Simplegade
Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,
Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,
Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,
De flamurile sure, plutinzilor coloși.
Acolo știm să fie din timpuri cunoscute
Legendelor din vreme de vechi navigatori,
Cu inima zdrobită în palmele avute
De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Rareș Gireadă
Data postării: 1 august 2024
Vizualizări: 340
Poezii din aceiaşi categorie
Vecini
Nu mai avem cărări înspre vecini,
Nici urmă de acele vechi poteci,
E plin de buruieni şi de ciulini,
Şi-n faţa gardului, băncuţele stau reci.
Nu vrem să ştim unii de alţii,
Ne-am desparţit de parc-am fi-n război,
De mici, noi am crescut ca fraţii,
Şi-acum doar ură este între noi.
Avem garduri de doi metri,
Suntem străini, deşi am fost cumetri,
Lansăm doar vorbe aspre şi minciuni,
Şi-n fiecare zi ne blestemăm în rugăciuni.
Nu ştiu de ce, nu ştiu nici cum …
Aşa barbari am devenit,
Copiii noştri merg pe-acelaşi drum,
Dar cu un mers bolnav şi diferit.
Nu cer minuni ori fapte supraomeneşti,
Nu cer nimic din ce nu-mi poţi tu oferi,
Doar ura dintre noi s-o mistuieşti,
Căci doar puţin ne-a mai rămas de a trăi.
Apă Rece
La mal de apă moartă, nu incetam să plîng,
Mă tot certam cu soarta, nu am putut s-o-nving
Rămasam unul singur, la mal de apa rece,
Corabia ta pleaca… și eu o las să plece…
Tresar sub talpă-mi stropii, ce adineauri sus,
Se intreceau cu norii, ce se-ndreptau spre'apus,
Si dupa spate’mi apa, cea moartă și cea rece,
Ea pleacă după tine și eu o las să plece…
Eu nu mai pot iubire, și ura nu mai pot,
Pașesc pe stropi de ploaie, in zgomot de clopot,
Si gura-mi se usucă și ochii o să-mi sece,
Si-n apă’mi pleacă anii și eu ii las să plece.
Întâi septembrie
Azi e o zi mare,
E o sărbătoare,
Întâi septembrie în prag
Ne întâmpină cu drag.
Profesorii și învățătorii
Ori de câte ori sunt fericiții
Sosind din nou la școală,
Ținându-ne morală...
Reunirea cu colegii,
Trăsnete de artificii,
Ajutor la orice temă,
Ne tot pune în dilemă.
01.09.2021
Gânduri
Gânduri peste gânduri...
se roiesc în cap,
Citesc printre rânduri
dar din gând le scap.
Obosit de vreme
ca frunza de ploaie
sufletul mai geme
sub dorul care-l îndoaie.
Vorbele rostite
se pierd în tăcerea
șoaptelor șoptite
dulci ca și mierea .
Mă alint cu gândul
că totul se trece
precum bate vântul
într-o iarnă rece.
Mă împac cu gândul
ca-n viața aceasta trecătoare
suntem două urme clare
care sunt urmărite de Domnul Sfânt.
Poem vesel de toamnă
Veselă ești tu toamnă dragă
Cu veșteda frunză ce-i moartă pe stradă!
Parada ta-i galbenă cu tot cu fanfară,
Covorul cel roșu foșnește o vreme,
Sub piciorul aceleiași tinere de anul trecut domnișoară,
Ce se plimbă în cerc împreună cu tine!
Veselă ești tu cochetă toamnă,
Chiar dacă unii spun că ești tristă...
Porți haine din aur croite,
Ce puține rivale și le permit!
Poate doar primăvara are talentul mai mare,
Eu totuși cred că și iarna are premiul,
Mulți spun că doar vara stă pe podium!
Suratele toate se ceartă-ntre ele,
Se păruiesc,se bat se gonesc,
Nu pot sta împreună o clipă!
Totul se strică iar vântul destramă tabloul,
Precum pictorul schimbă cartonul..
Și totuși acum este veselă toamnă,
Ce poartă haine regale doar pentru tine sau mine!
(4 noiembrie 2022 Horia Stănicel)
Mult, multe!
Mult am umblat pe-acest pământ
Ca simplu călător,
Și simțul niciodată nu mi-a spus
Ai grijă, ești un muritor
Și cât de multe am văzut
Cu ochii minții,
De-ar fi posibil, le-aș povesti
Acolo Sus, la un taifas cu sfinții
Iar zilnic multe rele mai aud
În lume întâmplate,
Zvonul l-aș vrea neconfirmat
Dar din păcate...sunt adevărate
Multe am învățat prin școli
Și-am răsfoit și-o carte,
Și-acum când linia o trag
Văd că-s aici..nu prea departe
După ce multe-am adunat
Greu le-nțeleg pe toate,
Iar universu-mi e necunoscut
Că mintea mea mai mult...nu poate!
