Simplegade
Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,
Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,
Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,
De flamurile sure, plutinzilor coloși.
Acolo știm să fie din timpuri cunoscute
Legendelor din vreme de vechi navigatori,
Cu inima zdrobită în palmele avute
De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Rareș Gireadă
Data postării: 1 august 2024
Vizualizări: 359
Poezii din aceiaşi categorie
Departe
Zburand
peste-al lumii necunoscut,
privind cu ochii-nchisi
un viitor,
trec.
Zarind
prin ceata deasa
o mana intinsa,
o apuc
si sper.
Zicand
umbrelor din jurul meu
o vorba ne-nteleasa,
ma trezesc
si plec.
Viețile-s deșarte…
Am adormit în zborul către tine,
Și-acum mie rău de atâta bine,
Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte.
Gândesc acum ce mult am mai iubit,
Și brusc din zboru-mi m-am oprit,
Căci și iubirea are un fel de moarte,
Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!
Prea mult cu ochii cufundați în carte,
Deodată m-am trezit că ești departe,
Și soarta manifeste peste tot împarte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte,
Iar fiecare arde-n propriul univers,
Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.
CITEȘTE ” PUȚIN”
P - PUȚINĂ IUBIRE ÎMPART...
U - UIMIT DE FRUMUSEȚEA FEMEII VICLENE,
Ț - TINDE SĂ INTRE ÎN PATUL MEU LARG DE FETE ,
I - INTUIEȘTE ȚINTA CU OCHII DE VIPERĂ NEBUNĂ...
N - N-AȘ VREA SĂ MĂ CORUPĂ CA EVA PE ADAM ÎN FRUNZIȘUL PĂCATULUI.
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în portugheză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
A lição sobre o cubo
Um pedaço de pedra é tirado,
ele esculpe com um cinzel de sangue,
brilha com os olhos de Homero,
está raspado com raios
até que o cubo saia perfeitamente.
Depois disso eles beijam o cubo inúmeras vezes
com a sua boca, com a boca dos outros
e principalmente com a boca da infanta.
Depois disso, um martelo é levado
e de repente um canto do cubo desmorona.
Todos, mas absolutamente todos dirão:
- Que cubo perfeito teria sido
se não tivesse um canto quebrado!
Cântec ispitei
De mi-ați pune un catarg,
Și un pic de vânt în vene,
M-aș aventura în larg,
Să vânez nebun sirene.
Să le jupuiesc de solzi,
Până dau de altă rasă,
Să îmi cânte cu rapsozi,
Să-mi danseze sus pe masă.
Solzi de pește între buze,
Sânii de sirenă-n palmă,
Poseidon să mă acuze,
Că de-o lună, marea-i calmă.
Haide, cântă-mi pe sub val,
Să te îneci în mine toată,
Să te scot apoi pe mal,
Cu privirea învolburată.
Să te duc în lumea mea,
Și să-ți fac din lut statuie,
Să mă rog umil de-o stea,
Sus în ceruri să ne suie,
Iar de nu, să-mi pui catarg,
Și un pic de solzi pe venă,
Ca să mă scufund în larg,
Să mă-ntruchipez sirenă.
Globalizare
Sunt regii iarăși albi la față,
Căci duhurile rele cântă-n lume,
Iar soarele apune-n dimineață,
Și moartea încet răsare din genune.
S-a întors Adam cu spatele la Creator,
Iar Eva complotând ne-a stins Lumina,
Satan e încununat cu slavă și onor.
Şi-n loc de trâmbițe, se aud suspine-n Ucraina.
Mai marii lumii iar ciocnesc potirul,
Aruncă plebei în scârbă firimituri,
Le umple încontinuu acasă cimitirul,
Şi țipă Siria de sub dărâmături.
La hărți și frontiere au dat foc,
Se aud amenințări pe cer albastru,
Noi ăștelalți nu mai contăm deloc,
Şi plânge Africa aflată în dezastru.
Ne-au vaccinat, drept vite de pripas,
Și n-am știut dacă-i așa ori nu e...
În lume cântă demoni într-un glas,
Dansează kazacioc, America și UE.
Departe
Zburand
peste-al lumii necunoscut,
privind cu ochii-nchisi
un viitor,
trec.
