1  

Entities Masquerade

There comes a time of year

When the grand bargain begins,

Not on the streets filled with vitality,

But in the shadows of the necropolis.

 

That time when the Four O'Clock flower breaks,

Shattered glass strewn across morality,

Violins echoing through chrysanthemums—

An entire ballad of the false prophets.

 

And in such a dreadful realm,

The White Dahlia enters with petals shrinking,

Trembling as the winds begin to embrace her.

Two pairs of eyes seize her gaze:

One's Deadly Nightshade,

the other's Devil's Hand.

 

One is there to devour her soul;

The other to protect and shield her:

Unfortunately, all entities wear masks.

What gleams is venom,

What offers refuge seems lethal.

 

The first waltz with the broken,

virtuous entity Unfolds in darkness,

Flowers shivering in the aura that surrounds him.

Warnings drip from his affection;

Her vitality seeps into his mask.

The long, agonizing sway ends in tears.

 

The second dance with the wicked one

Casts beams of pearly light across the floor,

Flickers of hope and sparks tangled in mysterious smiles.

Tiny, precise steps lure her core into an abyss.

She blooms once more

Only to be severed again with the final sigh of her stamina.

 

What happened to them, you might ask?

Devil's Hand betrays his loving core, vanishing into obscurity.

White Dahlia, dripping tears of blood, continues to bloom

 

Brighter, fiercer than ever.

Deadly Nightshade aches still,

Hunting those ruby tears with insatiable hunger:

One astray, one reaching the focal point, one hollow within its own elegance.


Категория: Стихи про любовь

Все стихи автора: Flora Cocan poezii.online Entities Masquerade

Дата публикации: 22 июля

Timp de citire: ~3 min.

Просмотры: 440

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Portret în alb

Simt a iernii rece gheață,

Șoptindu-mi vag și cu dulceață

Cum mă-ndeamnă să visez

Și-un ultim portret să-i pictez.

 

Precum un sacru jurământ,

Îi aud vocea sus, în vânt,

Și, după multe lupte crunte,

Eu pic lat pe-acel lugubru munte.

 

Stau, ascult și bag de seamă:

Geru-mi cântă cea din urmă gamă.

Fără vlagă, treptat devin greoi

Și-ntrezăresc priviri de moroi.

 

Oare îmi joacă mintea feste?

Sau au primit și ei de veste

Că-n aceste ceasuri de tortură

Cu greu mă zbat la ultima pictură?

 

E ger, și albul mă completează,

În ochi, marea ceață se instalează.

Cu-n gest final, cam dureros,

Închei acest portret tăios.

 

Еще ...

Sfințirea clipei și a momentului

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Cuvintele astea, înfundat, se aud,

Ca un ecou de mult apus

În cea mai adâncă peșteră a subconstientului.

 

Traiește clipa, traiește momentul

 Bâjbâi, abia apuc de coadă momentul,

Clipa se prelinge macabru de iute,

Alunecând printre degetele mele, aproape moarte.

 

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Dar cum? Vă întreb eu pe voi:

Cum să trăiești, în primul rând,

Când abia simțim cum ne poartă viața-n spate?

 

 

Traiește clipa, traiește momentul

 Cu amar și jale cânt doine-n peșteri,

Sperând că răsună peste pustiile câmpii;

Cu lacrimi arse pe obraji, cântecul se frânge.

 

Trăiește clipa, trăiește momentul 

O s-o rostesc ca pe cea mai dragă rugăciune,

Până când clipa o să devină infinită

lar momentul va atinge sacrul apogeu.

 

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Iar când tu, alchimistule,

Vei atinge cea dintâi filosofie,

Uşor să-ți treacă sufletul în eternitate.

Еще ...

Afecțiunea arborilor

Sub clar de luna amară,

Am să-ți cânt despre o primăvară,

Primăvară prinsă într-o buclă atemporală,

Încețoșată buclă într-o clepsidră neclară.

 

 

Primul boboc blajin de liliac,

Tras fin ca printr-un microscopic ac,

Crescut la umbra unui nuc posac,

Vioi se grăbea deja să fie pe plac.

 

 

Îmbăiat în mireasmă, se dorea să pară,

Desprins forțat dintr-o lume bizară,

Să-și deschidă petalele se ruga seară de seară,

Visând la lumea mare ce îl înconjoară

 

 

Amorul pândea să iasă la atac;

Propria-i esență urma să îi vină de hac,

Neştiind că mai bine de un veac

Pasiunea ce o va purta nu va avea leac.

