Scrisoare deschisă !
Dragă MIHAI ,ai crescut în ochii mei jucându-te cu copii din cartier
Te-ai străduit mult până când ai ajuns ,unde ești acum .De ce v-ați
despărțit ,nu știu,dar au fost motive .Deși a trecut multă vreme
nici unul din voi nu s-a recăsătorit .Asta îmi spune ceva .Am aflat
că nu te simți prea bine și mă încumet ,sâ-ți dau un sfat:
Încearcă să stai de vorbă cu Iulia ,mama celor doi copii ai voștri
și poți lega firul de unde s-a rupt .Vin anii grei ai bătrâneții și tu ești
singur ,singurel .Fiica ta Ioana s-a stabilit dincolo de ocean ,iar Petru
umblă prin Europa .Cine va fi lângă tine?Cine va locui în vila pentru care
ai muncit o viață?Poate soluția ar fi ,un azil de bărtâni ?Poate fi vorba
de orgolii ,de plătit polițe? Judecă totul la rece
Nu-i mai bine să ai alături un prieten cu care ai împărțit și bune și
rele? Fericirea și liniștea pot fi ale tale ,dar ele cer srădanie și dorință .
La anii târzii face mult să ai pe cineva aproape ,cu cine să bei o cafea
să împărtășești idei și sentimente ,să faci o plimbare.Mai ales să ai cui
spune -bună dimineața ,sau noapte bună -Te rog să te gândești
dragă Mihai .
Un vechi prieten
Poems in the same category
Ceas rezistent la apă în islandeză
Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc.
Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.
La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...
Vatnshelt úr
Það er fallegur snemma janúarmorgunn, við erum í einum virtasta tækniskóla í Suceava sýslu, þar sem okkar ágæti enskukennari, Cecilia (við vitum ekki eftirnafn hennar) er á baðherberginu. Nánar tiltekið á kennaraklósettinu, í kvennadeildinni. Það er gróf byrjun á deginum eftir að 4-5 vekjarar eru stilltir á símann, einn fyrir 12:30, annar fyrir 2:40, tveir í viðbót fyrir son hennar og einn í viðbót fyrir 4:50 á morgnana. Fyrstu tveir áttu að taka sýklalyf, eftir að hann var með einhverja sýkingu af Staphylococcus aureus og ég veit ekki hversu marga aðra stofna af sjúkra- og gram jákvæðum bakteríum sem sonur hans kom með hann úr leikskólanum, síðasta viðvörunin átti að mæta tímanlega kl. stöð og taka strætó í framhaldsskólann (fyrir þá sem ekki vita þá er Cecilia ferðamaður með 15 ára reynslu í flutningum). Venjulega hefði Cecilia getað beðið um frí þar til henni fór að líða betur, að jafna sig, verða orkumeiri, en þú þekkir hana, þú veist hvernig hún er. Hún vill bara Ólympíufara, hún vill að allt sem hún gerir sé skynsamlegt, henni líkar við fagið sem hún kennir og ekki nóg með það, hún vill endurbæta kennsluna í þessu efni, hún hefur jafnvel tilhneigingu til að umbylta og bæta kennsluna þar til- myndi koma það á listastigið. Hann valdi að vinna yfirvinnu í því ríki sem hann er í, því hann veit að í ár verður Ólympíuleikinn haldin í menntaskólanum þar sem hann kennir. Í morgun hafði Cecilia hins vegar ekki tíma til að sinna sjálfri sér og því þurfti hún að fara á klósettið í fyrsta skipti. Allur maskari hennar hefur dreift sér, úr þéttingunni, sem betur fer þurrkar hún afganginn af með nokkrum blautklútum. Svo byrjar hann með þeim þurru að blása í nefið og greyið blæs, að kennararnir í kofunum við hliðina skemmta sér líka. Það rignir athugasemdum eins og: "Þú veist Cecilia, ég á sláttuvél sem ég nota til að skera frumskóginn í kringum húsið og hún gefur frá sér nákvæmlega sömu hljóðin." Kæru kennarar, sýndu samúð og hættu að hlæja að vandamáli Ceciliu, að það sé ekkert grín með örverurnar sem dreifast, þar sem þær birtast sífellt eins og sveppir eftir rigninguna, ég hef á tilfinningunni að heimsendir sé að koma, en þetta er raunveruleikinn, ég er vistfræðilegt ójafnvægi, mengun og bakteríur birtust. Og hlýnun jarðar hjálpar þeim að dafna... Allavega...Cecilia leggur jafn mikla ástríðu í að blása í nefið og hún gerir allt annað, hún hjálpaði mér ekki með nokkrar bækur sem ég þurfti fyrir 10000 árum síðan? Auðvitað já, en ég vil segja að heima hjá henni sést ekki einu sinni liturinn á veggjunum, gifsinu eða ef hún á málverk, að hún sé með bækur upp að ljósakrónunni. Og svona lítur nánast öll herbergi íbúðarinnar út. Ég skildi frekar fljótt að hún hefur brennandi áhuga á því sem hún gerir og vel gert við hana. Það er erfitt að finna ástríðu í einhverju, neinu, ég held í rauninni að ekkert sé skynsamlegt eða kannski þarf ég að halda áfram að leita þangað til ég finn það.
Aftur að sögunni okkar, Cecilia blæs úr nefinu, hendir vefnum eftir að hafa fyllt hann af seyti og blóðtappa, dregur vatn. Því miður, ásamt vefnum fór í holræsi og þetta flotta, nútímalega úr sem hún hafði fengið frá vinkonu sinni í afmæli í september. Það rann af úlnliðnum á honum því í óþarfa flýti (hann komst samt fyrstur) þrýsti hann ekki nógu fast á gripkerfið. Til að gefa smá samhengi er úrið með hitaþolnu armbandi, sem þolir vel vatn, á kassanum stóð að minnsta kosti "500 ATM vatnsþol". Japönsku framleiðendurnir voru ekki að ljúga um gæði vörunnar sem Cecilia var með, Casio G-Shock úr, aðeins of stórt fyrir kvenhönd, svört, kringlótt skífa sem sýnir klukkustundirnar með bláum arabískum tölum. Það veitir mótspyrnu, það er ósnortið enn í dag, aðeins að í gegnum fráveituna átti það aðra leið og flæddi yfir í Suceva vatnið, í stað þess að fylgja því alls staðar. Cecilia skelfur, setur auglýsingu í blaðið, setur upp veggspjöld um allan bæ með myndum af úrinu og lofar verðlaunum fyrir að finna það.
