Note de Mai/4

E iarnă iarăși, suflet apăsat de "mâine",

Ridic spre cer doar mâinile-mi păgâne

Să prind din fulgii albi ce-și caută pieire,

Ca niște zei ce-au renunțat la nemurire.

Încerc sa smulg din cer o rază roz și-aș vrea

Să-mi umple inima în nemurirea mea,

Dar viața-i fulg ce solitar aleargă -

Îi pleacă și pe zei - ajung întinși pe targă.

E iarnă iarăși, insă de-astă dată, cerul

Este atât de-aproape și vreau să înțeleg misterul,

Misterul vieții scurte, al fulgilor de nea,

Viață de zeu sau om, ...ce aș alege, de-aș putea?

Toamna așteaptă vara să se stingă,

Căldura soarelui mai vrea să mă atingă.

Indiferentă sunt de ce nu e în mine,

Nu-mi mai doresc să fie ce-mi convine.

Nimic, ca acceptarea, nu mă mai odihnește

Sunt recunoscătoare în tot ce mă privește,

Știu mai dinainte că toate-au noimă-n ele

Și nu mai despic firul, nu scot praful din stele.

Irina Anghel, București.

Mi-a bătut un fulg în geam

Ca să-mi spună este iarnă,

I-am deschis și l-am poftit

Poate vrea să stea pe pernă

Trist pe mine m-a privit

Și mi-a șoptit la ureche,

Că nu-i place la căldură

Și doar frigu-i e pereche 

Scuze mi-am cerut la el

Și i-am zis să mă aștepte,

Să cobor Om bun să-l fac

Îndrăzneala să-mi accepte

Iute am luat ceva pe mine

Și pe trepte am alunecat,

Am privit în stânga, dreapta

Însă fulgul meu...era plecat!

vântul tăios

spulberă nisipul-

sufletele rătăcitoare

duse aiurea

Privesc pe geamul înghețat 

La dansul fulgilor de nea, 

Cum se așează pe pământ 

Cu-ndemn pentru-a schiia. 

Deschid fereastra și le spun 

Că sunt bătrân și am o frică, 

Să nu alunec să pățesc ceva 

Că văd că oamenii mai pică. 

Mă răzgândesc și mă îndrept 

Către garaj unde-mi e sania, 

Să merg pe dealul cu zăpadă 

Însoțit și de soția mea Maria. 

Curaj ne facem și-ncălecăm 

Pe săniuța cu talpa ruginită,

Și o pornim la vale cu viteză 

În brațe strâns de-a mea iubită. 

În jur se simte multă bucurie 

Și la copii și la noi cei în vârstă, 

Că pe pământ este căzut omăt 

Și poți să-nchei o seară fericită. 

Când oboseală am simțit în noi 

Ne-am îndreptat ușor spre căsă, 

Unde cu poftă am înfulecat ceva 

Și ziua s-a-ncheiat c-un vin de masă!

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melankoli

Sonbaharda ne kütük, ne feryat...

Ve vahşi orman uluyor -

Koklelerde bir patlama yankılanıyor,

Ve bayan daha acınası bir şekilde başlıyor.

- Dinle, tamam bebeğim.

Ağlama ve korkma -

Derinlerden ne kadar zor olduğunu duy,

Toprak bizi ona çağırıyor...

sfredelind stabilopozii

valurile

se prind de balustrada falezei.

liniște!-

tot strigă pescărușii,

florile de gardenia

cântă!

un vânticel de seară,

scutură norii

de ultimii fulgi de zăpadă....

ștrengărește,

se-rostogolește

printre pălămide usturătoare...

plin de scaieți, zâmbind,

se cocoață-n

 vârful unui măr-nflorit,

și-adoarme fluierând:

noapte bună!

pionii-s instruiți

la școala dușmanilor;

cine sa mai facă dreptate ?

nebunii,

perucile-și piaptănă

într-o oglindă concavă.

%

regii și reginele

stau la sfat

cum să cucerească-mpreună

tabla de șah.

zeul

sub mâlul absențelor,

tânjește după o zi cu soare...

coasa privirii-nfometată

seceră

tot albastrul cerului

brăzdat de păsări gâlâgioase.

zboruri

deasupra zidurilor de piatră-

largi ecrane, pe care se reflectă

zâmbetele și scălâmbăielile comedianților,

 aducându-ne aminte de 

călăreții celui de-al  noulea semn.

printre coloane de fum și foc,

rămășițe din adăposturile subterane,

țipete de copii,

spaime

și pașii-nlânțuiți ai doctorlui husan abu safyya

cutremură orizontul.

pe un schelet de dorințe

își face cuib

un conflict spiritual.

răutatea nu are-ascunzătoare perfectă:

e un vulcan activ, distrugător.

 doar  inima hrănită cu lumină și pace

 e un adăpost stabil.

ploaie

răcoroasă primenitoare

hrănind întărind însuflețind

rădăcinile vieții de pretutindeni-

mângâind desfătând bucurând

melancolicul singuraticul

suflet

o fată,

pe un drum de țară,

are-n păru-i ondulat

 crizanteme.

 cu pasu-i sprinten,

privirea galeșă

și zâmbetul șăgalnic,

îmi pare un vlăstar

ce-a odrăslit

și-n tablourile lui Grigorescu.