrei tot?
- Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!
Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.
- Vrei şi câteva mere?
- Da, domnule! Cât de cât!
- Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!
Omul îşi lasă privirea în jos.
- Aş pofti, domnule! Cât de cât!
Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.
- Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?
Ridic din umeri destul de încurcat.
- Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!
Poems in the same category
Orce sar întâmpla
Ține-mă strâns în brațe
Si nu-mi da drumul
Orce ar fi.
Căci fără tine sunt pierdută
Și sufletul meu va muri.
Iubește-mă cu o iubire pură
Așa cum și eu te iubesc
Știind că o să-ți fiu aproape
Și nu o să te părăsesc.
Dă-mi inima ta
Să am grijă de ea
Promit că niciodată
Nu o voi strica
Indiferent de ce s-ar întâmpla.
Erou
Pictor trist în visul meu
Mă pictez ca un erou
Salvându-te pe tine
Pentru mine.
Amândoi într-un tablou
Tu ești sunet, eu ecou
Extensia sufletului meu,
Mă pictez al tău erou.
Și prin negura uitării
Tu ești numele iubirii
În visul meu… eu visul tău,
Mă visezi al tău erou.
Și-n albastrul mării
În căderea serii
Gânduri zboară-ntr-un ecou
Mă visez al tău erou.
Te salvez de la uitare
Și te mângâi cu o floare
Eternitatea ne așteaptă
Într-o lume dreaptă.
Tu ești pată de culoare
Eu sunt singur și mă doare
Te pictez cum te-am iubit…
Povestea mea fără sfârșit.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.
“NING AZI CU FULGI DE DOR”.
I. Ning azi cu fulgi de dor”,
În hibernal decor,
Pentru Lenuța Anișoara,
Cea mai scumpă dintre flori.
II. Vin din depărtările cărări,
Din amintiri crâmpeie,
Te recompun femeie.
III. Frumoasă și cuminte,
Te rezidesc în minte,
Să nu uit niciodată de tine.
IV. Ning azi cu fulgi de dor,
Spre un sol izbăvitor,
Pentru că te îndrăgesc mult de tot.
Dulce ispită
Ce dulce e ispita
Buzelor tale,
Ca două petale
De trandafir,
Ca un elixir
Al vieții,
Ca un strop
Din roua dimineții.
Ce dulce îmbiere
Gustul de miere
Al buzelor tale,
Fierbinte chemare
În adânca tăcere
A unui sărut
Ce îl visez demult.
Ce dulce e ispita
Glasului tău blând,
Tremurând,
Ce sună lin,
Ca un suspin,
Ca o șoaptă de catifea,
În urechea mea.
Ce dulce e ispita
Pieptului tău frmătând,
Ca un gând,
Un gând fugar,
Ce mă cheamă iar și iar,
Să m-apropii, să-l ascult
Să-l ating, să-l sărut,
Cu patimă să-l frământ.
Ce dulce ispită
Mai presus de fire,
Trupul tău subțire.
Îl visez, îl admir,
Îl sorb din priviri.
Un vis, o minune
Ce parcă-mi spune
brațele să-ntind,
Să-l cuprind.
Ce dulce chemare,
Atingerea care
Mă face să uit
Ceea ce sunt.
Ce dulce uitare,
Privirea ta care
Îmi înlănțuie firea
Și îmi cere iubirea,
Ca o adiere,
Mă cheamă în tăcere.
Ca o șoaptă mă cheamă,
Să te iubesc mă-ndeamnă.
Și cât îmi doresc să-ți spun,
Că te iubesc ca un nebun.
Și, mai doresc în secret,
În suflet să-ți picur încet,
Strop cu strop,
Al dragostei mele potop,
De foc și dor.
Să-l picur ușor.
Până când, într-o zi
Și tu mă vei iubi.
