Entities Masquerade

Cruel Cronos engraved me early,

not with gentleness,

but by hands of shadows

who mistook my springtime figure

for silence,

who thought my tears were seeds easily buried.

I was a sanctuary of lilies,

crushed before the bloom,

a jasmine bruised by shadows,

an innocent violet forced into stone.

Their voices were storms,

their laughter-chains of iron,

and I, too petite to fight,

learned the language of fear.

Yet within me, a sunflower spark

refusing to give up its soul,

rooted itself deeper,

drinking light even from darkness,

whispering: you are more than their hands,

you are more than their cruelty.

So I rose, piece by piece,

a wounded Rose of Venus,

crowned not by shame,

but by the fire of endurance.

Where they carved burning scars,

I carved flourishing constellations.

Where they plucked petals,

I grew wings of lavender and flame.

Now my voice is the garden restored:

not silent,

not broken,

but alive

a testament that innocence stolen

is not innocence lost,

that even from the deepest, darkest wound,

a sunflower can rise

and teach the world

what it means

to see, to feel,

and yet not become a shadow itself.

Sub lumina blândă a unei zile senine,

În grădina unde speranța se înfiripă,

Se deschid petale de iubire și căldură,

Pe alei de taină unde viața încă pulsează și respiră.

Cei care veghează, ca brazii tăcuți,

Cu mâini de lumină și zâmbet de flori,

Îndrumă pașii obosiți, cu glasuri de crini abia-nfloriți,

Și alinarea curge lin, ca un râu printre izvoare pline de dor.

Boboci și stejari cărunți,

Găsesc în atingere și cuvânt o primăvară nouă,

Învățând că-n fiecare clipă de suferință,

Se poate să înflorească curajul și speranța cea nouă.

Dragostea lor nu se rupe, nu se frânge,

E floare nemuritoare în clepsidra timpului,

Și chiar dacă umbrele trec peste clipele fragile,

Întotdeauna rămâne parfumul cald al grijii.

Și noi, ca frunze ce tremură la adiere,

Învățăm să fim răbdători, să ne lăsăm purtați,

Căci aici, în acest colț de grădină miraculoasă,

Durerea devine floare și speranță.

He never touched you.

Yet you linger in him

like the scent of damask rose in forgotten temples,

or the shadow of lotus petals

pressed between the pages of a life unlived.

You weren't given,

nor claimed,

but you remain

as Persephone remains between two worlds,

half spring, half surrender.

He sees you

in the gold-threaded robes of Isis,

mother of the hidden,

protector of what cannot be possessed.

You, soft as jasmine at dusk,

yet dangerous as the bloom of belladonna,

a beauty he could never hold

without trembling.

His logic is iron.

His mind, a fortress.

Yet inside,

you bloom like Freyja's garden in Asgard

wild, untamed,

known only to the gods and the ghosts

of those who once dared to love.

He remembers you

in the absence of touch

how your voice would've sounded

saying his name.

Not as a woman made of earth,

but like Aphrodite rising from seafoam,

untouchable and immortal in her effect.

He walks through the world

wearing your memory

like a garland of hyacinths—

invisible,

but fragrant enough

to undo his certainty.

He calls your name in thought

only when Hermes isn't listening.

Because you were not a prayer

you were the echo of something already sacred.

You are not his.

You were never his.

But in the sacred ache

between Odin's wisdom and Hades' restraint,

he worships what he cannot claim.

And so you became

his unseen Nemesis

not to punish,

but to remind him

that even gods must kneel

before something they cannot keep.

You are the iris that opens at midnight,

the secret grove behind his ribs,

where he returns not for peace

but to remember what almost was.

You are his

without being.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Cuvintele astea, înfundat, se aud,

Ca un ecou de mult apus

În cea mai adâncă peșteră a subconstientului.

Traiește clipa, traiește momentul

 Bâjbâi, abia apuc de coadă momentul,

Clipa se prelinge macabru de iute,

Alunecând printre degetele mele, aproape moarte.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Dar cum? Vă întreb eu pe voi:

Cum să trăiești, în primul rând,

Când abia simțim cum ne poartă viața-n spate?

Traiește clipa, traiește momentul

 Cu amar și jale cânt doine-n peșteri,

Sperând că răsună peste pustiile câmpii;

Cu lacrimi arse pe obraji, cântecul se frânge.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

O s-o rostesc ca pe cea mai dragă rugăciune,

Până când clipa o să devină infinită

lar momentul va atinge sacrul apogeu.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Iar când tu, alchimistule,

Vei atinge cea dintâi filosofie,

Uşor să-ți treacă sufletul în eternitate.

Time has passed fast,

Yet it kept me awake

Constantly living that moment,

That spark of eternity,

That ray of glowing sunshine,

Luminous and delightful as the bluebell

Photographed by a pair of big, earthy eyes,

Kept alive on the surface of my retina,

Along neuronal pathways,

Planted like a sunflower seed

Deep inside my consciousness,

Flourishing and thriving,

Sweet as a lavender mousse.

So if the memory of our first encounter

Is delicate as a jasmine flower,

Or mesmerising as a sunset hibiscus,

You, my beloved, are the Rose of Venus

As Aphrodite dances around Gaia,

Leaving traces of red jasper petals,

Keeping us on the path to greater love-

So do you.

