Scrisoare deschisă !

       Și dacă totuși, cândva,

Iubirea, va bate la ușa ta,

Cu flori presarâ-i  cărarea,

Și cu inima voioasă invit-o la masă.

Acolo unde este iubirea,

Prezentă-i  și fericirea.

Mama, este o angajată pe viață,

Toate mamele, au făcut un legământ,

Legătura-i mai puternică decât orce ață,

Cât sunt vii pe acest pământ.

Viața lor, aproape nu mai contează,

Copilul lor să aibă tot ce-și dorește,

Viitorul asigurat, să fie Om de viitor, de bază,

Protecția mamei îl apără, îi priește.

Sacrificiul mamei nu se contabilizează niciunde,

Munca grea,neajunsurile, chiar boala se ascunde,

Copilului i-au crescut aripi, a învățat să zboare

Nu are timp să vadă, că și tinerețea mamei moare.

O mamă bătrână, uitată de proprii copii

Dorul și-l astâmpără privind fotografii

Și dacă i-a crescut cu tată luosă

Viața toată, i-a fost o adevărată eclipsă.

Mamele poartă în inimă și suflet, ceva nedefinit,

Iubirea lor pentru copii, este o minune 

Cere-le viața, inima, pentru a-i salva,

Ar spune Da, fără a mai respira.

La ceas târziu ,când 

Focul în vatră geme ,

Și dorul meu din suflet 

Plecat  e să te cheme,

Trimit în depărtare inima-mi  solie

Pe vânt ,pe  nor ,pe raza cea zblobie.

La capăt de lume , cu doru-mi drept toiag 

Spre soare răsare ,eu vin copilul meu drag 

Dorul de tine-i mai greu ca depărtarea

Nu-mi pasă că-în cale 

Îmi stă munții și marea.

Mi-e teamă că am să plec la drum 

Spre moarte și cum nu sper să-mi fii la căpătâi,

De vii citește-mi gândurile mai întâi

Pe care le aștern cu dor, într-un caiet curat 

Copile drag , ce mult te-am așteptat.

     Raza  soarelui ucide 

Când pe creștet se răsfrânge,

O umbrelă ar fi salvarea 

De săgeata care frige.

Pe câmpii și prin livezi 

La amează e pustiu

Toți și toate se ascund

Doar pe cer soarele-i viu !

Ai plecat, ai tras ușa după tine

Nu am plâns, nu te-am chemat înapoi

Ai să te plimbi ...mi-am zis, ai sâ te gândești

Prin multe am trecut, noi doi.

Ca o gospodină ce sunt

Am făcut ordine-n casă

Am pregătit în bucătărie 

O masă, cum îți place ție.

Toate astea fiind gata

Am pregătit o muzică de ascultare,

Un pahar de vin rece

Așteptând...lasă că-i trece.

Calmă sunt,n-am vorbe grele

Dar mă întreb, ce i-a venit?

Nu i-am de spus nimic de râu

Ce ia căzut așa greu?

A plecat și altă dată

Eu am tăcut n-am spus nimic

Asta-i oare o căsnicie?

Cine îmi dă un sfat și mie?

Eram aproape fericită

Cerul ne suridea printr-o perdea azurie,

Simțeam că sufletul mi s-a trezit, cu bucurie,

Deși trecusem printr-o perioadă urâtă.

Voiam acum să fiu doar o mesageră

Să duc vești bune din casă în casă

Mi se părea că multor le pasă,

Și-n ziua de azi la multe să spere.

Ce fac oamenii când , sunt lipsiți de toate?

Au strâns cureaua, atât cât se poate !

Însă lipsește, până și focul și apa,

viitorul, le mai oferă sapa și groapa.

Rolul mesagerului este să ducă vești dacă poate,

Dar cele bune parcă-s ucise, sau confiscate,

În politică, numai ceartă, război și ură

Poporul, învrăjbit, otrăvit de minciună,

Țara-i manipulată, ca valul în furtună.