 

 

Cei dintâi muguri sfioși cedară

La un încordat ceas de seară,

Și-n astfel de clipe scântei se creară,

Căci în grădină emoțiile aveau să apară.

 

 

Pentru regat, iubirea părea a fi un fleac,

Dar nu și pentru noul june liliac.

Văzând cum grațioasele magnolii zac,

Fulgerător, cu un gând trecu la atac.

 

 

Și, dacă nu ar fi fost să piară

Această dragoste pură și rară,

Probabil s-ar mai fi dat sfară-n țară

Despre nemaivăzuta uniune cardinală

Еще ...

A Place to Call Home

I see myself through your onyx-moon eyes,

reflecting lifetimes beneath their dark, still surface.

I hear echoes of my past self in your voice,

soft as falling petals

a resonance of storms I once weathered.

 

I have walked nearly the same sacred path

though you move swifter than the wind,

speak with the thunderclap of Athena's shield,

and shine brighter than Apollo's first light.

 

Once, a quiet child,

afraid of the voices of angry birds,

haunted by monsters who wore mortal skin,

now stands like a mountain in stormlight

shaking stone, breaking iron,

unfolding wings carved from suffering.

Power rests within your heart.

 

You just have to set yourself free

and rise above your painful ashes

as the phoenix is always reminding us:

even darkness serves the bloom.

 

And with glory and grace,

it rises from the ugliest hell

a constellation redrawn across the sky

for others to witness and remember:

the girl once silenced

is now myth,

is now sovereign.

 

That pure soul, once wingless,

wove galaxies with trembling hands,

built a world from garden bones

and broken lullabies.

A kingdom rooted in empathy

and crowned with wild roses.

 

Here, laughter rings like chapel bells.

Here, loyalty is the highest spell.

And respect towers like golden pillars,

engraved with the names of those who dared to become whole.

No damsels here

only queens of the flame,

warrior-poets in velvet armor,

keepers of sacred fire and gentle law.

This is not just a dream.

It is a place to call home.

 

Еще ...

Grădina speranței

Sub lumina blândă a unei zile senine,

În grădina unde speranța se înfiripă,

Se deschid petale de iubire și căldură,

Pe alei de taină unde viața încă pulsează și respiră.

  

Cei care veghează, ca brazii tăcuți,

Cu mâini de lumină și zâmbet de flori,

Îndrumă pașii obosiți, cu glasuri de crini abia-nfloriți,

Și alinarea curge lin, ca un râu printre izvoare pline de dor.

 

Boboci și stejari cărunți,

Găsesc în atingere și cuvânt o primăvară nouă,

Învățând că-n fiecare clipă de suferință,

Se poate să înflorească curajul și speranța cea nouă.

 

Dragostea lor nu se rupe, nu se frânge,

E floare nemuritoare în clepsidra timpului,

Și chiar dacă umbrele trec peste clipele fragile,

Întotdeauna rămâne parfumul cald al grijii.

  

Și noi, ca frunze ce tremură la adiere,

Învățăm să fim răbdători, să ne lăsăm purtați,

Căci aici, în acest colț de grădină miraculoasă,

Durerea devine floare și speranță.

 

Еще ...

The Demon and the Priest

Dear gentle reader,

Beneath the pale moonlight,

I have entered your dreams

and whispered softly

the legend of soul ties.

 

Slowly, you step beside me.

Hungry eyes gather in the distance.

The reality swallowing us whole

is nothing but a forgotten battlefield.

 

Your razor-sharp gaze is captured.

 

There, among dozens of rotting corpses,

stand two figures suspended in silence,

like the final pillars of a fallen temple.

 

The first— a broken priest.

 

Wounded, endlessly praying,

his trembling hands, his crooked fingers,

still searching for a fragment of mercy.

 

The second— a gentle demon.

 

Waves of warmth orbit around her.

Her sapphire eyes remain fixed upon the horizon,

calmly gazing into the endless dark.

 

You see them, don't you?

 

Remain still.

Obedience is the key.

 

Watch closely,

for what you are about to witness

will unsettle the deepest parts of your soul.

 

She senses the priest's sorrow

rising above the dead surrounding him.

His misery speaks louder than words.