Vecini
Nu mai avem cărări înspre vecini,
Nici urmă de acele vechi poteci,
E plin de buruieni şi de ciulini,
Şi-n faţa gardului, băncuţele stau reci.
Nu vrem să ştim unii de alţii,
Ne-am desparţit de parc-am fi-n război,
De mici, noi am crescut ca fraţii,
Şi-acum doar ură este între noi.
Avem garduri de doi metri,
Suntem străini, deşi am fost cumetri,
Lansăm doar vorbe aspre şi minciuni,
Şi-n fiecare zi ne blestemăm în rugăciuni.
Nu ştiu de ce, nu ştiu nici cum …
Aşa barbari am devenit,
Copiii noştri merg pe-acelaşi drum,
Dar cu un mers bolnav şi diferit.
Nu cer minuni ori fapte supraomeneşti,
Nu cer nimic din ce nu-mi poţi tu oferi,
Doar ura dintre noi s-o mistuieşti,
Căci doar puţin ne-a mai rămas de a trăi.
Apă Rece
La mal de apă moartă, nu incetam să plîng,
Mă tot certam cu soarta, nu am putut s-o-nving
Rămasam unul singur, la mal de apa rece,
Corabia ta pleaca… și eu o las să plece…
Tresar sub talpă-mi stropii, ce adineauri sus,
Se intreceau cu norii, ce se-ndreptau spre'apus,
Si dupa spate’mi apa, cea moartă și cea rece,
Ea pleacă după tine și eu o las să plece…
Eu nu mai pot iubire, și ura nu mai pot,
Pașesc pe stropi de ploaie, in zgomot de clopot,
Si gura-mi se usucă și ochii o să-mi sece,
Si-n apă’mi pleacă anii și eu ii las să plece.
Întâi septembrie
Azi e o zi mare,
E o sărbătoare,
Întâi septembrie în prag
Ne întâmpină cu drag.
Profesorii și învățătorii
Ori de câte ori sunt fericiții
Sosind din nou la școală,
Ținându-ne morală...
Reunirea cu colegii,
Trăsnete de artificii,
Ajutor la orice temă,
Ne tot pune în dilemă.
01.09.2021
Gânduri
Gânduri peste gânduri...
se roiesc în cap,
Citesc printre rânduri
dar din gând le scap.
Obosit de vreme
ca frunza de ploaie
sufletul mai geme
sub dorul care-l îndoaie.
Vorbele rostite
se pierd în tăcerea
șoaptelor șoptite
dulci ca și mierea .
Mă alint cu gândul
că totul se trece
precum bate vântul
într-o iarnă rece.
Mă împac cu gândul
ca-n viața aceasta trecătoare
suntem două urme clare
care sunt urmărite de Domnul Sfânt.
Poem vesel de toamnă
Veselă ești tu toamnă dragă
Cu veșteda frunză ce-i moartă pe stradă!
Parada ta-i galbenă cu tot cu fanfară,
Covorul cel roșu foșnește o vreme,
Sub piciorul aceleiași tinere de anul trecut domnișoară,
Ce se plimbă în cerc împreună cu tine!
Veselă ești tu cochetă toamnă,
Chiar dacă unii spun că ești tristă...
Porți haine din aur croite,
Ce puține rivale și le permit!
Poate doar primăvara are talentul mai mare,
Eu totuși cred că și iarna are premiul,
Mulți spun că doar vara stă pe podium!
Suratele toate se ceartă-ntre ele,
Se păruiesc,se bat se gonesc,
Nu pot sta împreună o clipă!
Totul se strică iar vântul destramă tabloul,
Precum pictorul schimbă cartonul..
Și totuși acum este veselă toamnă,
Ce poartă haine regale doar pentru tine sau mine!
(4 noiembrie 2022 Horia Stănicel)
Mult, multe!
Mult am umblat pe-acest pământ
Ca simplu călător,
Și simțul niciodată nu mi-a spus
Ai grijă, ești un muritor
Și cât de multe am văzut
Cu ochii minții,
De-ar fi posibil, le-aș povesti
Acolo Sus, la un taifas cu sfinții
Iar zilnic multe rele mai aud
În lume întâmplate,
Zvonul l-aș vrea neconfirmat
Dar din păcate...sunt adevărate
Multe am învățat prin școli
Și-am răsfoit și-o carte,
Și-acum când linia o trag
Văd că-s aici..nu prea departe
După ce multe-am adunat
Greu le-nțeleg pe toate,
Iar universu-mi e necunoscut
Că mintea mea mai mult...nu poate!