As the pure ones walk through the Garden of Eden,

Or as Iris brings the majestic rainbow

As a messenger of the gods,

Growing straight along its path to wisdom,

Bringing strength and boldness

To those who are blessed enough to see

So do you.

I am just a cub,

Alone in a garden of flowers.

And as much as I delight in being seen by others,

Ilong, with all my being, to finally know myself.

As the world pauses to take a breath,

I press forward with quiet courage.

Freedom unfurls its petals within me,

Opening in this very moment.

So I take the leap of faith, and jump.

At the beginning of that journey,

The garden feels as though it tears my flesh apart

A disturbingly pleasant sensation,

For I have walked among these realms before,

Before I even knew how to shape sound with my voice.

Without rushing,

Without making the water tremble,

The conscious mind gives way,

Leaving space for the adventure to blossom.

So it begins.

The traveler's portal opens its radiant chest,

And the cub passes through.

From that realm of truth, I drift back in time,

Peering through binoculars at ancient predators,

Studying their movements,

Tracing them like vines across memory.

Once, the creatures noticed my gaze

And though they attacked,

I escaped With only a scratch on my paw,

A scar like a thorn's kiss.

I return to the present garden,

But the traveler aches for more.

And so, it begins again.

The next realm blooms in Atlantis.

The cub now breathes beneath sapphire waters,

Transformed into a creature of the deep,

A flower of the ocean's secret garden.

I drift among coral columns and temple ruins,

Their stories flowing into me

Like nectar through a stem.

My touch gathers their forgotten whispers,

Petal by petal, memory by memory.

At last, the fuel of wonder fades,

And the traveler must return.

The garden door calls softly,

Its blossoms swaying in welcome.

I leap once more,

And with gratitude,

reality gathers me gently

Back into its fragrant arms.

Cât vei umbla prin lume cu folos,

Și pașii-ți vor deschide drum sub soare,

Să nu uiți glasul blând, duios, frumos,

Ce ți-a crescut in suflet sărbătoare.

Câtă lumină vei avea pe masă,

Din munca ta și din visări curate,

Gândește-te la liniștea de-acasă —

Un colț de Cer în clipele uitate.

Cât vei urca spre vârfuri nevăzute,

Cu fruntea sus și inima deschisă,

Să știi că rădăcinile tăcute

Te țin să nu te pierzi în lumea-nchisă.

Căci nicăieri nu e mai adânc un rost

Ca-n amintirea caldă, nepieritoare.

Acolo-i Cerul tău, acel adăpost

Unde iubirea n-are hotare.

Mă strecor încet pe bulevard,
noiembrie aleargă ca un nebun.
sub paşii mei, lumea prinde contur...
ce noiembrie mahmur.

Când privești frunza bătută de vânt,

Razele de soare jugăușe-ntre rămurele,

Și-asculți triluri și ciripit de păsărele,

Ființa-n simțire dorește-un avânt.

Zumzet de gâze și susur de râuri,

Pajiști întinse-n tomnatice culori,

Septembrie apare cu strune de viori

Și melancolic se așterne pe drumuri.

De-aş fi pământ în glastră

Şi tu a mea floare,

Te-aş ţine ca în palmă,

Cu săruri şi cu soare.

Aş fi atent cu tine,

Să ai tot ce-ţi doreşti,

Ţi-aş da apa din mine,

Să nu te ofileşti.

Am sta sus la fereastră,

Să poţi fii admirată,

În rochia din petale

Şi frunze-nveşmântată.

Te-aş îndemna întruna,

La cât de dulce eşti,

În vizită la tine,

Albine să primeşti.

Te-aş apăra desigur

De gâzele mai mari,

De mitocana muscă

Şi trântorii hoinari.

Am fi ca o regină

Şi un cavaler de lut,

Ţi-aş da pe rădăcină,

Teluricul sărut.

Şi ai deveni o mamă

Şi eu aş fi un tată,

Pe lângă noi în glastră

Cu un boboc de fată.

Şi ne-am petrece viaţa,

Pământ şi două fire,

Tot în parfum de floare,

În tihnă şi iubire.

De s-ar mira oricine,

Trecând pe la fereastră,

Atâta fericire

Să vadă într-o...glastră!

Un farmec în apus de noapte,

Sclipește amplu-n a ta pleoapă

Și amețit de moarte șoapte,

Un sentiment uitat dezgroapă.

O clipă-n care luna plină,

Se stinge într-un ritm generic,

Ca omorât de nicotină,

Să te sărut în întuneric.

Captiv în vis de realitate,

Iar urmăresc al tău atu:

Vreau să cuprind tot universul,

Căci universul meu ești tu.

Un farmec în apus de noapte,

Te face să îți pierzi privirea,

Inconștientă iar de fapte,

Te amețește-ncet iubirea.

Ne pierdem în săruturi ample,

Udați de-a cerurilor apă,

Căci noi suntem cuprinși acuma

De sentimentul ce dezgroapă.

,, iubește ce vrei sa iubesti

Urăște ce vrei sa urăști

Dar nu distruge sentimente,, 🫠