La tot ce se întâmplă, suntem contemporani

Alții sunt stăpânii lumii, ei sunt puternici

Dar cine sunt în fond? sunt cei mai mari huligani

Nu poți fi  domn, doar dacă ai bani.

     Azi, orașul părea liniștit. În afară de claxoanele cu care deja m-am obișnuit, nimic nu era gălăgios. Era o dimineață...normală. Bineînțeles, aglomerația mă enerva, la fel și cei neatenți, însă, cu timpul, acesta a devenit Universul meu, ceva cotidian, fără de care, probabil, m-aș simți singură, ba chiar pierdută.

    Tot azi, în mașină, am deschis radio-ul. Da, un lucru banal. Și, atunci, cu ajutorul unei știri despre război, am înțeles ceva.

    Aici, oamenii nici nu vorbesc despre suferință. Aici, toată lumea este liniștită când are ce vrea, dar se aprinde când brusc ceva nu îi este pe plac. Acolo, în cealaltă lume, aceea năpăstuită de război, cerul se întunecă de nori de cenușă, de bombe care cad din cer, aducând Iadul. Oamenii de ACOLO sunt în suferință, murind pentru o cauză care nici nu este a lor. Mor chiar copii, adolescenți, care abia dacă au trăit. Tancurile zguduie pământul, distrug orice fel de liniște...

    Soldații, murdari stând în tranșee, zac acolo, fără să poată face ceva. Soarta ce le-a fost hărăzită, a fost una nemiloasă, crudă. Plânsul și urletul- acestea sunt singurele sunete umane care persistă pe timp de război, o perioadă în care oamenii își pierd umanitatea, mărinimia, esența speciei atât de inteligente. În război, lacrimile se rostogolesc peste obrajii deveniți așpri. Nimic în afară de suferință, nimic nu aduce războiul... Suferință și distrugere... 

    Iar conducătorii, cei care manipulează și provoacă actul de canibalism între oameni... Aceștia stau pe scaune din piele și beau băuturi fine, la căldură, în protecție, fără a le păsa. Liderii care își transformă cetățenii în cadavre, un zid uman făcut pentru iluzia gloriei și a puterii, sunt niște oameni egoiști.

    După ce am închis radio-ul, am ajuns la o concluzie: cei care se comportă ca și când nu ar exista războaie și suferință, cei care nu fac nimic pentru semenii lor, sunt ignoranți și egoiști, transformând aceste trăsături în unele tipice umane. Acești oameni provoacă suferință psihică tocmai prin faptul că își întorc privirea în altă parte! Refuză să audă strigătul de ajutor al celor aflați în nenorocire.

    Persoanele care chiar au crezut că războaie nu sunt, se înșeală. Aceștia sunt ori proști, ori prefăcuți. Dar, chiar și așa, dragi OAMENI care sunteți în stare umană încă, vă rog să vă treziți și să îi treziți și pe ceilalți!

 Cu respect și părere de rău, cu multă durere în suflet,

               UN OM

Robert mă priyește mirat,neînțelegând care îmi sunt intențiile. Din grămada de frunze

le aleg pe cele mai mari.Din ele alcătuiesc dou cupe.Ne apropiem unul de celălant să ciocnim.

-Stai să îmi pun o dorință ,spun eu.

-Pentru ce vrei să bem?mă întreabă el.

--Pentru prietenie,spn în șoaptă.

--Atunci  să fie pentru ,Ana,spune Robert ,întrând în jocul cuvintelor.

  Nu știu  cum, dar se leagă  o punte între noi,o punte pe care ne place să fim alături.

Îmi vine un chef de vorbă,poate de la gura de vin dulce.Vorbeam cu ușurință despre roate.

--Aș fi vrut să spun că beau pentru dragoste,șoptește la rândul lui Robert.--

--Din toate relațiile  ce se înfiripă  între o femeie și un bărbat ,eu aleg prietenia.

--De ce?

--Cred în ea, deoarece se bazează doar pe sentimente pure, curate,nevinovate.