Alte poezii ale autorului
Ca pasărea din aripi
Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,
rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu
printre crengile trosnind de vânturi târzii,
pierdut mi-e capul în stele închipuite,
fără nume,
fără soț.
Îmi pătrund bacante-n încăpere,
să mă cheme la marile desfrâuri,
la curgerile neostoite de alese deziluzii;
semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.
Și mă prinde una de mână,
și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori
de drăgăstoase atingeri și calde vise
ale vălurilor albastrei mări.
Mărșăluim cu voie, cu zor
peste cadavre de naivi juveți,
de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,
intrând în aburindele văi necunoscute norodului.
Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,
femei văduvite și babe lăcrimând
să nu trecem granița spre nicăieri,
că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,
nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,
decât sâni netezi și dalbi,
ochi suavi și buze fine.
Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,
duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,
și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,
merse să adoarmă în poale de fantezie.
Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,
o izbitură îmi răsună tare,
ca de un metal scrâșnind în agonie.
Ce să fie oare?
Dintr-o spărtură în trupul navei,
șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...
Pasărea din aripi ce bătea...
era, de fapt, prinsă în colivie...
Primirea lui Asclepio
Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,
Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,
Pe unde marea o zăresc să-mi salte
Un val sclipind c-o altă-nfățișare.
Și-n luciu-i de neostenite dalte,
Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,
Cu trupuri date-n drum pe o cărare,
Sub harul pur al bolților învoalte.
Venind tustrei probabil de departe,
De printre aștri ori de prin pustie,
S-au arătat ei apei, s-aibă parte,
Când, din străfund, le va păși pe glie,
De-Asclepio al unei lumi deșarte,
Cu șerpi culeși să o refacă vie.
Triolet
Pe-un vraf de scrieri flămânzesc
Precum Tantal spre fruct întins,
Cu pofte mari ce-n versuri cresc.
Pe-un vraf de scrieri flămânzesc
Și-n van cuvintele-mi lungesc,
Căci tot mai sus mi-e țelu-mpins...
Pe-un vraf de scrieri flămânzesc
Precum Tantal spre fruct întins.
Cugetarea unui Icar
Veșnic dorm un somn de ape,
Vast cavou și transparent,
Pân’ la car’ i-e greu să sape
Razei soarelui strident.
Tot ce știu e întuneric,
Giulgiul de-alge ce mă strâng,
Patul meu (pietrișul sferic),
Scoicile cu perle lâng’.
Vântul cozilor de pește
Unge rosu-mi leș pălit,
Care veacu-l veștejește
Undeva în negrăit.
Pene încrustate joacă
Zborul prin curent plimbat,
Ce cândva dorea să bată
Cast cotlon străluminat.
„Naște-m-aș din nou pe lume,
Aș uita de-naltul cer,
Ce se oglindește-n spume
Și în valul cel apter...”,
Asta-mi spun din vechea beznă
Care-n ea m-a cufundat.
„Ține-aș tina lângă gleznă,
Palma mea pe trunchiul lat.”
Duce-aș dintru tine, viață,
Fâlfâit de fluturi albi
De pe flori de dimineață,
Ca-ntr-un șir cherubii dalbi.
Eu, iar, suitor pe stele,
Vreau să cred că nu mă mint
Când voiesc de patimi grele
Să mă rup în labirint.
O, dar bolta cred c-ar merge
Către ea să mă reia...
Iar când ce-am jurat s-ar șterge,
Înspre dânsa m-aș vedea.
Și de-ar fi doar luna muză,
Iar nu zeul zilei pur,
Mi-aș purta din plin o buză
Să-i sărut obrazul dur.
Și acum, când se străvede
De prin un noian de nori,
Noaptea-i calmă își prevede
Drumul lung de pân’ la zori.
Din mormântul meu acvatic,
La vederea ei, cu jind,
Din coral făcut, fanatic,
Un tentacul larg, vuind,
Aș căta să îi întind.
Rondelul rolului poetului
Poetul taină-n vers nu-și pune,
Ci doar crâmpei de sentiment,
Ca-n al oricărui piept să sune
Un puls ce-l vrea la el atent.
Nu este deci un sfat în rune,
Nici scut ca zidul din ciment:
Poetul taină-n vers nu-și pune,
Ci doar crâmpei de sentiment.
Nu-ți căuta pe-acelea bune
În stihul construit prudent,
Nici rele cât nisip în dune
Prin cel ce e efervescent:
Poetul taină-n vers nu-și pune.
Trezire
Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,
în orizonturile apropiate,
se APRIND.
Totul, și gărzile, se lichefiază,
cum parcă dau să încolțească
MAGISTRALE flori,
răsărite alb-argintii,
pe LESPEZI de pietre fumurii.