Mánuði eftir að leit hófst er henni tilkynnt að það hafi fundist og að hún komi til að sækja hana. Hann kemur á skrifstofuna, talar við konuna við afgreiðsluna sem gefur honum úrið. Cecilia veit ekki alveg hvernig hún á að bregðast við, þetta er úrið hennar og samt er eins og það sé horfið. Hversu lengi hefur það verið í vatninu þar sem allt er hellt niður, það hefur fengið hergrænan lit, hann mun reyna að fjarlægja það heima, annaðhvort með pincet, eða með naglaþjöl, eða með þvottaefni, eða með hvaða öðrum hreinsiefnum hann getur fundið. Í alvöru, það lítur ekki einu sinni út fyrir að úrið sem honum líkaði svona vel við í fyrstu...
O POVESTE PENTRU TINE -continuare-
O altă poveste : În altă zi stăpânul pleacă dimineață de acasă .Eram îngrijor
at....Merg să-l
caut ; urma mă duce unde nici nu visam ,mă scoate din sat ,urc Dealul Oarbei ,cobor o
vale lungă ,trec un pârâu nu prea adânc ...am în față o pădure mare ...aici pierd urma ..
ce mă fac ? Am început să urlu de răsuna pădura și-mi răspundea ecoul .Am făcut așa
până am auzit un răspuns , m-am orientat și mi-am găsit stăpânul foarte mirat .
-Cum de m-ai găsit Atos?..ți-a fost dor de mine?..tare deștept ești !..sunt doar un
câine ,dar știți voi ce bucurue îmi făceau vorbele lui?
Acum mă bucur că am și eu puii mei .și mă duceam din când în când să-i văd.
Se răcise vremea și mama cu puii au fost băgați pe holul de la intrare și-i vedeam pe geam.
Am rămas uitându-mă la ei cât de frumos se joacă alături de mama lor ,când aud un țipăt
de groază !... era stăpâna casei ...când îmi văzuse capul meu mare ,uitându-se pe geam .
- Ai venit să-ți vezi puii Atos?.Nu am nimic împotrivă : dar știi ce tare m-am speriat!
Dă și tu de știre când mai vii ,nu mă lua prin surprindere.!
De câteva zile pe lângă gardul din deal stă un câine ,abătut,se vedea că-i flămând,
poate și însetat, deși apă poate găsi în lacul din vale ,sau în Prut care este aproape.
Au trecut câteva zile și el tot acolo este.Ce-mi vine în minte? Să-l chem în curte...T e uiți la
amărâtul acela ,mă întreabă stăpâna ; dacă vrei cheamă-l în curte...așa vorbea cu mine și eu
înțelegeam tot ce spune fiincă noi animalele doar nu putem vorbi.Unii oameni doar se uită-n
ochii noștri și ei ne înțeleg . Atunci , e bine...M-am dus în deal și l-am chemat.Nu-i venea să
creadă că-i adevărat....venea dar cu frică...și teamă.. târându-se....Atos si-a luat rolul de
frate mai mare, și Țiganul - sșa l-au numit - de un frate mai mic care nevoie de ajutor.
Ce frumoasă-i lumea animalelor dar noi oamenii ,nu avem timp s-o vedem,că și noi avem
destule probleme...Atos și Țiganu adică noi doi eram prieteni cu toate orătăniile din
curte.,multe întrau în cușca noastră.Am văzut că o găină stă cam mult...de ce oare?
În fundul cuștii erau multe ouă !...Le-am arătat stăpânei ...Bravo, dregii mei ,cum de înțele
geți voi tot? MERITAȚI O RECOMPENSĂ?
Plimbare cu motocicleta în olandeză
De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul.
Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească.
Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.
Motorrit
Sinds de dag dat Cecilia haar rijbewijs A behaalde, heeft haar leven al een tijdje een interessante wending genomen. Voor categorie B en C had ze het ook, maar voor A is het echt een nieuwe ervaring voor haar. Het examen was stressvol, vooral dat onderweg, maar de moeite werd beloond met de vrijheid om scheten te laten waar ze maar wilde, op elk moment van de dag of de nacht. Het enige obstakel voor haar vrijheid is het feit dat de motorfiets geen trekhaak heeft. Waarom zou Cecilia een bijlage nodig hebben? Goede vraag... nou ja, ik weet het niet, misschien om haar boodschappen van de markt te dragen, om met haar zoon door de velden te lopen om naar de velden te kijken, om te genieten van het beeld van de weilanden bezaaid met paardebloemen en vele andere landelijke landschappen , om zijn matras bij Jysk te halen en neer te leggen (een deel ervan in de bijlage). Begrijp haar niet verkeerd, Cecilia is een praktisch mens, ze ziet het opzetstuk als een verlengstuk van de motorfiets, alsof zij autorijdt en er is een achterbank, dat voelt op dit moment als een auto met maar twee zitplaatsen. Cecilia, die de zaken in perspectief ziet, gaat met de motor naar de dichtstbijzijnde autoservice. Ze praat daar met de experts, ze laten haar de opties zien, de prijs voor elk aanbouwmodel. Cecilia gaat zitten en bekijkt de lijst met aanbouwmodellen. Ze weegt alle prijzen af en kiest het opzetstuk dat haar het goedkoopste leek. De man vraagt haar of ze zeker weet dat dit degene is die ze wil hebben, dat meerdere klanten na aanschaf klaagden, dat hij volledig los moest komen van de motor, dat ze er niet op konden vertrouwen om mensen, voorwerpen te vervoeren, dat hij gewoon veel lawaai maken (zoveel ophef om niets), dat ze er spijt van hadden dat ze het gekocht hadden, dat ze zoals gewoonlijk meerdere keren naar de dienst moesten, enzovoort. Cecilia, er vast van overtuigd dat dit degene was die ze wilde, zei dat ze een besluit had genomen en dat niets en niemand haar voorkeur kon veranderen. De eigenaar van de autoservice was het met haar eens en bestelde een model dat leek op het opzetstuk, maar van hogere kwaliteit. Het moest wachten tot het van haar was, omdat het uit Nederland kwam. Cecilia had geen haast, ze was super enthousiast dat haar motorfiets toch een opzetstuk zou hebben. Gelukkig was ze heel energiek, ze had geen vitamines meer nodig, ze sliep ook niet 's nachts, van te veel extase dat de eigenaar van de autoservice haar misschien zou bellen om zijn diplomaat te komen halen.