Doi golâmbi
doi golâmbi
dinspre-asfințit se-ndreaptă,
lăsându-se purtați de soartă
doi golâmbi
privesc ningăul cum trece,
dar în Decembrie abia începe timpul rece
doi golâmbi
oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum
fără să se facă scrum?
doi golâmbi
așteaptă să vină iar Cuptor,
visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor
doi golâmbi
stau de vorbă ore în șir
pe-o cruce într-un cimitir
doi golâmbi
se uită unul la altul,
senin mai e albastrul!
doi golâmbi
vor să se mai încălzească,
prin alte părți să se odihnească
doi golâmbi
poate au intrat cândva și-n casa ta
și ai crezut că-s altceva
doi golâmbi
au făcut din beznă dimineață
și au preschimbat iedera-n ineață
doi golâmbi,
îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,
înfruntă anotimpurile care zboară
doi golâmbi
caută a vieții norocoasă stea,
n-au idee că s-au născut deja sub ea
doi golâmbi
ar rămâne în aer pentru o eternitate,
căci acolo grijile dispar toate
doi golâmbi
se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,
așa că au omorât universul care-i desparte
doi golâmbi
se prefac că-s rezistenți la durere
când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele
doi golâmbi
se întreabă dacă mai e mult
până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt
doi golâmbi
au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună
și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună
doi golâmbi
se cutremură de lugubrul de după moarte
și nici nu și-au pictat portretul de noapte
doi golâmbi
cânta către răsărit
cu versuri ce demult s-au rătăcit
doi golâmbi,
că-s naivi imunologic au înțeles deja,
tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva
doi golâmbi
trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,
dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment
doi golâmbi
sunt de nedespărțit
și, totuși, încă nu s-au întâlnit
Nepăsare
E-atâta nepăsare că pare-a fi normală
Şi inima de-arunci e-o chestie banală
De ea dacă te-ncurci înseamnă că-i o boală
Știu mulţi a te trata cu-o nepăsare goală
Un psiholog mi-a spus să torn sufletu-n cană
S-adaug nepăsare că-i cea mai bună zeamă
Cum? te-ai îndrăgostit? Eşti anormal, ce dramă
Să-ţi pese doar de azi, de tine şi de mamă
Uită de toţi şi toate că nu-i mare scofală
Să-ţi pese de nimic să foloseşti ca armă
Prefă-te fericit când ieşi prin lume-afară
Nu asculta de suflet, e-un prost fără de şcoală
Încet, inima caldă, de nepăsare-ngheaţă
De-atâta nepăsare de tine nu-ţi mai pasă
Din om se pierde om, devine o paiață
Trăind nepăsător storci sufletul de viață
Orce sar întâmpla
Ține-mă strâns în brațe
Si nu-mi da drumul
Orce ar fi.
Căci fără tine sunt pierdută
Și sufletul meu va muri.
Iubește-mă cu o iubire pură
Așa cum și eu te iubesc
Știind că o să-ți fiu aproape
Și nu o să te părăsesc.
Dă-mi inima ta
Să am grijă de ea
Promit că niciodată
Nu o voi strica
Indiferent de ce s-ar întâmpla.
Erou
Pictor trist în visul meu
Mă pictez ca un erou
Salvându-te pe tine
Pentru mine.
Amândoi într-un tablou
Tu ești sunet, eu ecou
Extensia sufletului meu,
Mă pictez al tău erou.
Și prin negura uitării
Tu ești numele iubirii
În visul meu… eu visul tău,
Mă visezi al tău erou.
Și-n albastrul mării
În căderea serii
Gânduri zboară-ntr-un ecou
Mă visez al tău erou.
Te salvez de la uitare
Și te mângâi cu o floare
Eternitatea ne așteaptă
Într-o lume dreaptă.
Tu ești pată de culoare
Eu sunt singur și mă doare
Te pictez cum te-am iubit…
Povestea mea fără sfârșit.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.
“NING AZI CU FULGI DE DOR”.
I. Ning azi cu fulgi de dor”,
În hibernal decor,
Pentru Lenuța Anișoara,
Cea mai scumpă dintre flori.
II. Vin din depărtările cărări,
Din amintiri crâmpeie,
Te recompun femeie.
III. Frumoasă și cuminte,
Te rezidesc în minte,
Să nu uit niciodată de tine.
IV. Ning azi cu fulgi de dor,
Spre un sol izbăvitor,
Pentru că te îndrăgesc mult de tot.
