Entities Masquerade

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Cuvintele astea, înfundat, se aud,

Ca un ecou de mult apus

În cea mai adâncă peșteră a subconstientului.

Traiește clipa, traiește momentul

 Bâjbâi, abia apuc de coada momentul,

Clipa se prelinge macabru de iute,

Alunecând printre degetele mele, aproape moarte.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Dar cum? Vă întreb eu pe voi:

Cum să trăiești, în primul rând,

Când abia simțim cum ne poartă viața-n spate?

Traiește clipa, traiește momentul

 Cu amar și jale cânt doine-n peșteri,

Sperând că răsună peste pustiile câmpii;

Cu lacrimi arse pe obraji, cântecul se frânge.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

O s-o rostesc ca pe cea mai dragă rugăciune,

Până când clipa o să devină infinită

lar momentul va atinge sacrul apogeu.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Iar când tu, alchimistule,

Vei atinge cea dintâi filosofie,

Uşor să-ți treacă sufletul în eternitate.

Simt a iernii rece gheață,

Șoptindu-mi vag și cu dulceață

Cum mă-ndeamnă să visez

Și-un ultim portret să-i pictez.

Precum un sacru jurământ,

Îi aud vocea sus, în vânt,

Și, după multe lupte crunte,

Eu pic lat pe-acel lugubru munte.

Stau, ascult și bag de seamă:

Geru-mi cântă cea din urmă gamă.

Fără vlagă, treptat devin greoi

Și-ntrezăresc priviri de moroi.

Oare îmi joacă mintea feste?

Sau au primit și ei de veste

Că-n aceste ceasuri de tortură

Cu greu mă zbat la ultima pictură?

E ger, și albul mă completează,

În ochi, marea ceață se instalează.

Cu-n gest final, cam dureros,

Închei acest portret tăios.

Time has passed fast,

Yet it kept me awake

Constantly living that moment,

That spark of eternity,

That ray of glowing sunshine,

Luminous and delightful as the bluebell

Photographed by a pair of big, earthy eyes,

Kept alive on the surface of my retina,

Along neuronal pathways,

Planted like a sunflower seed

Deep inside my consciousness,

Flourishing and thriving,

Sweet as a lavender mousse.

So if the memory of our first encounter

Is delicate as a jasmine flower,

Or mesmerising as a sunset hibiscus,

You, my beloved, are the Rose of Venus

As Aphrodite dances around Gaia,

Leaving traces of red jasper petals,

Keeping us on the path to greater love-

So do you.

As the pure ones walk through the Garden of Eden,

Or as Iris brings the majestic rainbow

As a messenger of the gods,

Growing straight along its path to wisdom,

Bringing strength and boldness

To those who are blessed enough to see

So do you.

Sub lumina blândă a unei zile senine,

În grădina unde speranța se înfiripă,

Se deschid petale de iubire și căldură,

Pe alei de taină unde viața încă pulsează și respiră.

Cei care veghează, ca brazii tăcuți,

Cu mâini de lumină și zâmbet de flori,

Îndrumă pașii obosiți, cu glasuri de crini abia-nfloriți,

Și alinarea curge lin, ca un râu printre izvoare pline de dor.

Boboci și stejari cărunți,

Găsesc în atingere și cuvânt o primăvară nouă,

Învățând că-n fiecare clipă de suferință,

Se poate să înflorească curajul și speranța cea nouă.

Dragostea lor nu se rupe, nu se frânge,

E floare nemuritoare în clepsidra timpului,

Și chiar dacă umbrele trec peste clipele fragile,

Întotdeauna rămâne parfumul cald al grijii.

Și noi, ca frunze ce tremură la adiere,

Învățăm să fim răbdători, să ne lăsăm purtați,

Căci aici, în acest colț de grădină miraculoasă,

Durerea devine floare și speranță.

I am just a cub,

Alone in a garden of flowers.