Een maand later krijgt ze per e-mail een melding van de autoservice dat het onderdeel klaar is en dat ze met de motor mee kan komen om hem aan de zijkanten te bevestigen. Cecilia arriveerde met enkele donkere kringen, te lang had ze gehoopt binnen de kortst mogelijke tijd klaar te zijn. Hij moest drie keer het maïsveld betreden. Maar het is oké, hij heeft niets geleden, hij is veilig aangekomen bij de autoservice. De mannen daar hebben hem voor hem gepast, hij zat goed, hij wiebelde niet, er was niets te vermoeden. Tenminste, dat dacht Cecilia op het eerste gezicht. Maar hij reed niet eens op een motorfiets met een opzetstuk om te zien hoe de ervaring zelf voelt. Hij startte de motorfiets om naar huis te gaan. Op weg naar huis had ze het gevoel dat het aanbouwdeel wat lastig te dragen was, dat de motorfiets daardoor lastiger te hanteren werd, vooral als ze moest afslaan, links, rechts, waar ze maar wilde. Ze laat zich hier echter niet door ontmoedigen, ze gaat de hele tijd mee met de diplomaat, totdat een nogal tragisch incident haar van gedachten doet veranderen.
Op een warme augustusavond ging hij winkelen in de hypermarkt in de omgeving. Nadat hij alles had gekregen wat hij nodig had om de lasagne te maken, stopte hij het zakje met de gekochte producten in het bijlage. Ze verliet de parkeerplaats van de winkel terwijl ze over een hobbelige weg liep, omdat ze in de buitenwijken woont en zo zijn de wegen. Op een gegeven moment voelde ze iets vreemds, alsof het aanbouwdeel dat ze droeg eraf was. Hij had helemaal geen ongelijk. De Attaché arriveerde in het maïsveld, al haar producten lagen op de vlakte. Hoe kan ze onder deze omstandigheden toch de lasagne van Dr. Oetker bereiden? Cecilia was stomverbaasd, ze dacht dat het in plaats van de tas net zo goed een persoon had kunnen zijn. Ze was niet blij met de gevolgen van haar roekeloze verlangen, dus adverteerde ze in de plaatselijke pers, verkocht de diplomaat voor een exorbitante prijs en kocht met het geld een kant-en-klare lasagne.
O NOAPTE ROMANTICĂ
Continuare
Spre seară,l-am găsit pe Robert în parcare,lângă mașina lui, un Opel de culoare cărămizie.
De cum am urcat,am observat pe bancă o sacosă. Curioasă, am descoperit în ea o sticlă de
vin și niște nuci,uitate de cineva.Aproape se ănsera când am plecat la drum.Traseul nostru
era prin partea deluroasă a Moldovei.Eram încântată să călătorim noaptea, nu mai făcusem
asta niciodată.Ne am urcat în mașină și ne-am făcut comozi..Se scufundase în asfințit.
O boare răcoroasă ne scălda fața și ne învăluia părul.Mă odihneam în gândurile mele.Din când în
când ,priveam spre Robert.Ceva din atitudinea lui mă mira.Părea și el prins de gânduri,dar simțind
privirea mea , mă surprprinde cu mirarea din ochi și îmi zâmbește nevinovat.
Eram la vârsra când îmi puteam permite orice,să fiu zvăpăiată,spontană, cu tendințe de alint.
Îmi plăcea să vorbesc . Vorbele mele curgeau limpede,fluide,învolburate ca apa unui izvor de munte.
Deodată începem o conversație doar din priviri.Privirea lui Robert era profundă,greu de descifrat.
Cred însă că el m-a citit,fiindcă mă lăsam descifrată ca o carte deschisă.
Simțeam o detașare și o stare de bine în compania lui
Anexa
Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.
- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!
- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.
- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!
- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.
- Nu, nu cred! Nu văd cum !
- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!
- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!
Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.
- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.
Era o sentință fără drept de apel.
- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!
Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.
- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!
- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!
Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.
- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.
Capri
Eram cu tine. Nu mai știu cum am descoperit, prin preumblările noastre, acel anticariat semiîntunecos, înțesat cu tot felul de lucruri minunate, așezate claie peste grămadă într-un haos perfect pentru orice privire avidă de comorile peșterii lui Ali Baba.
Și se aflau acolo tablouri vechi în culori palide, obosite, tot felul de mobilier mic din lemn sau furnir de mahon, candelabre din bronz, instrumente muzicale, cărți poștale și scrisori vechi, păpuși de porțelan de diferite dimensiuni, monede antice, timbre, tot felul de bijuterii, bronzuri (ce mult ne-a plăcut clopoțelul acela din bronz de forma unei balerine care-și mișca picioruțele delicate în fusta-i sub formă de clopot! ce clinchet delicat scotea atunci când îl scuturai!), icoane din care răsărea chipul grav al vreunui sfânt neștiut, sfeșnice pentru lumânări, bibelouri cu tot felul de dantelării delicate și câte și mai câte! Și peste tot și toate, domnea un praf fin ca un lințoliu de mătase transparentă, dându-i locului un aer boem de cramă nobilă...
Nu era vorba numai despre lucrurile în sine care ne încântau ochii, inima și sufletul, cât mai ales atmosfera timpului încremenit, parcă pășisem într-o altă dimensiune, un alt timp, o senzație aparte, care cu siguranță era întărită și de cel care era stăpân peste toate-acestea: un bătrânel scund, cu barbă albă, rară, îmbrăcat cu o cămașă albă și niște brăcinari de o culoare îndoielnică și care purta pe cap un fes de catifea verde cu nelipsitul canaf de mătase galbenă, un bătrânel aparte, cu ochi vioi și cercetători, cu mâini fine, ridate de timp, care răsăreau din cămașa-i cu mânecile suflecate, mâini ocrotitoare care păstoreau peste toate aceste minunății...
Îmi amintesc și-acum de vocea lui subțire, sacadată, a-tot-știutoare, voce care parcă plutea învăluind întreaga încăpere: noi nu puneam întrebări, doar ce ne stăruiam privirile preț de o clipă asupra vreunui lucrușor care ne stârnise interesul, că vocea bătrânului și grăia despre povestea uluitoare care se ascundea în spatele acelui obiect:
- "... ei, pe asta l-am cumpărat de la 'Stambul, l-am cules din bazar, m-am tocmit o oră cu șarlatanul acela turc fără dinți în gură... Am dat pe el șapte lire, scump... Îl las cu zece lei..."
Apoi am admirat prin geamul gros al vitrinei un pumn de drahme grecești, negre, tocite de timp, punându-ne firesc întrebarea prin câte mâini și buzunare au trecut în lungul secolelor, ca în final să-și găsească o binemeritată odihnă în vitrina unui bătrânel adus de spate și ochi iscoditori...