 

"Take my hand," she whispers.

 

"Drink from my waters.

You have exhausted your strength

for far too long."

 

"My fair lady... my endless cup of hope...

How could a poor soul like mine

ever deserve to reach you?"

 

Like distant constellations,

their paths collide.

 

He drinks fiercely from the source of her light,

while she willingly holds him close,

believing compassion alone

can heal what time could not.

 

"How can this be?

Have I become blind

or simply mad?"

 

"Silence.

Ask yourself what you're truly seeing.

The truth stands before us.

It is only hidden

from those unwilling to look."

 

What feels like thousands of years pass.

 

The priest and the demon

begin studying one another.

 

One— cold as forged steel,

calculating,

entirely ruled by the mind.

 

The other— guided by razor-sharp intuition,

profound empathy,

and quiet emotional wisdom.

 

Again and again,

the priest manipulates, betrays, wounds,

engraving new scars into her soul.

Again and again,

the demon forgives.

 

Once. Twice.

 

Until—

something clicks.

 

The pattern reveals itself.

The spell dissolves.

 

She stands perfectly still,

frozen in time, calculating,

without anger, without reaction.

 

Holding every advantage,

she prepares her departure

in absolute silence.

 

She could have struck him down.

She could have carved wounds

deeper than those he had ever known.

 

But she finally understands.

This is no wounded soul.

This is a predator.

Her sapphire eyes become crystal clear.

 

And then—

she goes supernova.

 

The script shatters.

The roles reverse.

For the first time,

the priest chokes on fear.

 

He was clever.

Subtle as a serpent.

Yet painfully predictable.

She had always seen beyond the mask.

 

She understood him

better than he understood himself.

For the depth of her empathy

could only exist

because it mirrored

the depth of her own darkness.

And his downfall

would become far worse than hell.

 

"He searched for golden nectar,

yet stumbled upon an unknown creature."

 

The dead begin to vanish,

laughing into the wind.

The battlefield collapses

into an endless abyss,

opening its ancient mouth.

 

"Poor little priest...

At last,

you have shaken hands

with your karmic mirror."

Еще ...

Стихи из этой категории

Liberă ca pasarea!

Privesc ades amurgul 
și mă minunez copilăros 
de amalgamul de culori, pe care 
îl reflectă soarele în nori... 
Si-atunci tot ce-mi doresc 
e să fiu o pasăre albastră! 
Să zbor, strigând de fericire 
și să mă scald în libertate 
sub cerul cel virgin, sub soarele cel blând 
și să privesc în jos spre tine, 
să-mi amintesc de noi, cântând... 
Să-mi amintesc de ochii tăi 
în care-mi oglindeam de-atâtea ori privirea, 
ce mă-ncalzeau, mă protejau, 
și-mi demonstrau iubirea.. 
De pieptul tău să-mi amintesc 
ce cald pe-obraz simțeam, 
de inima-ți ce ritmic și sonor bătea, 
adăugând acelor clipe-secunde, ceasuri, ani... 

Acum că nu mai ești 
și nu te voi vedea vreodată-așa, 
aș vrea să pot zbura, 
că să împărtășesc cu cerul 
Dragostea ta.

Еще ...

Poveste de dragoste

Asa cum luna straluceste in apele libezi ale oceanelor 

Iar stelele ne bucura cu stralucirea lor in fiecare noapte iar frumusetea lor este de nedescris! 

Asa esti tu in inima mea frumusetea si sistralucirea ta este de nedescris iar dragostea mea pentru tine creste din ce in ce mai mult,

Infiecare noapte cand privesc luna si stelele ma aduce tot mai aproape de tine ,defiecare tata cand luna cu splendoarea ei bate in geamul meu o privesc si stiu ca este trimisa de tine sa ma veghieze ,asa ca in seara asta privesc cerul insteat si astept sa rarare luna si am sa o rog sa vina la tine sa te pazeasca si sa spuna din partea mea ,

Te iubiesc micuta mea raza de primvara te astept sa vi si sa te impratisez puternic iar noaptea cand suntem amandoi in pat si luna va veni in vizita si ne va vedea inpreuna va lumina din ce in ce mai tare pentru ca insfarsit nea vazut inpreuna asa cum soarele si luna au fost despartite din gauza dragostei lor una cu alta,

Si si se intalesc o data pe an formand eclipsa iar dragostea lor uimeste o intreaca plneta, asa suntem noi acum dar diferenta intre luna soare si noi este ca noi cand vom fi impreuna vom fi e nedespartiti si ne vom iubi neincetat iar dragostea noastra va uimi nu doar o planta si o intreaga galaxie.