--Ana ai fost îndrăgostită vreodată?

--Până acum am avut doar prieteni,dar adesea prietenia pregătește drumlmul spre dragoste.

--Dragostea aduce cu ea și fericire și durere.O vâd  mereu,la prietenii mei.Se aș terne  o tăcere

   caldă.Privim amândoi  cerul încărcat de stele.Lumina lor parcă  ne intra în suflet .E un moment 

   unic până acum  în viața mea,când văd și ascult liniștea nopții,stăpână peste tot.            

M-ai întrebat cum de-mi amintesc toate astea, cât de vii sunt amintirile acestea în memoria mea... nu știu să-ți zic, dar uite, stau câteodată și mă cufund în fotoliul acesta moale, închid ochii și... 

...-mi amintesc culori, sunete, mirosuri și crâmpeie de lumină și umbre, de parcă au fost ieri: îmi amintesc curat, de verile pe care le petreceam în vacanța mare la bunici, îmi amintesc de casa lor mică străjuită de salcâmi, de fântâna cu ciutură din fundul grădinii, ograda, orătăniile din curte, câinele legat cu lanț de cușca lui, porcul din poiată, curcanii care bufneau indignați la rațele leșești, moțatele rațe care măcăneau toată ziua și lipăiau tipa-tipa, când la teica cu mâncare, când la teica cu apă... 

...Îmi amintesc de bunicul cum le dădea urluială la orătănii... ce-i urluiala? erau buruieni verzi, grase, pe care bunicul le toca mărunt și-apoi le amesteca cu porumb grunjos sfărmat (și-acum îmi răsună în urechi toaca aceea sacadată pe fondul măcăielilor nerăbdătoare)... îmi amintesc de câinele cum lătra dând bucuros din coadă atunci când îi dădeam oase numai bune de ros și-mi amintesc de serile cu cer limpede, scăpătat de stele, de amurgul acela ivoriu de la țară, de sunetele acelea... de cosașii care-și cântau delirul în iarba înaltă, de câte-un cufundac care spărgea când și când această neliniște, acest freamăt, această așteptare a toată suflarea care se pregătea de culcare...

...Mi-l amintesc pe bunicul cum aprindea, la lăsarea întunericului, un bec de sub strașina casei, după care se așeza obosit de peste zi pe băncuța de sub păr, - mamă! ce bune erau perele acelea parfumate, zemoase și dulci... de-aveam fața și mâinile lipicioase de la ele și bineînțeles tricoul pătat de zeama lor -, mi-l amintesc pe bunicul cum sorbea încet la un pahar de vin ca mai apoi, cu glasul lui domol și moale, începea să-și povestească amintirile pe care eu mi le amintesc acuma: despre cum a trecut și îndurat războiul dimpreună cu tovarășii lui, despre faptele lor de arme, despre înfrângeri și cuceriri, despre durere și lacrimi și despre disperare... despre foametea din '46 când mureau animalele pe capete, despre seceta cumplită din acea vară... despre mâlul pe care-l scotea din fântână în loc de apă... povestea cu gravitate toate acestea trăite de el și de alții, pe care atunci îi pomenea, unii dintre ei nemaifiind în viață...

Îl priveam cu ochii mirați și-mi amintesc și acum de umbra lui, de lumina care-i izvora de undeva din spate, lumină care-l înălța în ochii mei ca pe un sfânt din icoane... Și-mi amintesc de niște fluturi mari care dansau haotic în jurul becului, fâlfâind cu aripile lor parcă aplaudând poveștile bunicului, în timp ce eu aproape îmi țineam răsuflarea, imaginându-mi cu ochii minții, pe toate câte mi le povestea bunicul...

-Hait!, la culcare de-amu', câ ț-o hi somn!
-Nuuu! Mai stăm oleacă de vorbă, bunicule! Nu mi-i somn! Nici nu-i trecut de ora zece!!!