Dulce ispită
Ce dulce e ispita
Buzelor tale,
Ca două petale
De trandafir,
Ca un elixir
Al vieții,
Ca un strop
Din roua dimineții.
Ce dulce îmbiere
Gustul de miere
Al buzelor tale,
Fierbinte chemare
În adânca tăcere
A unui sărut
Ce îl visez demult.
Ce dulce e ispita
Glasului tău blând,
Tremurând,
Ce sună lin,
Ca un suspin,
Ca o șoaptă de catifea,
În urechea mea.
Ce dulce e ispita
Pieptului tău frmătând,
Ca un gând,
Un gând fugar,
Ce mă cheamă iar și iar,
Să m-apropii, să-l ascult
Să-l ating, să-l sărut,
Cu patimă să-l frământ.
Ce dulce ispită
Mai presus de fire,
Trupul tău subțire.
Îl visez, îl admir,
Îl sorb din priviri.
Un vis, o minune
Ce parcă-mi spune
brațele să-ntind,
Să-l cuprind.
Ce dulce chemare,
Atingerea care
Mă face să uit
Ceea ce sunt.
Ce dulce uitare,
Privirea ta care
Îmi înlănțuie firea
Și îmi cere iubirea,
Ca o adiere,
Mă cheamă în tăcere.
Ca o șoaptă mă cheamă,
Să te iubesc mă-ndeamnă.
Și cât îmi doresc să-ți spun,
Că te iubesc ca un nebun.
Și, mai doresc în secret,
În suflet să-ți picur încet,
Strop cu strop,
Al dragostei mele potop,
De foc și dor.
Să-l picur ușor.
Până când, într-o zi
Și tu mă vei iubi.
Doi golâmbi
doi golâmbi
dinspre-asfințit se-ndreaptă,
lăsându-se purtați de soartă
doi golâmbi
privesc ningăul cum trece,
dar în Decembrie abia începe timpul rece
doi golâmbi
oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum
fără să se facă scrum?
doi golâmbi
așteaptă să vină iar Cuptor,
visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor
doi golâmbi
stau de vorbă ore în șir
pe-o cruce într-un cimitir
doi golâmbi
se uită unul la altul,
senin mai e albastrul!
doi golâmbi
vor să se mai încălzească,
prin alte părți să se odihnească
doi golâmbi
poate au intrat cândva și-n casa ta
și ai crezut că-s altceva
doi golâmbi
au făcut din beznă dimineață
și au preschimbat iedera-n ineață
doi golâmbi,
îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,
înfruntă anotimpurile care zboară
doi golâmbi
caută a vieții norocoasă stea,
n-au idee că s-au născut deja sub ea
doi golâmbi
ar rămâne în aer pentru o eternitate,
căci acolo grijile dispar toate
doi golâmbi
se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,
așa că au omorât universul care-i desparte
doi golâmbi
se prefac că-s rezistenți la durere
când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele
doi golâmbi
se întreabă dacă mai e mult
până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt
doi golâmbi
au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună
și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună
doi golâmbi
se cutremură de lugubrul de după moarte
și nici nu și-au pictat portretul de noapte
doi golâmbi
cânta către răsărit
cu versuri ce demult s-au rătăcit
doi golâmbi,
că-s naivi imunologic au înțeles deja,
tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva
doi golâmbi
trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,
dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment
doi golâmbi
sunt de nedespărțit
și, totuși, încă nu s-au întâlnit
Nepăsare
E-atâta nepăsare că pare-a fi normală
Şi inima de-arunci e-o chestie banală
De ea dacă te-ncurci înseamnă că-i o boală
Știu mulţi a te trata cu-o nepăsare goală
Un psiholog mi-a spus să torn sufletu-n cană
S-adaug nepăsare că-i cea mai bună zeamă
Cum? te-ai îndrăgostit? Eşti anormal, ce dramă
Să-ţi pese doar de azi, de tine şi de mamă
Uită de toţi şi toate că nu-i mare scofală
Să-ţi pese de nimic să foloseşti ca armă
Prefă-te fericit când ieşi prin lume-afară
Nu asculta de suflet, e-un prost fără de şcoală
Încet, inima caldă, de nepăsare-ngheaţă
De-atâta nepăsare de tine nu-ţi mai pasă
Din om se pierde om, devine o paiață
Trăind nepăsător storci sufletul de viață
Other poems by the author
Variabile
să-ți pui viața într-o ecuație
cu o necunoscută
înseamnă să admiți ceva ipotetic
denumit x
în care x-ul este o mulțime de valori necunoscute
de la 0 la infinit
din care alegi o valoare oarecare
și-ncerci să determini toate soluțiile posibile
până ajungi la o relație de egalitate
0=0
(care nu este o soluție!)
