Emerald Breeze

Al meu drag bujor,
Șiruri de gânduri îmbinate-n dulce dor,

Dirijate forme și simboluri pe hârtie,
Ale tale de drept ofer, numai ție.

Pe obrajii mei se aștern petale de regret, Etern în inimă ascund bătăliile sub dansul blând de balet.
Numesc acum fiecare stea pe cer, gând căzător ție,
Tot văl al nopții, ocean de cerneală, plină fâșie,
Rece partitură nocturnă, spre al meu dor, avarie,
Unde fără stele, noaptea trece pe vecie.

Tandrețea razelor nocturne, pe hârtie cunoscute
Iubirii ce aproape țin, numai printre ceruri apărute,
N-aș abandona, nici după dispariție de stele,
Etern aș sta, prin întunecate tablouri, grele.

Tot te-aș ruga pentru o scurtă privire,
O clipă, sufletului să-ți prezinte înscrisă făurire
Trudă cunoscută numai îngerilor pentru a știi
Unică, dar necomparată față de ochii tăi cenușii,
Laudă veșnică, demnă de sacrificiul celor vii.

Ție, scumpă muză,
Unice gânduri în cerneală îți dedic,
Cuvinte și lini din lună rază,
Ălei tale inimi, numai dor și apreciere ridic.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Eu te-am zărit, inima-mi a cântat,
Și ca o baladă dulce, plină de dor nemăsurat.
Tandrețea ta, o rază printre nori,
Iar a trezit în mine amintiri și fiori.

Sunt bătăile inimii, un vals tăcut și rar,
Unde sub prezența ta, s-a transformat în har.
Pentru o clipă magică, un moment fugar,

Etern sufletul meu de tine fermecat.
Rece, melancolia-și cântă versul neîncetat,
Bine când te-am văzut, inima-mi a vibrat,
Acum melodie veșnică, un cântec de drag

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

With the lights on, the amphitheater rises into the scenic congeries of emotions.

And sitting in a chair.

I look in my front seeing a little ghost reading a poem, this poem, with a lot of beauty and courage she looked at the empty chairs seeing only me applauding the interpretation.

The ghost ashamed fled to the left exit whispering millions of words in an uncertain time, every word, letter sounds different and invokes different emotion and feelings.

Now...the ghost departed
The Lights no longer light the historic amphitheater
Only the poem read by the ghost remained in my mind

I started to repeat the poem over and over again until the light turned on again
Somebody applauding me from far

I realised that I was the ghost whose life is
like history...

It repeats itself.

"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""

Vastele căi, timpurii cuvinte ale sufletului cheie
Rochia rece a vântului, veșmânt alb de
paie
Emanări a două note, sentimente inimii gazde
Acum oferind numai ale sufletului versuri
calde
Urechii blânde trecătoare să lase dor de șoade,
Stătătoare versuri care,
A mea repetată venire, nefericire a două aure
Trecătoare note-n vânt
Est al culoarului, vechi gânduri în urmă lăsând
Partituri de nedescris
Undelemn pentru amândoi, pe foaia albă
scris
Pandantiv nevăzut de mulți, pentru ce-i decis.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

I see myself swaying sweet dreams where I was born in the mists of the dark, sieging the

I see myself crying tears of needles, losing myself under the pressure of melody, feeling the
incoming defeat by an avalanche of my own thoughts, never waiting for the end.

From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower"

Winds blew me to the sky as an unworthy guest,
Flown to the dreamy times without a request,
Liberating the thought in me like a bird,
Hugging me like a lover without a word.
A tourist to my own ascension, own right, without imagination.
In the far, a golden gate, a numb fade, my adventure to deteriorate.
I saw it from afar, I sense it, she's my collar.
Shortly slowing me to sail, her sky seas to spoil.
Petrified by acceptance, the golden gate shrinks,
As her luminous white sky seas presents leaks,
In vain I try, her precious golden not to bury,
A sole tourist trying, not his golden mistress to worry.
Lost in the huge expanse of celestial seas,
I drift amidst whispers of untold and forgotten pleas.
Her golden gate now a distant and warming gleam,
An illusion shattered, a fractured dream.
Yet still, I journey on, with hope in my heart,
Though torn apart, I refuse to depart.
For amidst the chaos and the black stormy gale,
I seek redemption, a tale to unveil.
Through trials and tribulations, I persevere,
For within her realm, lies what I hold dear.
A truth to discover, a destiny to fulfill,
Though battered and bruised, I climb uphill.

From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"

zi de marți însorită,

iar

obrajii-ți sunt colorați,

tot mai intens,

în flori roșii de cyclamen.

ce mult ai zăbovit,

în călătoria ta,

spre mine!

E cald și m-am întins la umbra

copacului ce l-am sădit cândva,

Și care acum drept mulțumire,

mă protejează cu coroana sa.

O nucă în pământ am îngropat,

pe când eram copil în sat,

Și mai apoi vlăstarul l-am îngrijit

și, rădăcina cu apă i-am udat.

Ușor, ușor câte o frunza a crescut,

pe rămurelele plăpânde,

Iar peste ani la cer s-a înălțat, iar

eu având unde m-ascunde.

Ascunzătoarea era să fug de

mama, că multe ghidușii făceam,

Și doar acolo sus printre ramuri,

de mătura si furia ei scăpam.

Aminte îmi aduc cum mă chema

să merg cu vaca,

Și pentru împăcare, voie îmi dădea

 să mă plimb cu barca.