Zarind
prin ceata deasa
o mana intinsa,
o apuc
si sper.
Zicand
umbrelor din jurul meu
o vorba ne-nteleasa,
ma trezesc
si plec.
Viețile-s deșarte…
Am adormit în zborul către tine,
Și-acum mie rău de atâta bine,
Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte.
Gândesc acum ce mult am mai iubit,
Și brusc din zboru-mi m-am oprit,
Căci și iubirea are un fel de moarte,
Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!
Prea mult cu ochii cufundați în carte,
Deodată m-am trezit că ești departe,
Și soarta manifeste peste tot împarte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte,
Iar fiecare arde-n propriul univers,
Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.
CITEȘTE ” PUȚIN”
P - PUȚINĂ IUBIRE ÎMPART...
U - UIMIT DE FRUMUSEȚEA FEMEII VICLENE,
Ț - TINDE SĂ INTRE ÎN PATUL MEU LARG DE FETE ,
I - INTUIEȘTE ȚINTA CU OCHII DE VIPERĂ NEBUNĂ...
N - N-AȘ VREA SĂ MĂ CORUPĂ CA EVA PE ADAM ÎN FRUNZIȘUL PĂCATULUI.
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în portugheză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
A lição sobre o cubo
Um pedaço de pedra é tirado,
ele esculpe com um cinzel de sangue,
brilha com os olhos de Homero,
está raspado com raios
até que o cubo saia perfeitamente.
Depois disso eles beijam o cubo inúmeras vezes
com a sua boca, com a boca dos outros
e principalmente com a boca da infanta.
Depois disso, um martelo é levado
e de repente um canto do cubo desmorona.
Todos, mas absolutamente todos dirão:
- Que cubo perfeito teria sido
se não tivesse um canto quebrado!
Cântec ispitei
De mi-ați pune un catarg,
Și un pic de vânt în vene,
M-aș aventura în larg,
Să vânez nebun sirene.
Să le jupuiesc de solzi,
Până dau de altă rasă,
Să îmi cânte cu rapsozi,
Să-mi danseze sus pe masă.
Solzi de pește între buze,
Sânii de sirenă-n palmă,
Poseidon să mă acuze,
Că de-o lună, marea-i calmă.
Haide, cântă-mi pe sub val,
Să te îneci în mine toată,
Să te scot apoi pe mal,
Cu privirea învolburată.
Să te duc în lumea mea,
Și să-ți fac din lut statuie,
Să mă rog umil de-o stea,
Sus în ceruri să ne suie,
Iar de nu, să-mi pui catarg,
Și un pic de solzi pe venă,
Ca să mă scufund în larg,
Să mă-ntruchipez sirenă.
Globalizare
Sunt regii iarăși albi la față,
Căci duhurile rele cântă-n lume,
Iar soarele apune-n dimineață,
Și moartea încet răsare din genune.
S-a întors Adam cu spatele la Creator,
Iar Eva complotând ne-a stins Lumina,
Satan e încununat cu slavă și onor.
Şi-n loc de trâmbițe, se aud suspine-n Ucraina.
Mai marii lumii iar ciocnesc potirul,
Aruncă plebei în scârbă firimituri,
Le umple încontinuu acasă cimitirul,
Şi țipă Siria de sub dărâmături.
La hărți și frontiere au dat foc,
Se aud amenințări pe cer albastru,
Noi ăștelalți nu mai contăm deloc,
Şi plânge Africa aflată în dezastru.
Ne-au vaccinat, drept vite de pripas,
Și n-am știut dacă-i așa ori nu e...
În lume cântă demoni într-un glas,
Dansează kazacioc, America și UE.
Alte poezii ale autorului
O, sufletele-n îndurare…
O, sufletele-n pură îndurare…
Ce înaintea hulei stau mereu,
Aflate sub săgeți cu-nveninare
Căzând ca ropotul de ploaie greu…
Oricare josnic gest o armă este,
Prilej un ins de liniște-a priva,
Și-atârnă intrigile ca o veste
Pe care mulți putea-o-ar saluta…
Treceri în pași temporali
Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații
Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,
Unui far al depărtării, din vechime luminând,
Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.
Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,
Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,
Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting
Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.
Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,
Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,
Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit
Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.
Trezire
Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,
în orizonturile apropiate,
se APRIND.
Totul, și gărzile, se lichefiază,
cum parcă dau să încolțească
MAGISTRALE flori,
răsărite alb-argintii,
pe LESPEZI de pietre fumurii.
Catren
Ține minte steaua calmă
De pe bolta ce visează. —
Este ultima speranță,
Care-n veci rămâne trează...
(Imagine de fundal: fanthomas)
Rondelul puținilor adulți
Nu prea mai sunt pe lume-adulți:
Mulți țânci cu scutecul în urmă.
Nu simți asprimea ce se curmă
În glasul luat de tot mai mulți?
Rămâne doar să-i vezi desculți
Cum dup-o jucărie scurmă.
Nu prea mai sunt pe lume-adulți:
Mulți țânci cu scutecul în urmă.
Mai trebuie să le asculți
Și plânsetul urnit în turmă;
Iar larma de li se precurmă,
Mirați te văd că nu exulți.
Nu prea mai sunt pe lume-adulți.
Despre un arbore
Din țărâna decadelor frânte,
răsare un trunchi încărcat cu amintiri,
de istorii luptate și învățate pueril.
Cu lăsate și căzute crengi,
el se aseamănă cu un uriaș îmbrăcat în smoală,
gata să se clatine
și să cadă la pământ.
Sorbirea asfințitului aclamă
această ultimă vedere a unui simbol măiastru,
ce a purtat cândva pe coroana sa
povara unui întreg cer,
iar uliii, un soi de îngeri păsărești,
vin să își ridice vechea șezătoare
în locurile de veci.
Iar când cu o ultimă mijire de claritate
piere și galbena zi,
unde a stat el odată
acum parcă se arată, timidă,
o crăiță încununată cu nimburi viorii.
O, sufletele-n îndurare…
O, sufletele-n pură îndurare…
Ce înaintea hulei stau mereu,
Aflate sub săgeți cu-nveninare
Căzând ca ropotul de ploaie greu…
Oricare josnic gest o armă este,
Prilej un ins de liniște-a priva,
Și-atârnă intrigile ca o veste
Pe care mulți putea-o-ar saluta…
Treceri în pași temporali
Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații
Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,
Unui far al depărtării, din vechime luminând,
Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.
Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,
Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,
Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting
Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.
Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,
Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,
Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit
Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.
Trezire
Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,
în orizonturile apropiate,
se APRIND.
Totul, și gărzile, se lichefiază,
cum parcă dau să încolțească
MAGISTRALE flori,
răsărite alb-argintii,
pe LESPEZI de pietre fumurii.
Catren
Ține minte steaua calmă
De pe bolta ce visează. —
Este ultima speranță,
Care-n veci rămâne trează...
(Imagine de fundal: fanthomas)
Rondelul puținilor adulți
Nu prea mai sunt pe lume-adulți:
Mulți țânci cu scutecul în urmă.
Nu simți asprimea ce se curmă
În glasul luat de tot mai mulți?
Rămâne doar să-i vezi desculți
Cum dup-o jucărie scurmă.
Nu prea mai sunt pe lume-adulți:
Mulți țânci cu scutecul în urmă.
Mai trebuie să le asculți
Și plânsetul urnit în turmă;
Iar larma de li se precurmă,
Mirați te văd că nu exulți.
Nu prea mai sunt pe lume-adulți.
Despre un arbore
Din țărâna decadelor frânte,
răsare un trunchi încărcat cu amintiri,
de istorii luptate și învățate pueril.
Cu lăsate și căzute crengi,
el se aseamănă cu un uriaș îmbrăcat în smoală,
gata să se clatine
și să cadă la pământ.
Sorbirea asfințitului aclamă
această ultimă vedere a unui simbol măiastru,
ce a purtat cândva pe coroana sa
povara unui întreg cer,
iar uliii, un soi de îngeri păsărești,
vin să își ridice vechea șezătoare
în locurile de veci.
Iar când cu o ultimă mijire de claritate
piere și galbena zi,
unde a stat el odată
acum parcă se arată, timidă,
o crăiță încununată cu nimburi viorii.