dacă înlocuiești x-ul cu altceva
cu Dumnezeu
notat cu a
după ce faci toate calculele necesare
și suficiente
descoperi că 0=a
aceeași relație inacceptabilă
fără 1 real ecuația nu are sens
și-atunci ori înlocuiești valoarea lui x
cu + infinit
ori cu + 100 ml de votcă…
De profundis
niciodată viața nu e îndeajuns de încăpătoare
rămân permanent lucruri de terminat
altele de început
la un moment dat nu mai e loc să arunci un ac
între acestea
să le așezi într-o anumită ordine
pe cele neimportante
în debaraua cu schelete cuminți
pe cele strict necesare
în lista scurtă cu priorități
și iluzii
din păcate nu se întâmplă așa
viața are regulile ei
cel mai adesea de neînțeles
aduce în prim plan întâmplarea
hazardul
instaurând propriu-i liber arbitru
crezi oare că noi ne-am întâlnit întâmplător
în dimineața aceea de martie
în cimitirul acela cu cruci și strângeri de inimă
mai fuseserăm pe acolo de sute de ori
să ne plângem în liniște morții
trecusem unul pe lângă altul indiferenți
ca două planete care se rotesc invers
una față de cealaltă
și deodată
trezit parcă din vis
am văzut Soarele strălucind în ochii tăi
arzându-mi inima
și din clipa aceea nu te-am văzut decât pe tine
trăindu-mă…
Epicentru
Magdalena Ispas ştia că soţul ei întreţinea realaţii sexuale cu mai toate studentele sale, dar îi trecea cu vedere această slăbiciune omenească, incurabilă, convinsă fiind că Bartolomeu nu amesteca lucrurile şi nu se angaja niciodată într-o relaţie cu o femeie mai mult decât era necesar. N-o neglija nici pe dânsa, desigur, şi nu risipea banii, altfel destul de mulţi, ca să-şi satisfacă, ceea ce el denumea în termeni filosofici, hedonismul neoepicurian. Se făcuse deja ora două şi cum nu putea să adoarmă nicicum se apucă să-i facă geamantanul, amintindu-şi că avea rezervare la prima cursă către Berlin, unde ţinea trimestrial câte-o sesiune de comunicări ştiinţifice. Plecarea lui se potrivea perfect cu dorinţa ei de a-şi clarifica temerile acelea absurde, apărute peste noapte, astfel că nu i se păru o corvadă drumul cu maşina până la aeroport.
Simţi mâna dolofană a ginecologului alunecându-i delicat înăuntru, palpându-i măruntaiele, explorând-o amănunţit, centimetru cu centimetru, apoi retrăgându-se uşor şi sigură în afară. Îl auzi spunându-i să se îmbrace şi-l văzu, după ce deschise ochii, spălându-se pe mâini cu o coajă albastră de săpun.
- Cum e doctore?
- Depinde din ce perspectivă mă întrebi? zâmbi acesta amuzat de poziţia „călare”, în care rămăsese.. Dacă ai dorit sarcina asta, e o nenorocire, dacă nu, nu!
Chiui de fericire şi puţin lipsise să nu-l îmbrăţişeze dacă n-ar fi realizat la timp că era goală. Reveni din vestiar îmbrăcată şi-şi duse gestul început până la capăt.
- Să fi fost doar o părere, doctore?
- Este posibil, dar ca să fim siguri că nu este altceva, fiindcă de sarcină nici nu poate fi vorba, trebuie să treci pe la noul şi modernul nostru laborator! Diseară ai şi rezultatele!
