PROLOG
Scrisoarea din nord
Era o toamnă târzie, dintre acelea în care cerul pare că s-a coborât peste acoperișurile caselor, iar frunzele ruginii se desprind una câte una de ramuri, purtate de vânt pe ulițele aproape pustii.
Într-un oraș din România, nu departe de o biserică veche cu ziduri albe și cu o turlă înaltă, trei oameni aveau să primească o scrisoare care urma să le schimbe pentru multă vreme viața.
Tihircă era un om curios, iubitor de cărți și de călătorii. Avea obiceiul de a pune întrebări chiar și atunci când ceilalți credeau că lucrurile erau lămurite.
Sotirescu era cu totul altfel.
El era prudent, calculat și, după cum spunea singur, „un om care nu pleacă nicăieri fără să știe unde se întoarce”.
Georgiana era cea mai liniștită dintre ei. Avea o fire milostivă și o credință pe care nu o arăta prin vorbe mari, ci prin fapte.
Într-o seară, cei trei se aflau în casa lui Tihircă.
Pe masă se găsea o lampă cu lumină gălbuie, câteva cărți și un ceainic.
Deodată, se auzi o bătaie în ușă.
Tihircă se ridică.
— Cine să fie la ora asta?
Deschise.
Poștașul îi întinse o scrisoare.
— A venit de departe.
Tihircă privi plicul.
Pe el era scris numele său.
Se întoarse în cameră.
— Din Finlanda.
Sotirescu lăsă ceașca jos.
— Finlanda?
Georgiana se ridică și ea.
— De la cine?
Tihircă deschise plicul.
Era o scrisoare de la părintele Andrei, un vechi cunoscut al familiei, care slujea într-o mică parohie ortodoxă din nordul Finlandei.
Tihircă începu să citească.
„Dragă Tihircă,
Au trecut mulți ani de când ne-am văzut. Dumnezeu m-a trimis într-un ținut îndepărtat, unde am întâlnit oameni buni, dar și oameni singuri, oameni care caută un răspuns la întrebările vieții.
Avem aici o mică biserică și o veche mănăstire care a rămas multă vreme părăsită.
Acum încercăm să o redeschidem.
Am nevoie de oameni care să ajute.
Dacă poți, vino.
Și, dacă nu vii singur, cu atât mai bine.
Poate că drumul acesta nu este doar un drum prin țări străine.
Poate fi și un drum spre înțelegerea propriului suflet.
Dumnezeu să vă lumineze.”
Tihircă termină de citit.
În cameră se făcu liniște.
— Ei bine? întrebă Sotirescu.
Tihircă ridică privirea.
— Eu plec.
Sotirescu se uită la Georgiana.
Georgiana zâmbi.
— Și eu.
Sotirescu oftă.
— Atunci, pesemne, trebuie să vin și eu.
— De ce? întrebă Tihircă.
— Pentru că dacă vă las singuri, Dumnezeu știe ce veți face pe acolo.
Toți trei izbucniră în râs.
Și astfel începu călătoria.
---
CAPITOLUL I
Pregătirea
În următoarele zile, casa lui Tihircă deveni un adevărat depozit.
Pe masă erau hărți.
Pe scaune erau haine.
Lângă ușă se aflau bagajele.
Sotirescu își făcea inventarul pentru a treia oară.
— Haine?
— Da.
— Acte?
— Da.
— Medicamente?
— Da.
— Lanterna?
— Da.
— A doua lanternă?
Tihircă îl privi.
— De ce ai două?
— Pentru că una se poate strica.
— Și dacă se strică și a doua?
Sotirescu rămase o clipă pe gânduri.
— Atunci aprind lumânarea.
Georgiana râse.
— Tu nu pleci în Finlanda. Tu te pregătești pentru sfârșitul lumii.
— Nu se știe niciodată.
Georgiana avea un singur bagaj.
În el se găseau câteva haine, o carte de rugăciuni, o icoană mică a Maicii Domnului și câteva lucruri pentru oamenii pe care urmau să-i întâlnească.
Tihircă observă.
— Tu ai cel mai puțin.
— Pentru că nu vreau să car lucruri inutile.
Sotirescu arătă spre cele două valize ale sale.