Mai apoi, privirile ne-au fost atrase de un suport rudimentar din lemn care adăpostea un vraf generos de scrisori și vederi îngălbenite de trecerea timpului, plicuri cu marginile roase și colțuri îndoite, scrise cu o caligrafie cu înflorituri și bucle impecabile.
Cercetam cu privirea flămândă toate aceste amintiri prețioase și încremenite în timp, crâmpeie ale unor vieți de mult apuse, misive care ne grăiau peste timp despre bucurii și tristeți, împliniri și eșecuri, despre viață și moarte, despre iubire și ură, despre toate câte se-întâmplă în viața unui om...
Și printre ele am găsit o vedere ușor îngălbenită de timp, tipărită pe la 1900, o litografie care înfățișa un colț de grotă albastră ce se oglindea într-o mare de azur. În colțul din dreapta era tipărită cu inscripția "Capri - La Grotta Azzurra". Pe verso nu scria nimic, doar firma din Napoli care tipărise în serie limitată această cartolină italiană. Știam despre Grotta Azzurra, o aflasem din "Cartea de la San Michele" scrisă de Axel Munthe, carte pe care o citisem în adolescență, dar n-o văzusem niciodată: pe atunci, internetul era abia la începuturi, iar albumele erau rare în biblioteci...
Am cumparat-o fără să mă tocmesc, iar tu mi-ai spus cu ochi senini: "Poate o să ajungem s-o vedem și noi în realitate!". Ce mult mi-a plăcut de tine atunci! Vorbele tale au sunat plăcut, ca o promisiune, ca un legământ, care avea să se împlinească cândva în viitor, un viitor care nu mai era "al meu" sau "al tău", ci devenise dintr-o dată "al nostru"...
Și promisiunea pe care ne-am făcut-o, aceea de a vedea cândva insula Capri cu Grotta ei Azzurra, s-a transformat brusc într-un vis, care, peste ani avea să se-mplinească: chiar așa-i și spuneam "vis de împlinit". Numai că atunci când ne-am împlinit visul, nu mai eram singuri, ci purtam de mânuțe, între noi, un pui mic de om cu par bălai și ochi curioși asupra unei lumi paradisiace despre care nu ne venea să ne credem ochilor că există...
Capri: un strop de rai căzut pe pământ, o insulă unică în Mediterana, cu adevărat locul unde cerul se sărută cu marea... Iar Grotta Azzurra chiar nu ne-a dezamăgit privirile, am încercat toți trei un amalgam încâlcit de sentimente înălțătoare atunci când am vizitat-o și trecând peste clișeele turistice, am încercat să-i deslușim adevăratele taine, să-i înțelegem ecourile, să-i auzim glasul dincolo de veacuri, să-i cunoaștem povestea...
Într-o singură zi, am vizitat pe rând, portul Marina Grande ce pulsa de localnici și turiști deopotrivă, Grotta Azzurra cu cel mai frumos albastru eclectic de pe pământ, am urcat cu telescaunul pe Monte Solaro unde am admirat de la înălțime întreaga insulă, dar am văzut și statuia romană a împăratului Augustus, apoi am vizitat Villa San Michele pe care am găsit-o așa după cum a descris-o doctorul Axel Munthe (de care privilegiu extraordinar am avut parte să văd așezat într-o vitrină manuscrisul cărții!), am atins cu mâna sfinxul din porfir roz pe care l-am aflat la capătul celei mai frumoase logii din lume... Sfinxul care privește etern către albastrul mării.
Am coborât cele 921 de trepte ale scării feniciene înapoi la Marina Grande, ca mai apoi să luăm funicularul pentru a urca în Anacapri, orășel unde am vizitat grădinile împăratului Augustus, am admirat stâncile La Faraglioni și nu mai puțin celebra Via Krupp care-și răsucea trupul întortocheat înspre mare...
Și totuși cuvintele sunt sărace în a descrie ceea ce am văzut, ceea ce am simțit, sentimentele de nedescris încercate la văzul cerului albastru, sublim, zgomotul sacadat și moale dat de valurile mării pe țărm, briza mării care se împletea potrivit cu parfumul tufelor de flori care se găsesc pretutindeni pe întreaga insulă, încercările parfumierilor carthusieni de a aduna miresmele insulei, deși notabile, pălind vădit în comparație... tot acest complex înălțător de senzații fiind unul unic care trebuie încercat măcar odată-n viață...
"Locul unde cerul se sărută cu marea", va rămâne pentru totdeauna viu în amintirile noastre, așa după cum bine stă scris cu litere de aur săpate-n marmura ce întrupează zidurile grădinii împăratului Augustus: "Tu Luna, Luna tu, Luna Caprese, ca faie sunna, l'amore a' e'nnammurate, adduorme a' nenna mia ca sta scetata e fall'annammura cu 'na buscia..." („Tu, Lună, tu, Lună capreză, care faci să viseze iubirea îndrăgostiților, adoarme-o pe draga mea care stă trează și fă-o să se îndrăgostească de o minciună...”)
Ceas rezistent la apă în islandeză
Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc.
Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.
La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...