O mică urecheala tot căpătam,

când jos cu frică coboram,

Dar asta era o dojeneală, venită

de la mama pe care-o adoram.

Toate astea mi-au venit în minte,

stând pe iarba verde de acasă,

Nu mai sunt copilul cu năzbâtii și,

nici mama măturând în casă.

Vreau o vorbă nucului să-i spun,

dar nu m-aude,

E bătrân cu ramul rupt, fructele

să-i gust nu pot că-s crude.

Mă ridic când soarele se duce să-si

îmbrățișeze luna,

Iar pe stâlpii din comună, primăria

a aprins lumina.

.........................................................

Mult îmi place să mă întorc în

satul cu copilăria mea,

C-aici eu m-am născut, crescut și

am plecat să-mi caut...fericirea!

Mă uit la muntele Ceahlău, cum norii

în juru-i se adună,

Și-mi amintesc ce-au prognozat, că

azi în Neamt va fi furtună.

Parcurgem un traseu spre Vârful Toaca,

plecați când soarele a răsărit,

Și vrem s-ajungem sus să admirăm

ținutul și-apoi în jos pe asfințit.

Purtăm în spate multe merinde

ce drumul ni-l îngreunează,

Dar fără ele n-avem putere, s-atingem

vârful pe timp de-amiază.

Înaintăm ținându-ne de mâini și

sprijiniți pe bețe de alun,

Când obosim, pentru un timp campăm,

vorbim și iar din nou la drum.

Ajungem sus pe munte, așa cum

planuri ieri noi ne-am făcut,

Și de aici scrutăm tot peisajul și

cerului trimitem un salut.

Întindem masa pe bucăți de stâncă

și din bucate degustăm,

În timp ce poze facem și de frumosul

văii ne minunăm.

Ne strângem tot bagajul și ne grăbim

s-o luăm la vale,

Plângând, că peste tot avem dureri,

iar eu mă țin de șale.

Abia când coborâm simțim că e

mai greu mersul în jos,

Așa, că-ncetișor alunecăm, spunând

,, Doamne cât este de frumos".

Pe înserat ne adunăm cu toții, într-un

local aflat sub munte,

Și la un șpriț stăm la taifas și povestim

voioși, vrute...nevrute.

Când mângâie cerul miei zburdalnici,

Ori doarme întins pe umeri de zeu,

Sunt liber precum stejarii cei falnici,

Și strig tuturor că ceru-i al meu.

Când freamătă lin cu glas de fecioară,

Iar noaptea se-ascunde de ziuă în ea,

Cu liniștea ei ce în trup îmi coboară,

Strig tuturor că pădurea-i a mea.

Când plânge pământul în lume,

Iar lacrima sa e pe cer curcubeu,

Cu buza uscată pot tuturor spune,

Izvorul cel dulce e numai al meu.

Sunt liber și râd căci dorințe nu am,

Iar casa îmi este oriunde sub stele,

Triluri de păsări se aud de pe ram,

Și strig tuturor: sunt toate ale mele!

Pustiu verde-n care dorul se așterne lin și încet,

Șoptind povești de dragoste sub frunzele-n tremur,

Emoție ce se împletește cu razele de soare, discret.

Fantezie și ardoare îmbrățișând copacii în vântul serii,

Speranțe infinite-ascunse în fiecare mugur ce se trezește,

În adâncul pădurii, inima naturii bate puternic și fără umeri.

Sub bolta verde, ecoul dorului se răspândește,

Cântecele păsărilor, o simfonie de emoții pure,

Fiecare notă, o fantezie ce ardoare-n suflete toarnă.

Pe alei mărginite de speranțe înverzite, pașii mei alunecă,

Într-un pustiu ce respiră, verdele vieții se întinde,

Și inima se umple de dorințe ce spre ceruri se îndreaptă.

În pustiul verde-n care ardoarea naturii nu se sfârșește,

Dorul se împletește cu emoția unui răsărit nou,

Și fantezia se desfășoară în mii de forme ce-nmuguresc.

Aici, în pustiul plin de viață, speranțele se înalță,

Se-ntrec la înălțime cu cei mai înalți arbori,

Și ard cu o ardoare ce în adâncul pământului își are rădăcinile.

În acest pustiu verde, emoția fiecărui fir de iarbă se simte,

Fantezia naturii în fiecare frunză și floare izbucnește,

Și fiecare adiere de vânt dorul mai departe îl poartă.

Cu ardoare, pământul ne îndeamnă să ne pierdem în el,

Să ne lăsăm purtați de speranțele ce în verde se nasc,

Într-un pustiu ce cu fiecare clipă se transformă și se reinventează.

Pustiu verde, unde dorul se îmbracă în emoții nestăvilite,

Fantezia se joacă printre crengi, iar ardoarea nu se domolește,

Speranțe infinite se împleticește în dansul vieții neîncetate.

În pustiul verde, timpul pare să se oprească-n loc,

Dorul se odihnește în poala emoției, blând și profund,

Și în ardoarea clipei, speranțe infinite ne îmbrățișează scurt.

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.

Autumn Emotion

Autumn came so please cover my heart with the tree shade—or yours so it won’t wither.

I fear that perhaps I won’t see you sometimes

That I’ll grow sharp wings up to the skies

That you’ll hide within a foreign eye

Which will close with a bitter good-bye.

And then I go near the rocks and shut up.

Take the words and drown them in the sea.

I whistle the moon and rise it and turn it

into a big love.