— Ai grijă ce spui.
În dimineața plecării, cei trei merseră la biserică.
Era încă întuneric.
Preotul îi aștepta.
După rugăciune, îi binecuvântă.
— Mergeți cu pace și să vă întoarceți cu folos.
Tihircă întrebă:
— Părinte, ce înseamnă să ne întoarcem cu folos?
Preotul îl privi.
— Să nu vă întoarceți aceiași oameni care ați plecat.
---
CAPITOLUL II
Spre nord
Drumul fu lung.
Trecuseră prin orașe pe care nu le mai văzuseră niciodată.
Priviseră peisaje străine.
Auzeau limbi pe care nu le înțelegeau.
La început, Tihircă era încântat.
Sotirescu devenise însă din ce în ce mai tăcut.
Georgiana îl întrebă:
— Ce ai?
— Mă gândesc.
— La ce?
— Cât mai avem.
Tihircă izbucni în râs.
— Nici nu am ajuns bine.
— Tocmai.
După multe ore, peisajul începu să se schimbe.
Copacii se întindeau în păduri uriașe.
Lacurile apăreau printre dealuri.
Aerul devenea tot mai rece.
Apoi apăru prima zăpadă.
Georgiana privi pe fereastră.
— Finlanda.
Tihircă zâmbi.
Sotirescu își puse încă un fular.
— Nu-mi place începutul.
---
CAPITOLUL III
Țara liniștii
Când ajunseră în Finlanda, cei trei fură uimiți.
Totul părea diferit.
Casele erau așezate ordonat.
Drumurile erau liniștite.
Pădurile păreau nesfârșite.
În unele locuri, lacurile se întindeau atât de departe, încât păreau că se unesc cu cerul.
— Este frumoasă, spuse Georgiana.
Tihircă o aprobă.
Sotirescu se uită la termometru.
— Minus...
Se opri.
— Nu vreau să mai știu.
La gară îi aștepta părintele Andrei.
Era un om trecut de cincizeci de ani, cu barbă căruntă și ochi blânzi.
— Bine ați venit!
— Părinte! spuse Tihircă.
Se îmbrățișară.
— Mă bucur că ați venit.
Sotirescu îi întinse mâna.
— Noi ne bucurăm că încă mai avem degete.
Părintele începu să râdă.
— Vă veți obișnui.
— Cu frigul?
— Nu.
— Atunci cu ce?
— Cu Dumnezeu.
Sotirescu tăcu.
Părintele continuă:
— Frigul îl suporți cu haine bune. Dar singurătatea o suporți numai dacă ai credință.
---
CAPITOLUL IV
Biserica din pădure
Biserica era mică.
Se afla la marginea unei păduri.
Înăuntru, însă, era o frumusețe aparte.
Icoanele erau pictate în stil bizantin.
Chipurile sfinților păreau liniștite.
Candelele ardeau înaintea icoanelor.
Georgiana se apropie de icoana Maicii Domnului.
Părintele Andrei o privi.
— Îți place?
— Da.
— Știi de ce?
— Pentru că este liniște.
— Nu doar pentru asta.
Părintele arătă spre icoane.
— Aici au venit oameni care au plâns. Au venit oameni care au mulțumit. Au venit oameni care nu mai știau ce să facă. Și toți au plecat cu nădejde.
Tihircă privi în jur.
— Câți oameni vin?
— Nu foarte mulți.
— Atunci pentru cine țineți biserica deschisă?
Părintele răspunse:
— Pentru oricine are nevoie de ea.
---
CAPITOLUL V
Mănăstirea uitată
A doua zi, părintele Andrei îi conduse către vechea mănăstire.
Drumul era greu.
Mergeau prin zăpadă.
La un moment dat, Sotirescu se opri.
— Cât mai avem?
— O oră.
— De mers?
— Da.
— Și după aceea?
— Mai vedem.
— Asta nu-mi place deloc.
Tihircă râse.
În cele din urmă, ajunseră.
Mănăstirea era veche.
Clădirile aveau nevoie de reparații.
Dar biserica încă stătea în picioare.
Părintele deschise ușa.
Înăuntru era frig.
Praful se așezase peste unele icoane.