Ca pasărea din aripi
Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,
rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu
printre crengile trosnind de vânturi târzii,
pierdut mi-e capul în stele închipuite,
fără nume,
fără soț.
Îmi pătrund bacante-n încăpere,
să mă cheme la marile desfrâuri,
la curgerile neostoite de alese deziluzii;
semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.
Și mă prinde una de mână,
și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori
de drăgăstoase atingeri și calde vise
ale vălurilor albastrei mări.
Mărșăluim cu voie, cu zor
peste cadavre de naivi juveți,
de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,
intrând în aburindele văi necunoscute norodului.
Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,
femei văduvite și babe lăcrimând
să nu trecem granița spre nicăieri,
că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,
nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,
decât sâni netezi și dalbi,
ochi suavi și buze fine.
Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,
duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,
și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,
merse să adoarmă în poale de fantezie.
Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,
o izbitură îmi răsună tare,
ca de un metal scrâșnind în agonie.
Ce să fie oare?
Dintr-o spărtură în trupul navei,
șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...
Pasărea din aripi ce bătea...
era, de fapt, prinsă în colivie...
Primirea lui Asclepio
Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,
Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,
Pe unde marea o zăresc să-mi salte
Un val sclipind c-o altă-nfățișare.
Și-n luciu-i de neostenite dalte,
Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,
Cu trupuri date-n drum pe o cărare,
Sub harul pur al bolților învoalte.
Venind tustrei probabil de departe,
De printre aștri ori de prin pustie,
S-au arătat ei apei, s-aibă parte,
Când, din străfund, le va păși pe glie,
De-Asclepio al unei lumi deșarte,
Cu șerpi culeși să o refacă vie.
Triolet
Pe-un vraf de scrieri flămânzesc
Precum Tantal spre fruct întins,
Cu pofte mari ce-n versuri cresc.
Pe-un vraf de scrieri flămânzesc
Și-n van cuvintele-mi lungesc,
Căci tot mai sus mi-e țelu-mpins...
Pe-un vraf de scrieri flămânzesc
Precum Tantal spre fruct întins.
Cugetarea unui Icar
Veșnic dorm un somn de ape,
Vast cavou și transparent,
Pân’ la car’ i-e greu să sape
Razei soarelui strident.
Tot ce știu e întuneric,
Giulgiul de-alge ce mă strâng,
Patul meu (pietrișul sferic),
Scoicile cu perle lâng’.
Vântul cozilor de pește
Unge rosu-mi leș pălit,
Care veacu-l veștejește
Undeva în negrăit.
Pene încrustate joacă
Zborul prin curent plimbat,
Ce cândva dorea să bată
Cast cotlon străluminat.
„Naște-m-aș din nou pe lume,
Aș uita de-naltul cer,
Ce se oglindește-n spume
Și în valul cel apter...”,
Asta-mi spun din vechea beznă
Care-n ea m-a cufundat.
„Ține-aș tina lângă gleznă,
Palma mea pe trunchiul lat.”
Duce-aș dintru tine, viață,
Fâlfâit de fluturi albi
De pe flori de dimineață,
Ca-ntr-un șir cherubii dalbi.
Eu, iar, suitor pe stele,
Vreau să cred că nu mă mint
Când voiesc de patimi grele
Să mă rup în labirint.
O, dar bolta cred c-ar merge
Către ea să mă reia...
Iar când ce-am jurat s-ar șterge,
Înspre dânsa m-aș vedea.
Și de-ar fi doar luna muză,
Iar nu zeul zilei pur,
Mi-aș purta din plin o buză
Să-i sărut obrazul dur.
Și acum, când se străvede
De prin un noian de nori,
Noaptea-i calmă își prevede
Drumul lung de pân’ la zori.
Din mormântul meu acvatic,
La vederea ei, cu jind,
Din coral făcut, fanatic,
Un tentacul larg, vuind,
Aș căta să îi întind.
Rondelul rolului poetului
Poetul taină-n vers nu-și pune,
Ci doar crâmpei de sentiment,
Ca-n al oricărui piept să sune
Un puls ce-l vrea la el atent.
Nu este deci un sfat în rune,
Nici scut ca zidul din ciment:
Poetul taină-n vers nu-și pune,
Ci doar crâmpei de sentiment.
Nu-ți căuta pe-acelea bune
În stihul construit prudent,
Nici rele cât nisip în dune
Prin cel ce e efervescent:
Poetul taină-n vers nu-și pune.
Trezire
Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,
în orizonturile apropiate,
se APRIND.
Totul, și gărzile, se lichefiază,
cum parcă dau să încolțească
MAGISTRALE flori,
răsărite alb-argintii,
pe LESPEZI de pietre fumurii.