Vatnshelt úr
Það er fallegur snemma janúarmorgunn, við erum í einum virtasta tækniskóla í Suceava sýslu, þar sem okkar ágæti enskukennari, Cecilia (við vitum ekki eftirnafn hennar) er á baðherberginu. Nánar tiltekið á kennaraklósettinu, í kvennadeildinni. Það er gróf byrjun á deginum eftir að 4-5 vekjarar eru stilltir á símann, einn fyrir 12:30, annar fyrir 2:40, tveir í viðbót fyrir son hennar og einn í viðbót fyrir 4:50 á morgnana. Fyrstu tveir áttu að taka sýklalyf, eftir að hann var með einhverja sýkingu af Staphylococcus aureus og ég veit ekki hversu marga aðra stofna af sjúkra- og gram jákvæðum bakteríum sem sonur hans kom með hann úr leikskólanum, síðasta viðvörunin átti að mæta tímanlega kl. stöð og taka strætó í framhaldsskólann (fyrir þá sem ekki vita þá er Cecilia ferðamaður með 15 ára reynslu í flutningum). Venjulega hefði Cecilia getað beðið um frí þar til henni fór að líða betur, að jafna sig, verða orkumeiri, en þú þekkir hana, þú veist hvernig hún er. Hún vill bara Ólympíufara, hún vill að allt sem hún gerir sé skynsamlegt, henni líkar við fagið sem hún kennir og ekki nóg með það, hún vill endurbæta kennsluna í þessu efni, hún hefur jafnvel tilhneigingu til að umbylta og bæta kennsluna þar til- myndi koma það á listastigið. Hann valdi að vinna yfirvinnu í því ríki sem hann er í, því hann veit að í ár verður Ólympíuleikinn haldin í menntaskólanum þar sem hann kennir. Í morgun hafði Cecilia hins vegar ekki tíma til að sinna sjálfri sér og því þurfti hún að fara á klósettið í fyrsta skipti. Allur maskari hennar hefur dreift sér, úr þéttingunni, sem betur fer þurrkar hún afganginn af með nokkrum blautklútum. Svo byrjar hann með þeim þurru að blása í nefið og greyið blæs, að kennararnir í kofunum við hliðina skemmta sér líka. Það rignir athugasemdum eins og: "Þú veist Cecilia, ég á sláttuvél sem ég nota til að skera frumskóginn í kringum húsið og hún gefur frá sér nákvæmlega sömu hljóðin." Kæru kennarar, sýndu samúð og hættu að hlæja að vandamáli Ceciliu, að það sé ekkert grín með örverurnar sem dreifast, þar sem þær birtast sífellt eins og sveppir eftir rigninguna, ég hef á tilfinningunni að heimsendir sé að koma, en þetta er raunveruleikinn, ég er vistfræðilegt ójafnvægi, mengun og bakteríur birtust. Og hlýnun jarðar hjálpar þeim að dafna... Allavega...Cecilia leggur jafn mikla ástríðu í að blása í nefið og hún gerir allt annað, hún hjálpaði mér ekki með nokkrar bækur sem ég þurfti fyrir 10000 árum síðan? Auðvitað já, en ég vil segja að heima hjá henni sést ekki einu sinni liturinn á veggjunum, gifsinu eða ef hún á málverk, að hún sé með bækur upp að ljósakrónunni. Og svona lítur nánast öll herbergi íbúðarinnar út. Ég skildi frekar fljótt að hún hefur brennandi áhuga á því sem hún gerir og vel gert við hana. Það er erfitt að finna ástríðu í einhverju, neinu, ég held í rauninni að ekkert sé skynsamlegt eða kannski þarf ég að halda áfram að leita þangað til ég finn það.
Aftur að sögunni okkar, Cecilia blæs úr nefinu, hendir vefnum eftir að hafa fyllt hann af seyti og blóðtappa, dregur vatn. Því miður, ásamt vefnum fór í holræsi og þetta flotta, nútímalega úr sem hún hafði fengið frá vinkonu sinni í afmæli í september. Það rann af úlnliðnum á honum því í óþarfa flýti (hann komst samt fyrstur) þrýsti hann ekki nógu fast á gripkerfið. Til að gefa smá samhengi er úrið með hitaþolnu armbandi, sem þolir vel vatn, á kassanum stóð að minnsta kosti "500 ATM vatnsþol". Japönsku framleiðendurnir voru ekki að ljúga um gæði vörunnar sem Cecilia var með, Casio G-Shock úr, aðeins of stórt fyrir kvenhönd, svört, kringlótt skífa sem sýnir klukkustundirnar með bláum arabískum tölum. Það veitir mótspyrnu, það er ósnortið enn í dag, aðeins að í gegnum fráveituna átti það aðra leið og flæddi yfir í Suceva vatnið, í stað þess að fylgja því alls staðar. Cecilia skelfur, setur auglýsingu í blaðið, setur upp veggspjöld um allan bæ með myndum af úrinu og lofar verðlaunum fyrir að finna það.
Mánuði eftir að leit hófst er henni tilkynnt að það hafi fundist og að hún komi til að sækja hana. Hann kemur á skrifstofuna, talar við konuna við afgreiðsluna sem gefur honum úrið. Cecilia veit ekki alveg hvernig hún á að bregðast við, þetta er úrið hennar og samt er eins og það sé horfið. Hversu lengi hefur það verið í vatninu þar sem allt er hellt niður, það hefur fengið hergrænan lit, hann mun reyna að fjarlægja það heima, annaðhvort með pincet, eða með naglaþjöl, eða með þvottaefni, eða með hvaða öðrum hreinsiefnum hann getur fundið. Í alvöru, það lítur ekki einu sinni út fyrir að úrið sem honum líkaði svona vel við í fyrstu...
O POVESTE PENTRU TINE -continuare-
O altă poveste : În altă zi stăpânul pleacă dimineață de acasă .Eram îngrijor
at....Merg să-l
caut ; urma mă duce unde nici nu visam ,mă scoate din sat ,urc Dealul Oarbei ,cobor o
vale lungă ,trec un pârâu nu prea adânc ...am în față o pădure mare ...aici pierd urma ..
ce mă fac ? Am început să urlu de răsuna pădura și-mi răspundea ecoul .Am făcut așa
până am auzit un răspuns , m-am orientat și mi-am găsit stăpânul foarte mirat .
-Cum de m-ai găsit Atos?..ți-a fost dor de mine?..tare deștept ești !..sunt doar un
câine ,dar știți voi ce bucurue îmi făceau vorbele lui?
Acum mă bucur că am și eu puii mei .și mă duceam din când în când să-i văd.
Se răcise vremea și mama cu puii au fost băgați pe holul de la intrare și-i vedeam pe geam.
Am rămas uitându-mă la ei cât de frumos se joacă alături de mama lor ,când aud un țipăt
de groază !... era stăpâna casei ...când îmi văzuse capul meu mare ,uitându-se pe geam .
- Ai venit să-ți vezi puii Atos?.Nu am nimic împotrivă : dar știi ce tare m-am speriat!
Dă și tu de știre când mai vii ,nu mă lua prin surprindere.!
De câteva zile pe lângă gardul din deal stă un câine ,abătut,se vedea că-i flămând,
poate și însetat, deși apă poate găsi în lacul din vale ,sau în Prut care este aproape.
Au trecut câteva zile și el tot acolo este.Ce-mi vine în minte? Să-l chem în curte...T e uiți la
amărâtul acela ,mă întreabă stăpâna ; dacă vrei cheamă-l în curte...așa vorbea cu mine și eu
înțelegeam tot ce spune fiincă noi animalele doar nu putem vorbi.Unii oameni doar se uită-n
ochii noștri și ei ne înțeleg . Atunci , e bine...M-am dus în deal și l-am chemat.Nu-i venea să
creadă că-i adevărat....venea dar cu frică...și teamă.. târându-se....Atos si-a luat rolul de
frate mai mare, și Țiganul - sșa l-au numit - de un frate mai mic care nevoie de ajutor.