Georgiana aprinse o lumânare.
Flacăra lumină încet încăperea.
Toți tăcură.
— Aici, spuse părintele, s-au rugat oameni timp de generații.
Sotirescu privi pereții.
— Și acum?
— Acum trebuie să vedem dacă mai putem aprinde lumina.
Georgiana răspunse:
— O putem aprinde.
---
CAPITOLUL VI
Oamenii din nord
În zilele următoare, cei trei începură să cunoască oamenii locului.
Îl întâlniră pe Mikael, un bătrân finlandez.
Era ortodox și locuia singur.
Mai era Anna, o femeie care avea grijă de mai mulți copii.
Era și Petri, un tânăr care nu mai intrase de ani întregi în biserică.
Tihircă îl întrebă:
— De ce nu mai vii?
Petri ridică din umeri.
— Nu știu.
— Nu crezi?
— Uneori cred. Alteori mă îndoiesc.
Tihircă tăcu.
Georgiana interveni:
— Îndoiala nu trebuie să fie sfârșitul drumului.
Petri o privi.
— Dar dacă nu mai găsesc drumul?
— Atunci mergi cu cineva care încă îl vede.
Petri nu răspunse.
Dar a doua zi veni la mănăstire.
---
CAPITOLUL VII
Furtuna
Într-o seară, vremea se schimbă.
Vântul începu să bată cu putere.
Zăpada cădea fără încetare.
Părintele Andrei primi vestea că o familie era izolată.
Avea nevoie de ajutor.
— Trebuie să mergem, spuse el.
Sotirescu îl privi.
— În noaptea asta?
— Da.
— Pe vremea asta?
— Da.
Sotirescu oftă.
— De ce nu putem face fapte bune pe vreme frumoasă?
Tihircă îl bătu pe umăr.
— Pentru că atunci ar veni toată lumea.
Porniră.
Drumul deveni din ce în ce mai greu.
La un moment dat, Sotirescu căzu în zăpadă.
— Sunt bine!
Georgiana îl ajută să se ridice.
— Sigur?
— Da.
Tihircă îl privi.
— Ai zăpadă pe cap.
— Unde?
— Peste tot.
Ajunseră la casă.
Familia era speriată.
Părintele îi liniști.
Georgiana îi ajută.
Tihircă aduse lemne.
Sotirescu aprinse focul.
După câteva ore, toți erau în siguranță.
Înainte de plecare, tatăl familiei îi spuse părintelui:
— Nu voi uita niciodată.
Părintele răspunse:
— Nu nouă trebuie să ne mulțumești. Mulțumește lui Dumnezeu și fă și tu, când vei putea, același bine altuia.
---
CAPITOLUL VIII
Cufărul
Într-o zi, Tihircă descoperi în mănăstire o cameră veche.
Într-un colț se afla un cufăr.
Îl chemă pe Sotirescu.
— Iar ai găsit ceva?
— Da.
— Dacă e aur, să știi că am fost primul care a venit.
Georgiana veni și ea.
Cufărul fu deschis.
Nu era aur.
Erau manuscrise.
Cărți.
Scrisori.
Fotografii.
Părintele Andrei le cercetă.
— Sunt documentele vechii comunități.
Georgiana luă o carte.
Pe prima pagină scria:
„Pentru cei care vor veni după noi.”
Citi mai departe.
Cartea vorbea despre oameni care ajutaseră săracii, îngrijiseră bolnavii și păstraseră biserica deschisă chiar și în vremuri grele.
Ultima frază era:
„Nu lăsați lumina să se stingă.”
Tihircă închise cartea.
— Acum înțeleg.
— Ce? întrebă Sotirescu.
— Nu mănăstirea trebuie doar reparată.
Georgiana completă:
— Trebuie continuată.
---
CAPITOLUL IX
Georgiana și copiii
Georgiana începu să organizeze întâlniri pentru copii.
Le citea povești.
Îi învăța rugăciuni.
Le vorbea despre bunătate.
Într-o zi, un copil o întrebă:
— De ce trebuie să ne rugăm?
Georgiana se gândi.
— Pentru că omul nu poate trăi numai cu lucrurile pe care le vede.
Copilul o privi.
