RĂTĂCIRE

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melankoli

Hvilken stump, hvilken jamren om efteråret...

Og den vilde skov hyler -

I cochles runger et bom,

Og damen starter mere ynkeligt.

- Hør, du, godt, skat,

Græd ikke og vær ikke bange -

Hør hvor hårdt, fra dybet,

Jorden for ham kalder os...

De-ar cânta toți trandafirii,

Într-o nouă lege a firii,

Ar fi chicoteli de îngeri,

În momentul marii frângeri.

De-ar cânta și-un crin regal,

La al primăverii bal,

De pe bolta înstelată,

S-ar scurge lumina toată.

De-ar cânta și-o azalee,

Cântec dulce de femeie,

S-ar opri pasărea-n zbor,

Și-ar cânta cu ea în cor.

Codrul verde de-ar cânta,

Doinele din țara mea,

Azi s-ar coborî din rai,

Chiar arhanghelul Mihai.

De-ar cânta o viorea,

Preschimbată-n maica mea,

Aş uda-o cu iertare,

Să fie nemuritoare.

Dacă ar cânta natura,

S-ar schimba toată făptura,

Și în inimi am purta,

Toată clorofila sa.

Iarna cu fulgul și frigul ei s-a dus,

Cred că dincolo, pe unde soarele-apus,

Pădurea toată se-mbracă-n haine verzi,

Și-așteaptă să-i vină musafiri pe crengi

Pe cer cocorii zburând se-aud,

Venind din țări aflate mai la sud,

Ei toți își caută locul și cuibul,

Părasit la vreme de cules porumbul

Pe câmp tractoarele ară cu zor,

Răstoarnă brazda, lăsând răzor,

Țăranul pune sămânța în pământ,

La cer privește, ploaia chemând

În aer sute de roiuri de insecte,

Cu mare grijă își caută traiecte,

Știute doar de ele și cu un scop,

Polenizări să facă plantelor, nonstop

E primăvară, începe-o nouă viață,

Și-n jur se-ntind covoare de verdeață,

Din cer cad stropii binecuvântați de ploaie

Și peste tot e zumzet și-o mare...hărmălaie!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Aștept vara,

ce a dispărut ca un felinar roșu în largul mării furtunoase

Venirea verii,

a stins furtuna ce își calma nervii și simțurile atinse de valurile agitate.

Era o duminică tulbură, 

Mergând pe pământul umezit, 

În fața mea,în urma mea deasă,

Frunzele cad încontinuu,

Soarele a uitat de noi. 

Și ne trimite doar noi suri și ploi. 

Merg plângând acasă: 

Gândesc că mi-e dor de zilele cele mai calde.

Aurul frunzelor se împrăștie în vânt, 

Lumina albă-mi picură pe față.

Și mă trezește din somnul meu de gând,

Când pasu-mi se grăbește spre un nou pământ.

 Autor 🤎Zamurca Alina✨

Plouă atunci când frunzele foșnet grăiesc,
Sau fulgi de zăpada mângăie plaiul,
Când copiii-a colind au dulcele graiu’
Și afară nu-i o vreme-i un întreg paradis!
Și codrii se-nalță și frageda iarba
Adună de rouă mărgele șireag,
Și cânta și mierla și zboară cocorii
Și îmi zburdă gândul unde mi-e drag!
Și apele iuți ale cristalinelor râuri
Curg lin la vale cu lacrimi de sticlă
Lovind cu putere pietrele care
Cu veac de izbânda nu ar crăpa-ntr-o clipă.
Și mugurii apar în coroana scorțoasă
A falnicilor pomi ai livezii de peri
Și speri să fie vară mai blândă
Să sufere-n stropi greoi peste ei.
Și totul unit ca într-o horă
Jucată de-anotimp,pe-al Alba Iuliei plai
Așa se unesc ca într-un joc
Și mândrele-anotimpuri
De când e sămânța ieșită din “arborele de trai”.
Și tot stând pe plai privesc către marea spumoasă de sus
E cerul albastru pictat cu splendoare
Ce-a ținut să adopte norii de puf.

          Pe verdele ierbii să-ți porți pașii ușor,

Căci  pulberea-i trecută prin viacuri

Drept hrană pe glie și semn tuturor:

Năpastă ,urgie,războaie sub brazdă ascunde

Sufletul  neamului meu răbdător .

Cine socoate și azi poate spune

Câți nori și negre furtuni

Pământul acesta le poartă în spate

Că azi, nu mai crede în minuni !...

Dar ceva tot a rămas:

Dragostea de popor și de glie

Azi mai mult ca niciodată,

Iubiți-vă ,fii ai neamului,meu

Căci asta se poae!...

La malul mării 

Am întânlit iubirea

În zilele de vară

Sub cerul instelat

Atâtea jurăminte

Pe corp mi-ai presărat

În murmur de chitară 

Și adieri de vânt

Pe albul crin în ce l-ai preschimbat?

Zilele de vară și-au pierdut seninul

Pierdut-am tot,mi-a rămas suspinul

Rămân cu nisipul ,când apa s-a retras...

Cine ești tu?

Nu te cunosc

Deși te știu de mult.

Dar ce porti în suflet

Ce ascunzi în tine?

Nu pot citi în ochii tăi.

Pari a fi om bun.

Atunci de ce mă tem

Cine ești tu?

Nu te cunosc 

Deși te știu demult.

Dar ce porți în gând ,

Și ce ascunzi în suflet

Nu pot citi în ochii tăi

Pari a fi om bun 

Atunci de ce mă tem?

/

Te știu  de mult din anii de liceu

Cu  părul strâns într-un fileu

Cu ochii plecați în depărtare

Ce fel de castele î-ți construiai oare?

Adolescentă  cu ochii mari căprui

Prin vorba-ți dulce tu plăceai oricui

Cu agera -ți privire căutai un răspuns

Dar tragicul destin se păstra ascuns...

Sufletul tău avea altă chemare

Și-n  slova scrisă ai răsădit o floare

Ți ai pus iubirea și simțirea în rimă

Deși plecată ești ,ceva tot să rămână...

Așa îmi vine câteodată

Să blestem  și să mă înfurii

Și să întreb;

De ce Doamne omului i-ai dat 

Minte și gândire să poată construi 

Cetăți, palate poduri pestr ape,

Creații ce durează peste viacuri,

Dar să se bucure de ele,nu?

Ai lăsat atâta frumusețe în lume

Dar timp s-o vadă n-are

De ce oare?

Ai lăsat bătrânețea,apusul ce doare,

Cine are de ea trebuință?

De ce ai lăsat boală,durere

Ce să facă omul cu ele?

Bolnav e pământul...

Și lumea de acum e bolnavă..

Suntem îngroziți,timpul ne aleargă

Spre marginea lumii deșarte.

Ne fură iubirea de semeni

Ne fură simțirea și mila

Iubirea de vatră.

Descătușate-s urgiile toate 

Și flutură flamuri de moarte 

Peste evul acesta bolnav.

Miai dă-ne Doamne o oază.