Vântul susura gingaș agitând ușor frunzele salcâmilor, greierii țârâiau plăcut în grădină, în timp ce mirosul de caprifoi ne învăluia amurgul cu totul, iată, orătăniile s-au culcat în poiată și din toată suflarea, numai eu și bunicii mai stăteam treji la o bucată de vorbă, povestind de vremuri de mult apuse, de altădată, acel "altădată" atăt de îndepărtat, zugrăvit atât de cinematic în vorba domoală a bunicului meu... 

S-a lăsat liniște. Luna e înaltă, rotundă și mare... becul s-a stins, fluturii nu mai zboară, s-au dus și ei la culcare. Noapte bună, bunicule, acolo, sus, oriunde ai fi...

    Mă plimbai pe străzile Brăilei de multe ori, le-am străbătut la pas, și cu fiece plimbare am descoperit câ te ceva. Brăila, un oraș alinat de briza răcoroasă a Dunării, fluviul superb, care este precum sufletul orașului. Aici, oamenii simt diverse situații precum valurile Dunării, și fiecare val reușește să răzbească, și să încânte privirea, impresionând cu armonia sa.

    Aici, fiecare om are o poveste bătrânească de spus. Tradițiile diferitelor comunități nu s-au pierdut, ci au fost conservate cu multă grijă de pasionalii brăileni. Portul, acum căzut în dizgrație, cândva a fost inima orașului, care a putut să devină ce este astăzi cu ajutorul său. Brăila, un oraș cu multe etnii, provenite din diverse colțuri ale Europei, este un oraș al armoniei între popoare și cultură.

    Clădirile sale, monumente arhitectonice, îmbină modernul cu vechiul. Poți vedea case din ani '20, stând alături de clădiri noi. Și totul se îmbină într-un grațios dans dintre epoci, un dans care nu are cum să nu îți stârnească interesul și admirația.

    Bisericile numeroase ale Brăilei conservă, alături de muzeu și clădiri celebre, istoria unei așezări vechi, cu o poveste îndelungată în spate. Nimeni nu ar putea bănui câte comori culturale se pot ascunde în spatele unor fațade, acoperișuri, uneori chiar ruine. Totul este o combinație între oeiental și occidental, cu amprenta locală. 

    Locuitorii, primitori, îți oferă totul. Nimeni nu este o mai bună călăuză decât un brăilean care a crescut și a iubit în acest oraș, ce se leagănă în ritmul Dunării.

    De aceea, dragi cititori, Brăila este unică. Căci înseamnă o combinație între natură și omenire, un mixt ce a reușit. Și, tocmai de aceea, vă invit să vizitați orașul, cu drumurile sale vechi, natură minunată, dar și locuitori buni, diferiți doar prin cultură, dar nu și prin umanitate.

                                                            AUTOR:   S.E.M.

                                                               (inițialele mele)

Printre atâtea, ce le vedem, le auzim, ne plac sau ne doare,

unde mai rămâne ceva timp să fim fericiți ?

     Fericirea, ce o fi ea, cum e ambalată , îmbrăcată, știu sigur,

că poate fi modestă, costisitoare, risipitoare, furioasă și în atâtea 

forme îmbrăcată, că este greu s-o găsești. Treci pe lângă ea, dar o

ignori nu o simți, nu o vezi....tot ești gol pe interior...inima sărmana 

oftează...

     Fericirea e lângă noi, printre noi...de ce nu o vezi ? Înseamnă că,

te aștepți la lucruri, fapte imposibile...

-E destul să iubești și să fii iubit.

-Să fii sănătos, cu toți dragi ție.

-Să fie liniște și pace.

-Natura să ne ocrotească de dezastre.

-Să ne putem asigura traiul, cu ce avem nevoie.

-Să ocotim natura și vietățile ei.

-Să ne ajutăm aproapele.

-Să credem că Domnul Cresc, ne apără la nevoie.

Toate acestea, ne pot face fericiți.

Dacă dorim mai mult, ne pierdem omenia .

Eu cred că există un Rai și un Iad și că vom da socoteală.....