Deşertase pastilele din flacon în podul palmei, le privi îndelung, cu ochii podidiţi de lacrimi, şi începu să le înghită pe rând, luând de fiecare dată şi câte o gură de whisky. Simţea că se afunda într-o pâclă groasă, înecăcioasă, din spatele căreia doar vocea doctorului mai răzbătea până la dânsa: „ Ai sida, femeie!!! ” se auzea din ce în ce mai slab. „Ai sidaaaaa!!! Fugiţi, oameni buni!!! Omorâţi-o cu pietreee !!!”. Iar ea îl vedea parcă pe Bartolomeu acoperit de buboaie, râzând în hohote, arătând către studentele sale descărnate, de-a dreptul hidoase, către băieţii care se culcaseră la rândul lor cu ele şi se transformaseră în zombi, către întreaga umanitate cuprinsă în această morişcă înspăimântătoare a iubirii şi morţii...
Transfigurări
Alter ego-ul meu din oglindă
nu încetează nici azi
la răscruce de drumuri
de viață
să mă surprindă,
mai pune câte un junghi de gheață
în spate,
câte o cută
adâncă
în colțul de ochi
străveziu,
mai trece peste obraji
c-o pensulă muiată-n culori
diluate
de griu
desprinse parcă dintr-o bucată de stâncă...
mereu și mereu mă destramă
ca pe un pulover prea larg
sau prea strâmt ,
mă izgonește cumva din mine afară
lăsând în locu-mi o pată neclară
o adiere de vânt..
femei ca Elena din Troia
Ioana D`Arc
Nefertiti
care-mi apar în minte
dintr-o lume bizară,
secretă
îmi amintesc de-un Rembrandt
reprodus în graffiti
și cretă
pe-o fațadă murdară...
târziu
mă-ntorc la Alter-ego-ul meu
din oglindă
care cu fiecare zi
cu fiecare noapte
se schimbă
pe care-l recunosc
tot mai greu
de parcă ar fi din altă poveste
science-fiction
din care lipsesc tocmai eu...
Accente
Într-o lume a femeilor ar fi imposibil să trăiești...
singura formă de guvernare ar fi dictatura,
prima lege aprobată într-un parlament al femeilor
ar fi castrarea fizică a bărbaților
(vinovați pentru cele trei milenii de patriarhism!),
abrogarea egalității dintre sexe
- care sunt inegale de la natură! -
și decretarea supremației sexului slab
cu riscul de a rămâne blocați pe scara evoluției,
neprocreabili,
inversând ordinea firească a lucrurilor
în sensul eliberării femeii de corvoada nașterii,
a supunerii necondiționate,
(nimic n-ar fi mai excitant pentru o femeie
decât să vadă un bărbat la cratiță!),
da,
ar schimba toate legile puse pe seama aroganței bărbatului,
ar decreta pedeapsa cu moartea pentru lezmajestate
- luarea în derâdere a femeii,
a imaginii ori a autorității ei -
preluată de la Iulius Cezar,
pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru sfidarea sexului slab,
pentru tentativă de viol
( cu ăștia nu poți fi niciodată sigură!)
și seducere,
iar pentru steag ar folosi imaginea unei egrete albe cu aripile întinse maiestos
- expresia perfecțiunii! -
între ghearele unui vultur...
Ex libris
m-am rătăcit prin orașul gândului
în căutarea Vrăjitorului din Oz
pe niște ulițe mici și înguste
pavate cu smaralde
printre oameni de tinichea
în platoșe verzi
prin vene îmi curgea clorofilă
simteam că mă afund printre nisipuri
flămânde
și obsigii
că-mi cresc rădăcini contorsionate
în tălpi
la fiecare intersecție de drumuri
mă-ntâmpina câte-o speritoare de ciori
fără cap
îmbrăcată în verde
lei sperioși în nuanțe de jad
și xandu
vino
te strig
mă năpădește olivul acesta monoton
îmbrobodit în lumina măslinei
în mătasea broaștei
îmi zdrelesc tălpile călcând în așchii de stele
mă-nec în acest sânge înverzit
ca un ochi de viperă
Vrăjitorul din Oz râde în hohote
toate libelulele zac la picioarele sale
fără aripi
in Tara quadlingilor
a ieșit Soarele...