And as much as I delight in being seen by others,

Ilong, with all my being, to finally know myself.

As the world pauses to take a breath,

I press forward with quiet courage.

Freedom unfurls its petals within me,

Opening in this very moment.

So I take the leap of faith, and jump.

At the beginning of that journey,

The garden feels as though it tears my flesh apart

A disturbingly pleasant sensation,

For I have walked among these realms before,

Before I even knew how to shape sound with my voice.

Without rushing,

Without making the water tremble,

The conscious mind gives way,

Leaving space for the adventure to blossom.

So it begins.

The traveler's portal opens its radiant chest,

And the cub passes through.

From that realm of truth, I drift back in time,

Peering through binoculars at ancient predators,

Studying their movements,

Tracing them like vines across memory.

Once, the creatures noticed my gaze

And though they attacked,

I escaped With only a scratch on my paw,

A scar like a thorn's kiss.

I return to the present garden,

But the traveler aches for more.

And so, it begins again.

The next realm blooms in Atlantis.

The cub now breathes beneath sapphire waters,

Transformed into a creature of the deep,

A flower of the ocean's secret garden.

I drift among coral columns and temple ruins,

Their stories flowing into me

Like nectar through a stem.

My touch gathers their forgotten whispers,

Petal by petal, memory by memory.

At last, the fuel of wonder fades,

And the traveler must return.

The garden door calls softly,

Its blossoms swaying in welcome.

I leap once more,

And with gratitude,

reality gathers me gently

Back into its fragrant arms.

Sub clar de luna amară,

Am să-ți cânt despre o primăvară,

Primăvară prinsă într-o buclă atemporală,

Încețoșată buclă într-o clepsidră neclară.

Primul boboc blajin de liliac,

Tras fin ca printr-un microscopic ac,

Crescut la umbra unui nuc posac,

Vioi se grăbea deja să fie pe plac.

Îmbăiat în mireasmă, se dorea să pară,

Desprins forțat dintr-o lume bizară,

Să-și deschidă petalele se ruga seară de seară,

Visând la lumea mare ce îl înconjoară

Amorul pândea să iasă la atac;

Propria-i esență urma să îi vină de hac,

Neştiind că mai bine de un veac

Pasiunea ce o va purta nu va avea leac.

Cei dintâi muguri sfioși cedară

La un încordat ceas de seară,

Și-n astfel de clipe scântei se creară,

Căci în grădină emoțiile aveau să apară.

Pentru regat, iubirea părea a fi un fleac,

Dar nu și pentru noul june liliac.

Văzând cum grațioasele magnolii zac,

Fulgerător, cu un gând trecu la atac.

Și, dacă nu ar fi fost să piară

Această dragoste pură și rară,

Probabil s-ar mai fi dat sfoară-n țară

Despre nemaivăzuta uniune cardinală

Mă ducea și mă aducea de la școală,rătăceam adesea prin pădure

pe poteci cunoscute.Vorbea mult cu mine,dorind să mă pregătească

pentru următoarea lovitură care mă va încerca.În rugăciunele sale ,mai

cerea încă puțin timp.  

            Au trecut aproape șase ani și,în noua mea familie ,mă simțeam 

în siguranță.Cei care jurase cu mâna pe Biblie că vor avea grijă de mine

s-au ținut de cuvânt și au devenit părinții mei -m-au înfiat- și mi-au oferit

dragoste și îngrijire Căsuța albă și frumoasă ,ca într-o  carte ilustrată ,și-a 

găsit liniștea. Bunicul era mereu sfătos ,dornic să îmi  împărtășească  tot 

ce știa.Mă pregătea să accept ultima lui călătorie  ca pe ceva firesc.știind 

că rămân pe mâni bune.

             A plecat pe ultimul drum  tot într-o zi de primăvară,iar acum erau 

trei morminte unul lângă altul în cimitirul de pe coasta dealului lângă  pădure.