Ce frumoasă-i lumea animalelor dar noi oamenii ,nu avem timp s-o vedem,că și noi avem
destule probleme...Atos și Țiganu adică noi doi eram prieteni cu toate orătăniile din
curte.,multe întrau în cușca noastră.Am văzut că o găină stă cam mult...de ce oare?
În fundul cuștii erau multe ouă !...Le-am arătat stăpânei ...Bravo, dregii mei ,cum de înțele
geți voi tot? MERITAȚI O RECOMPENSĂ?
Plimbare cu motocicleta în olandeză
De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul.
Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească.
Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.
Motorrit
Sinds de dag dat Cecilia haar rijbewijs A behaalde, heeft haar leven al een tijdje een interessante wending genomen. Voor categorie B en C had ze het ook, maar voor A is het echt een nieuwe ervaring voor haar. Het examen was stressvol, vooral dat onderweg, maar de moeite werd beloond met de vrijheid om scheten te laten waar ze maar wilde, op elk moment van de dag of de nacht. Het enige obstakel voor haar vrijheid is het feit dat de motorfiets geen trekhaak heeft. Waarom zou Cecilia een bijlage nodig hebben? Goede vraag... nou ja, ik weet het niet, misschien om haar boodschappen van de markt te dragen, om met haar zoon door de velden te lopen om naar de velden te kijken, om te genieten van het beeld van de weilanden bezaaid met paardebloemen en vele andere landelijke landschappen , om zijn matras bij Jysk te halen en neer te leggen (een deel ervan in de bijlage). Begrijp haar niet verkeerd, Cecilia is een praktisch mens, ze ziet het opzetstuk als een verlengstuk van de motorfiets, alsof zij autorijdt en er is een achterbank, dat voelt op dit moment als een auto met maar twee zitplaatsen. Cecilia, die de zaken in perspectief ziet, gaat met de motor naar de dichtstbijzijnde autoservice. Ze praat daar met de experts, ze laten haar de opties zien, de prijs voor elk aanbouwmodel. Cecilia gaat zitten en bekijkt de lijst met aanbouwmodellen. Ze weegt alle prijzen af en kiest het opzetstuk dat haar het goedkoopste leek. De man vraagt haar of ze zeker weet dat dit degene is die ze wil hebben, dat meerdere klanten na aanschaf klaagden, dat hij volledig los moest komen van de motor, dat ze er niet op konden vertrouwen om mensen, voorwerpen te vervoeren, dat hij gewoon veel lawaai maken (zoveel ophef om niets), dat ze er spijt van hadden dat ze het gekocht hadden, dat ze zoals gewoonlijk meerdere keren naar de dienst moesten, enzovoort. Cecilia, er vast van overtuigd dat dit degene was die ze wilde, zei dat ze een besluit had genomen en dat niets en niemand haar voorkeur kon veranderen. De eigenaar van de autoservice was het met haar eens en bestelde een model dat leek op het opzetstuk, maar van hogere kwaliteit. Het moest wachten tot het van haar was, omdat het uit Nederland kwam. Cecilia had geen haast, ze was super enthousiast dat haar motorfiets toch een opzetstuk zou hebben. Gelukkig was ze heel energiek, ze had geen vitamines meer nodig, ze sliep ook niet 's nachts, van te veel extase dat de eigenaar van de autoservice haar misschien zou bellen om zijn diplomaat te komen halen.
Een maand later krijgt ze per e-mail een melding van de autoservice dat het onderdeel klaar is en dat ze met de motor mee kan komen om hem aan de zijkanten te bevestigen. Cecilia arriveerde met enkele donkere kringen, te lang had ze gehoopt binnen de kortst mogelijke tijd klaar te zijn. Hij moest drie keer het maïsveld betreden. Maar het is oké, hij heeft niets geleden, hij is veilig aangekomen bij de autoservice. De mannen daar hebben hem voor hem gepast, hij zat goed, hij wiebelde niet, er was niets te vermoeden. Tenminste, dat dacht Cecilia op het eerste gezicht. Maar hij reed niet eens op een motorfiets met een opzetstuk om te zien hoe de ervaring zelf voelt. Hij startte de motorfiets om naar huis te gaan. Op weg naar huis had ze het gevoel dat het aanbouwdeel wat lastig te dragen was, dat de motorfiets daardoor lastiger te hanteren werd, vooral als ze moest afslaan, links, rechts, waar ze maar wilde. Ze laat zich hier echter niet door ontmoedigen, ze gaat de hele tijd mee met de diplomaat, totdat een nogal tragisch incident haar van gedachten doet veranderen.
Op een warme augustusavond ging hij winkelen in de hypermarkt in de omgeving. Nadat hij alles had gekregen wat hij nodig had om de lasagne te maken, stopte hij het zakje met de gekochte producten in het bijlage. Ze verliet de parkeerplaats van de winkel terwijl ze over een hobbelige weg liep, omdat ze in de buitenwijken woont en zo zijn de wegen. Op een gegeven moment voelde ze iets vreemds, alsof het aanbouwdeel dat ze droeg eraf was. Hij had helemaal geen ongelijk. De Attaché arriveerde in het maïsveld, al haar producten lagen op de vlakte. Hoe kan ze onder deze omstandigheden toch de lasagne van Dr. Oetker bereiden? Cecilia was stomverbaasd, ze dacht dat het in plaats van de tas net zo goed een persoon had kunnen zijn. Ze was niet blij met de gevolgen van haar roekeloze verlangen, dus adverteerde ze in de plaatselijke pers, verkocht de diplomaat voor een exorbitante prijs en kocht met het geld een kant-en-klare lasagne.
O NOAPTE ROMANTICĂ
Continuare
Spre seară,l-am găsit pe Robert în parcare,lângă mașina lui, un Opel de culoare cărămizie.
De cum am urcat,am observat pe bancă o sacosă. Curioasă, am descoperit în ea o sticlă de
vin și niște nuci,uitate de cineva.Aproape se ănsera când am plecat la drum.Traseul nostru
era prin partea deluroasă a Moldovei.Eram încântată să călătorim noaptea, nu mai făcusem
asta niciodată.Ne am urcat în mașină și ne-am făcut comozi..Se scufundase în asfințit.