Variabile
să-ți pui viața într-o ecuație
cu o necunoscută
înseamnă să admiți ceva ipotetic
denumit x
în care x-ul este o mulțime de valori necunoscute
de la 0 la infinit
din care alegi o valoare oarecare
și-ncerci să determini toate soluțiile posibile
până ajungi la o relație de egalitate
0=0
(care nu este o soluție!)
dacă înlocuiești x-ul cu altceva
cu Dumnezeu
notat cu a
după ce faci toate calculele necesare
și suficiente
descoperi că 0=a
aceeași relație inacceptabilă
fără 1 real ecuația nu are sens
și-atunci ori înlocuiești valoarea lui x
cu + infinit
ori cu + 100 ml de votcă…
De profundis
niciodată viața nu e îndeajuns de încăpătoare
rămân permanent lucruri de terminat
altele de început
la un moment dat nu mai e loc să arunci un ac
între acestea
să le așezi într-o anumită ordine
pe cele neimportante
în debaraua cu schelete cuminți
pe cele strict necesare
în lista scurtă cu priorități
și iluzii
din păcate nu se întâmplă așa
viața are regulile ei
cel mai adesea de neînțeles
aduce în prim plan întâmplarea
hazardul
instaurând propriu-i liber arbitru
crezi oare că noi ne-am întâlnit întâmplător
în dimineața aceea de martie
în cimitirul acela cu cruci și strângeri de inimă
mai fuseserăm pe acolo de sute de ori
să ne plângem în liniște morții
trecusem unul pe lângă altul indiferenți
ca două planete care se rotesc invers
una față de cealaltă
și deodată
trezit parcă din vis
am văzut Soarele strălucind în ochii tăi
arzându-mi inima
și din clipa aceea nu te-am văzut decât pe tine
trăindu-mă…
Epicentru
Magdalena Ispas ştia că soţul ei întreţinea realaţii sexuale cu mai toate studentele sale, dar îi trecea cu vedere această slăbiciune omenească, incurabilă, convinsă fiind că Bartolomeu nu amesteca lucrurile şi nu se angaja niciodată într-o relaţie cu o femeie mai mult decât era necesar. N-o neglija nici pe dânsa, desigur, şi nu risipea banii, altfel destul de mulţi, ca să-şi satisfacă, ceea ce el denumea în termeni filosofici, hedonismul neoepicurian. Se făcuse deja ora două şi cum nu putea să adoarmă nicicum se apucă să-i facă geamantanul, amintindu-şi că avea rezervare la prima cursă către Berlin, unde ţinea trimestrial câte-o sesiune de comunicări ştiinţifice. Plecarea lui se potrivea perfect cu dorinţa ei de a-şi clarifica temerile acelea absurde, apărute peste noapte, astfel că nu i se păru o corvadă drumul cu maşina până la aeroport.
Simţi mâna dolofană a ginecologului alunecându-i delicat înăuntru, palpându-i măruntaiele, explorând-o amănunţit, centimetru cu centimetru, apoi retrăgându-se uşor şi sigură în afară. Îl auzi spunându-i să se îmbrace şi-l văzu, după ce deschise ochii, spălându-se pe mâini cu o coajă albastră de săpun.
- Cum e doctore?
- Depinde din ce perspectivă mă întrebi? zâmbi acesta amuzat de poziţia „călare”, în care rămăsese.. Dacă ai dorit sarcina asta, e o nenorocire, dacă nu, nu!
Chiui de fericire şi puţin lipsise să nu-l îmbrăţişeze dacă n-ar fi realizat la timp că era goală. Reveni din vestiar îmbrăcată şi-şi duse gestul început până la capăt.
- Să fi fost doar o părere, doctore?
- Este posibil, dar ca să fim siguri că nu este altceva, fiindcă de sarcină nici nu poate fi vorba, trebuie să treci pe la noul şi modernul nostru laborator! Diseară ai şi rezultatele!