— Dumnezeu ne vede?
— Da.
— Și când suntem singuri?
— Mai ales atunci.
Copilul zâmbi.
---
CAPITOLUL X
Sotirescu se schimbă
La început, Sotirescu fusese cel mai sceptic.
Îl interesa frigul, mâncarea, drumurile și bagajele.
Dar încet, ceva se schimba.
Într-o zi, văzu un bătrân venind singur la biserică.
Ningea.
Sotirescu îl ajută să intre.
Bătrânul îi mulțumi.
— Dumnezeu să vă răsplătească.
Sotirescu răspunse:
— Nu am făcut mare lucru.
Bătrânul zâmbi.
— Pentru dumneavoastră poate nu. Pentru mine a fost mult.
Sotirescu rămase pe gânduri.
În acea seară, intră singur în biserică.
Se opri în fața unei icoane.
Și pentru prima dată după mult timp se rugă fără să se grăbească.
---
CAPITOLUL XI
Tihircă și întrebarea
Tihircă devenise preocupat de o întrebare.
Într-o seară, îl întrebă pe părintele Andrei:
— De ce oamenii trebuie să plece atât de departe ca să înțeleagă lucruri simple?
Părintele răspunse:
— Pentru că omul nu vede întotdeauna ceea ce se află în fața lui.
— Și călătoria îl ajută?
— Uneori.
— Alteori?
— Alteori îl ajută suferința.
— Și alteori?
— Dragostea.
Tihircă tăcu.
— Iar Dumnezeu?
Părintele zâmbi.
— Dumnezeu este prezent în toate acestea, dacă omul știe să-L caute.
---
CAPITOLUL XII
Mănăstirea renaște
Lunile trecură.
Mănăstirea se schimba.
Acoperișul fu reparat.
Ferestrele fură schimbate.
Icoanele fură curățate cu grijă.
Curtea fu îngrijită.
Biserica fu pregătită pentru prima slujbă.
În ziua redeschiderii, oamenii veniseră din mai multe locuri.
Români.
Finlandezi.
Greci.
Sârbi.
Bătrâni.
Tineri.
Copii.
Părintele Andrei intră în biserică.
Candelele se aprinseră.
Tihircă stătea în spate.
Georgiana avea ochii umezi.
Sotirescu ținea în mână vechea lanternă.
Tihircă îl privi.
— Ce faci cu ea?
— Amintire.
— De ce?
— Pentru că într-o noapte credeam că lumina vine de la lanternă.
Tihircă zâmbi.
— Și acum?
Sotirescu privi spre altar.
— Acum știu că lanterna doar luminează drumul. Omul trebuie să găsească lumina din suflet.
---
CAPITOLUL XIII
Vestea întoarcerii
Într-o dimineață, părintele Andrei îi anunță:
— Trebuie să vă întoarceți acasă.
Tihircă fu surprins.
— De ce?
— Pentru că misiunea voastră aici s-a încheiat.
Georgiana privi biserica.
— Dar abia acum începe.
— Tocmai.
Sotirescu se uită la bagaje.
— În sfârșit!
Georgiana râse.
— Îți era dor de România?
— Da.
— De ce?
— De vreme.
---
CAPITOLUL XIV
Ultima seară
În ultima seară, cei trei merseră singuri la mănăstire.
Era liniște.
Zăpada strălucea sub lumina lunii.
În biserică ardea o singură candelă.
Georgiana se opri în fața icoanei Maicii Domnului.
Tihircă se rugă.
Sotirescu stătea în tăcere.
După câteva minute, spuse:
— O să-mi fie dor.
Tihircă se întoarse.
— De ce?
— De locul acesta.
Georgiana zâmbi.
— Atunci nu l-ai pierdut.
— Cum?
— Pentru că ceea ce iubești cu adevărat porți cu tine.
---
CAPITOLUL XV
Înapoi în România
Când ajunseră acasă, primăvara începuse.
Era cu totul altă lume.
Soarele era mai cald.
Copacii înfloreau.
Clopotele bisericii se auzeau peste oraș.
Tihircă se opri.
Ascultă.
— Ce este?
Sotirescu îl privi.
— Clopotul.
— Știu.
— Atunci?