Mă opresc la fiecare vizită pentru a planta flori ,semn că nu i-am uitat.

Îmi împrospătez  memoria cu chipul celor dragi și plec ,dar nu doborâtă de du-

rere ca altădată,ci melanconică și șovăitoare.Anii au trecut ,iar uitarea nu se 

așterne doar o perdea ușoară se strecoară între cei vii și cei morți.

              În rugăciunele mele îi spun bunicului  meu că a fost nedrept când a 

fost anihilată prezența lui Dumnezeu în viața mea,dar eu cred că EL mi-a 

oferit  familia cea nouă ,care m-a primit mereu cu brațele deschise și nu a fost 

nevoie  să mă desrădăcinez  de locurile copilăriei mele.

               Nu sunt singură  pe lume!...

                        Sfârșit   

Se cuibăresc în pieptul unei stânci
Două inimi monolitice, de piatră.
Nemișcate de seisme emoționale-adânci
Din care nu mai rezonează cutia lor toracică crăpată.

Ploi mărunte cad pe inimile reci
Ce-și mărturisesc iubire imposibilă în veci.
În zadar vrei tu să le culegi
Și să le cerni precum se cern mugurii pe crengi.

Ele-s grele, atârnă greu,
Ar apleca copacul sub a lor povară.
Lasă-le în tihnă, să doarmă somnul lor de veci în stâncă
Eternitatea fiind neajunsă ca dorul să și-l plângă.

Tu mă mîngîi pe spate,

Eu te mîngîi în șoapte.

Tu cu cuvinte sub noapte,

Eu cu mîinile crăpate.

Tu zîmbești cu durere,

Eu plîng cu plăcere.

Tu mă iubești cu culoare,

Eu te iubesc, tare...

Inima mea nu știe carte,

Si nici parte nu-mparte

Eu o numesc împărate,

Căci te iubește pîn la moarte

Tu mă mîngîi în cap,

Eu te mîngîi cu drag.

Tu mă mîngîi pe mîină,

Eu te mîngîi cu rimă.

Amândoi,noi doi

Goi de tristețe,

Plini de iubirea ce se rotește în cercul de foc,

Ce-ți iese din angelica privire,

Îngerul meu cu noroc,

Ce-mi arată al dragostei joc

Iubirea se plimbă de la tine la mine,

Se reîntoarce la tine vorbindu-ți dulce cu vorbele mele...

Vasilica tu ești dragostea vie,

Ochii tăi sunt văpăi ce mă ard

Când în gând te revăd,

Tu nefiind lângă mine,

E trist,dar știu că tu ești fericire

Iar eu îți tot spun,te iubesc!

(3 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Buchetul de flori pe care ți l-am dat

este o prelungire a sufletului meu

în afara cărnii

strălucirea ochilor tăi

îmi spune că mi-ai primit sufletul

în turnul de fildeș al inimii

acolo unde clocotește lava incandescentă

a pasiunii

într-o zi vulcanul dragostei va erupe

întunecându-mi cerul vieții cu gri-ul cenușiu

adunat în retortele așteptării

asfixiindu-mă cu vaporii toxici ai speranței

în carapacea inexpugnabilă

a iubirii

în care, vai, mi-ai încătușat viața...

Nu-mi amintesc să fie zi din săptămână,

Să nu-mi aducă la fereastră,

Când cerul cu-ai săi nori vrea să îmi zâmbească

Același colorat ecou ce-mi spune răspicat mereu

Și vrea să îmi vorbească de-o iubire mare,

Ce mi se plimbă pe cărare

Și care știe doar o vorbă de iubire

Ce pare să închidă toate tainele în ea,

Și pe oricine-ai întreba din umeri dă neștiind ce este,

Ori de la cine vine sau pornește..

O să te-ntrebi de cine pomenesc acum

Sau despre ce-ți vorbesc...

Ei bine,te iubesc!

(26 ianuarie 2024 Vasilica dragostea mea)