Dragostea noastra va dainui peste toate galaxiile chiar si tote planetele din univers va fi uimit de dragostea si iubirea noastra

 

 

Еще ...

Ritmuri în minte

În nopți albe de singurătate,

În minte cu ritmuri de tango,

Vârtos simțurile sunt purtate

Pe aripi rozalii ca de flamingo.

 

Bătăile inimii sunt înaripate,

Iar sufletul aspiră la iubire.

Și cu un suflu plin de voluptate

Îngădui corpului avântul de trăire.

 

Spre dimineață când zorii apar,

Pe ritmuri de vals starea unește

Toate simțurile ca la un stupar,

Și firav imboldul vieții renaște.

 

Creând în cursul întregii zile

În minte ritmuri cât mai vioaie,

Și înfruntând toate vânturile

Și ploaia, cu sunete de cimpoaie.

 

Visând cu ochii deschiși larg

La ritmuri de jazz și blues,

Am ridicat la corabie catarg

Navigând pe ape ce-mi dau ghes.

 

Și mă gândesc la clipe magice

În ritmuri de muzică piano,

Primind în dar momente feerice,

Așa cum cafeaua e și capucino.

 

 

 

 

 

 

 

Еще ...

Îndoiala...

 

Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?

Ce muget anost, peste veacuri ascult.

 

Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?

Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.

 

Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?

Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.

 

Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?

Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.

 

Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?

Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?

 

 

Еще ...

Gând, Iubire, Legătură și o Flacără

Gând, Iubire, Legătură și o Flacără 
 
Am un gând ce nu-mi dă pace
Și oricât aș încerca,
Nu mi-l pot scoate din mintea mea…
 
Nu știu dacă e cel mai potrivit 
Nici nu știu cum am ajuns, în această situație..
Iubirea, e un sentiment atât de complex
Încât…nu știu dacă o să-l înțeleg vreodată…
 
Nici nu știu dacă mai vreau, sa-l descopăr 
Sau…să mai înțeleg…
Iubire, sau cum se spune?
Devine un cuvânt atât de neînțeles..
 
Cel puțin pentru mine..
Iubirea…
Are o conotație atât de complicată
Atât de adâncă 
Ce nu o pot exprima în cuvinte;
 
Nici nu pot descrie, ce se întâmpla cu mine 
Este ceva ce vine…de la sine…
Și…nu-mi dă pace..
Mereu este în minte, orice as face..
 
Gânduri, amintiri, atenții si întrebări 
Pe Toate le aseamăn  ca o furtuna-n mine 
As vrea un semn
Nimic mai mult…
 
O năzuință, o ținta clară și concisă
Cu ce ar trebui sa fac de-acum.
 
Nu am mai simțit asta până acum…
Atât de puternic, atât de aprins 
Ca flacăra ce s-a aprins 
Încet, apoi tot mai tare 
Fără încetare …
 
Iar flacăra stă aprinsă  
Chiar de as vrea să o sting 
Aceasta nu se stinge….  
Ci se luptă, pana ce devine si mai aprinsă
 
Spune-mi! Ce sa fac? 
Cum sa sting? 
Cum să sting? focul ce s-a aprins.. 
Atât de puternic la mine în abis…
 
Nu văd vreo rezolvare… 
Din muntele acesta de surpare 
Unde marea lovește cumplit 
Învăluindu-mă  pe deplin 
 
Cuvintele le pot așterne aici…
E singura scăpare 
In care ma pot desprinde de-a mea legare 
Asta fac…
Nimic mai mult…
Cu gând de libertate…

 

Еще ...

Basm

Aș vrea să-ți fie dor de mine,

Aș vrea șă pot să îți fiu umbră,

Aș vrea să pot să-ți fiu poveste,

Și să lăsăm destinul să o spună.

Poveste unde, iubirea este sensul vieții 

Și unde un spiriduș se îndrăgostește deo zână. 

Ei nu își spun adio până în târziul dimineții 

Și își unesc destinele, ținându-se de mână. 

Fericirea nu au căutat-o, dar ea a venit 

Și le-a transformat povestea într-un infinit.

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