O boare răcoroasă ne scălda fața și ne învăluia părul.Mă odihneam în gândurile mele.Din când în
când ,priveam spre Robert.Ceva din atitudinea lui mă mira.Părea și el prins de gânduri,dar simțind
privirea mea , mă surprprinde cu mirarea din ochi și îmi zâmbește nevinovat.
Eram la vârsra când îmi puteam permite orice,să fiu zvăpăiată,spontană, cu tendințe de alint.
Îmi plăcea să vorbesc . Vorbele mele curgeau limpede,fluide,învolburate ca apa unui izvor de munte.
Deodată începem o conversație doar din priviri.Privirea lui Robert era profundă,greu de descifrat.
Cred însă că el m-a citit,fiindcă mă lăsam descifrată ca o carte deschisă.
Simțeam o detașare și o stare de bine în compania lui
Anexa
Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.
- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!
- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.
- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!
- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.
- Nu, nu cred! Nu văd cum !
- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!
- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!
Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.
- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.
Era o sentință fără drept de apel.
- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!
Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.
- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!
- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!
Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.
- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.
Capri
Eram cu tine. Nu mai știu cum am descoperit, prin preumblările noastre, acel anticariat semiîntunecos, înțesat cu tot felul de lucruri minunate, așezate claie peste grămadă într-un haos perfect pentru orice privire avidă de comorile peșterii lui Ali Baba.
Și se aflau acolo tablouri vechi în culori palide, obosite, tot felul de mobilier mic din lemn sau furnir de mahon, candelabre din bronz, instrumente muzicale, cărți poștale și scrisori vechi, păpuși de porțelan de diferite dimensiuni, monede antice, timbre, tot felul de bijuterii, bronzuri (ce mult ne-a plăcut clopoțelul acela din bronz de forma unei balerine care-și mișca picioruțele delicate în fusta-i sub formă de clopot! ce clinchet delicat scotea atunci când îl scuturai!), icoane din care răsărea chipul grav al vreunui sfânt neștiut, sfeșnice pentru lumânări, bibelouri cu tot felul de dantelării delicate și câte și mai câte! Și peste tot și toate, domnea un praf fin ca un lințoliu de mătase transparentă, dându-i locului un aer boem de cramă nobilă...
Nu era vorba numai despre lucrurile în sine care ne încântau ochii, inima și sufletul, cât mai ales atmosfera timpului încremenit, parcă pășisem într-o altă dimensiune, un alt timp, o senzație aparte, care cu siguranță era întărită și de cel care era stăpân peste toate-acestea: un bătrânel scund, cu barbă albă, rară, îmbrăcat cu o cămașă albă și niște brăcinari de o culoare îndoielnică și care purta pe cap un fes de catifea verde cu nelipsitul canaf de mătase galbenă, un bătrânel aparte, cu ochi vioi și cercetători, cu mâini fine, ridate de timp, care răsăreau din cămașa-i cu mânecile suflecate, mâini ocrotitoare care păstoreau peste toate aceste minunății...
Îmi amintesc și-acum de vocea lui subțire, sacadată, a-tot-știutoare, voce care parcă plutea învăluind întreaga încăpere: noi nu puneam întrebări, doar ce ne stăruiam privirile preț de o clipă asupra vreunui lucrușor care ne stârnise interesul, că vocea bătrânului și grăia despre povestea uluitoare care se ascundea în spatele acelui obiect:
- "... ei, pe asta l-am cumpărat de la 'Stambul, l-am cules din bazar, m-am tocmit o oră cu șarlatanul acela turc fără dinți în gură... Am dat pe el șapte lire, scump... Îl las cu zece lei..."
Apoi am admirat prin geamul gros al vitrinei un pumn de drahme grecești, negre, tocite de timp, punându-ne firesc întrebarea prin câte mâini și buzunare au trecut în lungul secolelor, ca în final să-și găsească o binemeritată odihnă în vitrina unui bătrânel adus de spate și ochi iscoditori...
Mai apoi, privirile ne-au fost atrase de un suport rudimentar din lemn care adăpostea un vraf generos de scrisori și vederi îngălbenite de trecerea timpului, plicuri cu marginile roase și colțuri îndoite, scrise cu o caligrafie cu înflorituri și bucle impecabile.
Cercetam cu privirea flămândă toate aceste amintiri prețioase și încremenite în timp, crâmpeie ale unor vieți de mult apuse, misive care ne grăiau peste timp despre bucurii și tristeți, împliniri și eșecuri, despre viață și moarte, despre iubire și ură, despre toate câte se-întâmplă în viața unui om...
Și printre ele am găsit o vedere ușor îngălbenită de timp, tipărită pe la 1900, o litografie care înfățișa un colț de grotă albastră ce se oglindea într-o mare de azur. În colțul din dreapta era tipărită cu inscripția "Capri - La Grotta Azzurra". Pe verso nu scria nimic, doar firma din Napoli care tipărise în serie limitată această cartolină italiană. Știam despre Grotta Azzurra, o aflasem din "Cartea de la San Michele" scrisă de Axel Munthe, carte pe care o citisem în adolescență, dar n-o văzusem niciodată: pe atunci, internetul era abia la începuturi, iar albumele erau rare în biblioteci...
Am cumparat-o fără să mă tocmesc, iar tu mi-ai spus cu ochi senini: "Poate o să ajungem s-o vedem și noi în realitate!". Ce mult mi-a plăcut de tine atunci! Vorbele tale au sunat plăcut, ca o promisiune, ca un legământ, care avea să se împlinească cândva în viitor, un viitor care nu mai era "al meu" sau "al tău", ci devenise dintr-o dată "al nostru"...
Și promisiunea pe care ne-am făcut-o, aceea de a vedea cândva insula Capri cu Grotta ei Azzurra, s-a transformat brusc într-un vis, care, peste ani avea să se-mplinească: chiar așa-i și spuneam "vis de împlinit". Numai că atunci când ne-am împlinit visul, nu mai eram singuri, ci purtam de mânuțe, între noi, un pui mic de om cu par bălai și ochi curioși asupra unei lumi paradisiace despre care nu ne venea să ne credem ochilor că există...
Capri: un strop de rai căzut pe pământ, o insulă unică în Mediterana, cu adevărat locul unde cerul se sărută cu marea... Iar Grotta Azzurra chiar nu ne-a dezamăgit privirile, am încercat toți trei un amalgam încâlcit de sentimente înălțătoare atunci când am vizitat-o și trecând peste clișeele turistice, am încercat să-i deslușim adevăratele taine, să-i înțelegem ecourile, să-i auzim glasul dincolo de veacuri, să-i cunoaștem povestea...