Tihircă zâmbi.
— Nu l-am mai auzit niciodată așa.
Georgiana înțelese.
— Pentru că acum îl auzi după ce ai cunoscut liniștea.
---
CAPITOLUL XVI
Povestea spusă mai departe
În următoarele săptămâni, oamenii îi întrebau despre călătorie.
Tihircă povestea despre Finlanda.
Sotirescu vorbea despre frig.
Georgiana vorbea despre oameni.
Dar, în cele din urmă, povestea lor ajungea mereu la aceeași idee.
Nu distanța îi schimbase.
Ci oamenii.
O familie pe care o ajutaseră.
Un bătrân singur.
Un copil care învățase să se roage.
Un tânăr care se întorsese la biserică.
O mănăstire care fusese redeschisă.
Și o lumină care nu se stinsese.
---
CAPITOLUL XVII
A doua scrisoare
După aproape un an, veni o altă scrisoare din Finlanda.
Părintele Andrei scria:
„Dragii mei,
Mănăstirea este plină.
Vin oameni.
Copiii cresc.
Tinerii au început să ajute.
Biserica este vie.
Vă mulțumesc că ați venit atunci când v-am chemat.
Dar să știți ceva: voi nu ați făcut singuri toate acestea.
Dumnezeu a lucrat prin voi.”
Tihircă citi scrisoarea cu glas tare.
Sotirescu zâmbi.
Georgiana își făcu semnul crucii.
---
CAPITOLUL XVIII
O nouă generație
Au trecut anii.
Copiii pe care Georgiana îi cunoscuse în Finlanda deveniseră adolescenți.
Petri, tânărul care se îndoia, ajunsese să ajute la biserică.
Mikael îmbătrânise, dar continua să vină la slujbe.
Mănăstirea devenise un loc de întâlnire.
Într-o zi, un copil întrebă:
— Cine a reparat-o?
Petri răspunse:
— Mulți oameni.
— Cine a început?
Petri zâmbi.
— Trei călători.
— Cine?
— Tihircă, Sotirescu și Georgiana.
---
CAPITOLUL XIX
Ultima întâlnire
După mulți ani, Tihircă, Sotirescu și Georgiana se întoarseră în Finlanda.
Erau mai bătrâni.
Dar în sufletul lor călătoria părea să fi început abia ieri.
Când intrară în mănăstire, găsiră biserica plină.
Un tânăr slujea alături de părintele Andrei.
Tihircă îl recunoscu.
Era Petri.
— Tu?
Petri zâmbi.
— V-am spus că nu voi uita.
Georgiana îl îmbrățișă.
Sotirescu se uită în jur.
— Și lanterna mea?
Petri izbucni în râs.
— Este într-un muzeu.
— Ce?
— Copiii o numesc „lanterna lui Sotirescu”.
Toți râseră.
---
EPILOG
Lumina care nu se stinge
În seara aceea, cei trei stăteau în fața mănăstirii.
Soarele cobora încet.
Cerul nordic era luminat.
Pădurea era liniștită.
Tihircă privi în depărtare.
— Am venit aici crezând că vom vedea Finlanda.
Georgiana zâmbi.
— Și ce ai văzut?
— Oamenii.
Sotirescu adăugă:
— Și multă zăpadă.
Tihircă râse.
— Da. Și multă zăpadă.
Apoi se făcu liniște.
Din biserică se auziră clopotele.
Georgiana își făcu semnul crucii.
Tihircă privi spre luminile bisericii.
Sotirescu își scoase căciula.
Pentru câteva clipe, niciunul nu mai spuse nimic.
În fața lor se afla mănăstirea.
Aceeași clădire care odinioară părea părăsită.
Aceeași biserică în care intrase o singură lumânare.
Dar acum ferestrele erau luminate.
Oamenii se rugau.
Copiii alergau prin curte.
Bătrânii vorbeau.
Tinerii ajutau.
Viața se întorsese.
Tihircă spuse încet:
— Acum înțeleg cuvintele din manuscris.
Georgiana îl privi.
— „Nu lăsați lumina să se stingă.”
— Da.
Sotirescu privi către biserică.
— Și noi am crezut că lumina este numai lumina unei lumânări.