Deşertase pastilele din flacon în podul palmei, le privi îndelung, cu ochii podidiţi de lacrimi, şi începu să le înghită pe rând, luând de fiecare dată şi câte o gură de whisky. Simţea că se afunda într-o pâclă groasă, înecăcioasă, din spatele căreia doar vocea doctorului mai răzbătea până la dânsa: „ Ai sida, femeie!!! ” se auzea din ce în ce mai slab. „Ai sidaaaaa!!! Fugiţi, oameni buni!!! Omorâţi-o cu pietreee !!!”. Iar ea îl vedea parcă pe Bartolomeu acoperit de buboaie, râzând în hohote, arătând către studentele sale descărnate, de-a dreptul hidoase, către băieţii care se culcaseră la rândul lor cu ele şi se transformaseră în zombi, către întreaga umanitate cuprinsă în această morişcă înspăimântătoare a iubirii şi morţii...
Transfigurări
Alter ego-ul meu din oglindă
nu încetează nici azi
la răscruce de drumuri
de viață
să mă surprindă,
mai pune câte un junghi de gheață
în spate,
câte o cută
adâncă
în colțul de ochi
străveziu,
mai trece peste obraji
c-o pensulă muiată-n culori
diluate
de griu
desprinse parcă dintr-o bucată de stâncă...
mereu și mereu mă destramă
ca pe un pulover prea larg
sau prea strâmt ,
mă izgonește cumva din mine afară
lăsând în locu-mi o pată neclară
o adiere de vânt..
femei ca Elena din Troia
Ioana D`Arc
Nefertiti
care-mi apar în minte
dintr-o lume bizară,
secretă
îmi amintesc de-un Rembrandt
reprodus în graffiti
și cretă
pe-o fațadă murdară...
târziu
mă-ntorc la Alter-ego-ul meu
din oglindă
care cu fiecare zi
cu fiecare noapte
se schimbă
pe care-l recunosc
tot mai greu
de parcă ar fi din altă poveste
science-fiction
din care lipsesc tocmai eu...
Accente
Într-o lume a femeilor ar fi imposibil să trăiești...
singura formă de guvernare ar fi dictatura,
prima lege aprobată într-un parlament al femeilor
ar fi castrarea fizică a bărbaților
(vinovați pentru cele trei milenii de patriarhism!),
abrogarea egalității dintre sexe
- care sunt inegale de la natură! -
și decretarea supremației sexului slab
cu riscul de a rămâne blocați pe scara evoluției,
neprocreabili,
inversând ordinea firească a lucrurilor
în sensul eliberării femeii de corvoada nașterii,
a supunerii necondiționate,
(nimic n-ar fi mai excitant pentru o femeie
decât să vadă un bărbat la cratiță!),
da,
ar schimba toate legile puse pe seama aroganței bărbatului,
ar decreta pedeapsa cu moartea pentru lezmajestate
- luarea în derâdere a femeii,
a imaginii ori a autorității ei -
preluată de la Iulius Cezar,
pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru sfidarea sexului slab,
pentru tentativă de viol
( cu ăștia nu poți fi niciodată sigură!)
și seducere,
iar pentru steag ar folosi imaginea unei egrete albe cu aripile întinse maiestos
- expresia perfecțiunii! -
între ghearele unui vultur...
Ex libris
m-am rătăcit prin orașul gândului
în căutarea Vrăjitorului din Oz
pe niște ulițe mici și înguste
pavate cu smaralde
printre oameni de tinichea
în platoșe verzi
prin vene îmi curgea clorofilă
simteam că mă afund printre nisipuri
flămânde
și obsigii
că-mi cresc rădăcini contorsionate
în tălpi
la fiecare intersecție de drumuri
mă-ntâmpina câte-o speritoare de ciori
fără cap
îmbrăcată în verde
lei sperioși în nuanțe de jad
și xandu
vino
te strig
mă năpădește olivul acesta monoton
îmbrobodit în lumina măslinei
în mătasea broaștei
îmi zdrelesc tălpile călcând în așchii de stele
mă-nec în acest sânge înverzit
ca un ochi de viperă
Vrăjitorul din Oz râde în hohote
toate libelulele zac la picioarele sale
fără aripi
in Tara quadlingilor
a ieșit Soarele...