Într-o singură zi, am vizitat pe rând, portul Marina Grande ce pulsa de localnici și turiști deopotrivă, Grotta Azzurra cu cel mai frumos albastru eclectic de pe pământ, am urcat cu telescaunul pe Monte Solaro unde am admirat de la înălțime întreaga insulă, dar am văzut și statuia romană a împăratului Augustus, apoi am vizitat Villa San Michele pe care am găsit-o așa după cum a descris-o doctorul Axel Munthe (de care privilegiu extraordinar am avut parte să văd așezat într-o vitrină manuscrisul cărții!), am atins cu mâna sfinxul din porfir roz pe care l-am aflat la capătul celei mai frumoase logii din lume... Sfinxul care privește etern către albastrul mării.
Am coborât cele 921 de trepte ale scării feniciene înapoi la Marina Grande, ca mai apoi să luăm funicularul pentru a urca în Anacapri, orășel unde am vizitat grădinile împăratului Augustus, am admirat stâncile La Faraglioni și nu mai puțin celebra Via Krupp care-și răsucea trupul întortocheat înspre mare...
Și totuși cuvintele sunt sărace în a descrie ceea ce am văzut, ceea ce am simțit, sentimentele de nedescris încercate la văzul cerului albastru, sublim, zgomotul sacadat și moale dat de valurile mării pe țărm, briza mării care se împletea potrivit cu parfumul tufelor de flori care se găsesc pretutindeni pe întreaga insulă, încercările parfumierilor carthusieni de a aduna miresmele insulei, deși notabile, pălind vădit în comparație... tot acest complex înălțător de senzații fiind unul unic care trebuie încercat măcar odată-n viață...
"Locul unde cerul se sărută cu marea", va rămâne pentru totdeauna viu în amintirile noastre, așa după cum bine stă scris cu litere de aur săpate-n marmura ce întrupează zidurile grădinii împăratului Augustus: "Tu Luna, Luna tu, Luna Caprese, ca faie sunna, l'amore a' e'nnammurate, adduorme a' nenna mia ca sta scetata e fall'annammura cu 'na buscia..." („Tu, Lună, tu, Lună capreză, care faci să viseze iubirea îndrăgostiților, adoarme-o pe draga mea care stă trează și fă-o să se îndrăgostească de o minciună...”)
Other poems by the author
Pe undele iubirii
Pe verdele ierbii să-ți porți pașii ușor,
Căci pulberea-i trecută prin viacuri
Drept hrană pe glie și semn tuturor:
Năpastă ,urgie,războaie sub brazdă ascunde
Sufletul neamului meu răbdător .
Cine socoate și azi poate spune
Câți nori și negre furtuni
Pământul acesta le poartă în spate
Că azi, nu mai crede în minuni !...
Dar ceva tot a rămas:
Dragostea de popor și de glie
Azi mai mult ca niciodată,
Iubiți-vă ,fii ai neamului,meu
Căci asta se poae!...
Baba Dochia !
Hohotește prin ferești
Răi balauri din povești
Prini grădini și prin livezi
Vin urgiile păgâne
Pe frumos să se răzbune .
Urlă ,șuieră,se zbate
Ziua la sfârșit de martie,
Albă trenă lasă în urmă ,
Albii mei se strâng în turmă.
Baba Dochia-i ursuză
Plâng copacii fără frunză ,
Doar gingașii ghiocei
Sub o plapomă de gheață ,
Se trezesc din nou la viață!...
MÂNDRU TEI
Teiule cu frunza deasă
În coroana ta făloasă
Cântăreții își fac casă
Și în cuiburi ouă mici
Ca într-o lume de pitici.
În parcuri și pe alei
Stau băncuțele cuminți
Cu părinții,bunici,bunici.
Sub cupola-ți primitoare,
Au o undă de răcoare
Și un aer parfumat
Poate și un sărutat ,furat!...
PASTEL DE IARNĂ
Zi de iarnă prelungită
Vlăguită, amețită,
Mohorâtă și geroasă
Ne-a ținut destul în casă.
De prin hornuri fumul suie
Depărtarea-i strvezie,
Îar pe crengile golașe ,
Numai ciorile-și fac case.
Guralive , întunecate
Precum grijle-n cetate
Ne vestește,fior în gând
Frigul,gerul ,hora-și prind.
Ghiața tropotu-și aude
Unda apei se ascunde
Soare blănd de ce nu-ți pasă
De așa vreme nemiloasă?..
Pe undele iubirii
Pe verdele ierbii să-ți porți pașii ușor,
Căci pulberea-i trecută prin viacuri
Drept hrană pe glie și semn tuturor:
Năpastă ,urgie,războaie sub brazdă ascunde
Sufletul neamului meu răbdător .
Cine socoate și azi poate spune
Câți nori și negre furtuni
Pământul acesta le poartă în spate
Că azi, nu mai crede în minuni !...
Dar ceva tot a rămas:
Dragostea de popor și de glie
Azi mai mult ca niciodată,
Iubiți-vă ,fii ai neamului,meu
Căci asta se poae!...
Baba Dochia !
Hohotește prin ferești
Răi balauri din povești
Prini grădini și prin livezi
Vin urgiile păgâne
Pe frumos să se răzbune .
Urlă ,șuieră,se zbate
Ziua la sfârșit de martie,
Albă trenă lasă în urmă ,
Albii mei se strâng în turmă.
Baba Dochia-i ursuză
Plâng copacii fără frunză ,
Doar gingașii ghiocei
Sub o plapomă de gheață ,
Se trezesc din nou la viață!...
MÂNDRU TEI
Teiule cu frunza deasă
În coroana ta făloasă
Cântăreții își fac casă
Și în cuiburi ouă mici
Ca într-o lume de pitici.
În parcuri și pe alei
Stau băncuțele cuminți
Cu părinții,bunici,bunici.
Sub cupola-ți primitoare,
Au o undă de răcoare
Și un aer parfumat
Poate și un sărutat ,furat!...
PASTEL DE IARNĂ
Zi de iarnă prelungită
Vlăguită, amețită,
Mohorâtă și geroasă
Ne-a ținut destul în casă.
De prin hornuri fumul suie
Depărtarea-i strvezie,
Îar pe crengile golașe ,
Numai ciorile-și fac case.
Guralive , întunecate
Precum grijle-n cetate
Ne vestește,fior în gând
Frigul,gerul ,hora-și prind.
Ghiața tropotu-și aude
Unda apei se ascunde
Soare blănd de ce nu-ți pasă
De așa vreme nemiloasă?..