Georgiana răspunse:
— Lumina adevărată este cea pe care o duci mai departe.
Părintele Andrei ieși din biserică.
— Vă așteaptă.
Cei trei se ridicară.
Înainte de a intra, Tihircă se întoarse pentru o ultimă privire către pădure.
Se gândi la ziua în care plecase din România.
Atunci fusese curios.
Acum era recunoscător.
Înțelesese că o călătorie adevărată nu este aceea în care omul schimbă doar locurile, ci aceea în care se schimbă pe sine.
Poți trece peste granițe.
Poți vedea țări străine.
Poți traversa păduri și mări.
Poți ajunge într-un ținut în care ziua este scurtă și noaptea lungă.
Dar, dacă sufletul rămâne întunecat, omul nu a ajuns nicăieri.
Iar dacă sufletul primește lumina credinței, omul poate fi singur într-o pădure din nord și totuși să nu fie singur.
Pentru că Dumnezeu este mai aproape decât pare.
Tihircă, Sotirescu și Georgiana intrară în biserică.
Ușa se închise încet în urma lor.
Candelele ardeau.
Icoanele străluceau în lumina lor.
Și, undeva, într-un colț al bisericii, se afla vechiul manuscris.
Pe prima pagină era aceeași frază:
„Pentru cei care vor veni după noi.”
Iar pe ultima pagină:
„Nu lăsați lumina să se stingă.”
Lumina continuă să ardă.
Nu numai în biserică.
Nu numai în Finlanda.
Ci în fiecare om care alege să facă binele, să ierte, să ajute, să se roage și să păstreze credința chiar atunci când drumul este greu.
Iar călătoria celor trei nu s-a sfârșit odată cu întoarcerea lor.
Ea a continuat prin oamenii pe care i-au ajutat.
Prin copiii pe care i-au învățat.
Prin mănăstirea pe care au redeschis-o.
Prin fiecare rugăciune rostită acolo.
Și prin fiecare inimă care a primit din nou speranță.
Căci omul poate pleca.
Omul poate îmbătrâni.
Omul poate dispărea din această lume.
Dar binele făcut din iubire și credință poate rămâne mult după ce pașii lui s-au șters din zăpadă.
Iar în țara nordului, acolo unde pădurile sunt întinse și nopțile lungi, o lumină mică continua să ardă înaintea icoanei.
Era aceeași lumină pe care o aprinsese Georgiana în prima zi.
Aceeași lumină pe care o păzise Tihircă.
Aceeași lumină pe care Sotirescu o căutase în noaptea furtunii.
O lumină mică.
Dar nebiruită.
Sfârșit.
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Tribunalul din mine
Alex Black
8 octombrie
M-a atras titlul. Frumoasă si aceasta scriere
Cerneală în amurg
Alex Black
8 octombrie
O scriere pe placul sufletului meu!
Efectul Placebo
Alex Black
8 octombrie
Am admirat scrierile tale anterioare, dar aceasta lasă in urma o întrebare -Cum reușești sa iti pui gandul pe foi atât de frumos?- sincere felicităr...
Din scrumul din pahar
Alex Black
8 octombrie
Ai un talent autentic în a folosi cuvintele pentru a crea atmosferă și a transmite stări limită. Un ritm perfect și o profunzime care te pune pe gându...
VIDUL DE CATIFEA
Alex Black
8 octombrie
Iti multumesc pentru apreciere.
VIDUL DE CATIFEA
anca_nistor
8 octombrie
Scriitura ta bacoviana este captivantă. Trist, ușor deprimant, dar realist. Felicitări!
Ultimul acord
un-pahar-de-poezie
7 octombrie
Mulțumesc din suflet!🤗
Parfumul unui timp apus
un-pahar-de-poezie
7 octombrie
Mulțumesc mult!
Parfumul unui timp apus
Florin Petricean
7 octombrie
Nostalgica, emoționantă, vindecătoare. Mi-a plăcut foarte mult cum ai oscilat între detașarea prezentului si ecoul trecutului. Frumos scrisă! Bravo!...
Diagnosticul: Tu
anca_nistor
6 octombrie
Cutremurător de frumoase aceste versuri! Felicitări!