Poem

N-am de ce să tot fiu rupta neîncetat de oameni ,ce nu știu în a repara o inimă dură. Doare să crezi,că toți îți vor binele,Lasă măcar ești tu baza vieții tale,Uneori ne frământăm ca un aluat..nici cum nu reușim în a pune puțină iubire,că sunt oameni ce vor să fie fericiți ca ai ales ce vor doar ei,nu e metaforă, doar o realitate, fa  ce-ți place

Și lasă în urmă doar acele  " vise negre" ce-s  de tot moarte.

 O încercare de Elegie;

Am înrămat într-o zi cerul cu lacrimile celor care nu mai sunt,

 Trecut-au prin războaie ani de zile, de multe ori pierzându-se pe sine,

Având nişte pete de sânge pierzând toţi foarte crunt

Au crezut în ei şi totuşi dorul a rămas dar iubirea nu mai vine

Oare câte vieţi s-au pierdut ? şi câte trăiesc în cei vii?

Neexistenţa florilor care s-au stins de fum oare şi-or reveni?

Părul le era cărunt dar dragostea lor din inimă n-a tăinuit deloc,

Precum îşi adăposteau sufletul într-un alt suflet găsindu-şi un loc.

Inima lor le era sfărâmată,

de dor, traume, şi gloanţe

Cerul era în multe nuanţe,

Plecând în război lăsandu-şi

 visele ce se destramă.

Nu ştiau când se vor reîntoarce acasă în siguranţă,

Strângând la piept copiii pentru o ultima dată,

Iubirea nu moare vreodată nici măcar la o distanţă

Păşind grăbiţi înecaţi de lacrimi, luând geanta cea veche

Crăpând geaca udată având amintiri de altădată

Singurul lucru pe care l-a luat este:

 Ceasornicul de la bunici cu semnficaţie străveche.

Nu s-au plâns de dureri,

Ştiind că au pierdut al lor sine

Au ajuns acasă cu sufletul obosit,

Chiar şi când eşuezi, câştigi uneori,

Ticăie  ceasornicul fiind viaţă, copiii

L-or duce cu ei mai departe, fiindu-le moştenire.

A pătruns răceala prin oasele mele,

Găsindu-mi în ADN 

Numele-ți și particule de stele

Iubind prea mult, pentru o secundă, inima ți se oprește

Încerci să o dai înapoi dar nimic nu-ți mai trece...

În fiecare an eu în mine am murit,

Frici, îndoieli, speranțe, idealizare

Fiecare lăsa câte ceva lăsându-te amuțit,

Înțelegându-i pe toți ducând mereu la epuizare.

Aveam o presiune între coaste,

Când venea o întrebare despre el,

Mă cam arde ,și m-apasa în piept,

Eu am zis că nu îl mai aștept.

Apoi am trecut pe lângă un felinar,

M-am așezat comod pe-o bancă 

Am început în a da câteva lacrimi,

Toți m-au sunat,scris,deranjat.

Astfel eu nu i-am vrut să vadă cât m-am sfărâmat. 

Mi-am dat telefonul pe modul avion,

N-am vrut să încerc să lupt iar,

Am luat un singur bagaj așa cum era, 

Știindu-se povestea în care fata aceea din  trecut,de dor s-a sufocat.

Total neschimbat te voi găsi.  

Nu sunt vreo aventură. 

Dacă chiar crezi asta

De ce ai fugit în glumă?

Eu a ta iubire nu ți-oi fi.

În mine am stins speranța.

Rămas bun tataie 

Să îți fie drumul luminat dragă tataie, 

Căci tu numai asta ai meritat 

Îți mulțumesc pentru ce ai fost 

Vei fi și vei rămâne bunicul nostru minunat

La El te-a luat al nostru Dumnezeu 

Te-a ascultat și te-a cruțat 

Drumul ușor ți l-a creat 

Mergi în pace ,în lumea ce te așteaptă 

Fără dureri și fără griji 

Căci noi te vom purta mereu 

În inimă și-n gând pe viitor  

Îți spun cu regret în suflet 

Mergi cu bine tataia al meu iubit 

Căci ne vom revedea cu siguranță 

Și vom râde împreună ca în trecut .

Lipește-mi inima la loc,

Și dă-mi-o înapoi întreagă.

Să pot și eu să mai iubesc,

O altă inima vreodată.

Să pot și eu să mai cuprind,

Un alt trup, în viața asta.

Să te las pe tine-n trecut,

Să trăiesc doar cu speranța.

Să pot si eu să mai sărut

Un alt chip, dimineața

Să uit de ochii tăi de lut

Care îmi înseninau viața..

Oare cine-o să m-ajute?

Inima s-o scap de lupte,

Mintea să nu fie tristă,

Corpul sa nu simtă lipsă.

Oare cine...

Să mă scape de durere,

Să o pierd s-o arunc în mare.

Promisiunile sunt goale,

Viața nu are scăpare, Oare cine...

Va veni, tristețea să o doboare

Să îmi fie alinare

Pentru al meu suflet întristat

Care rătăcește-n gol

Pierdut și neîmpăcat...

Oare cine...

Să-mi aducă iar lumină,

Să-mi aline a mea vină,

Să-mi șoptească blând, ușor,

Că nu-s singur în al meu dor...

Oare cine...

Să-mi aline nopțile reci,

Să-mi șoptească "nu mai pleci",

Sau măcar un strop de vis,

Într-un suflet stins, ucis...

Regret că n-am spus te iubesc la timp

Aș fi putut să te am lângă mine dar am ales să te las altcuiva

Prefer să te părăsesc, meriți tot ce e mai bun pe lumea asta,

Am început să iubesc din nou cu apariția ta.

De ce trebuie să-mi las sufletul să zboare de lângă mine

Dacă știu ca se va duce la spinii înțepători

Și nu se va mai întoarce înapoi la pieptul meu

Am greșit când mi l-am ales.

Nu te recunosc, ai ales pe altcineva în locul jumătății tale

Fericirea mea a plecat odată cu plecarea ta

M-ai împins în prăpastie chiar dacă eu am vrut să mă arunc

Te-am rugat să nu plângi și să mă împingi.

Ți-ai refăcut viața,înțeleg, însă chiar cu ea trebuia?

Din mii și sute de femei ea a ajuns să-ți fure inima

Ai ales-o după chip, dar sufletul ei cum era?

“Ea” și nu “Eu” creează doar suferinți asupra mea.

Să știi ca eu încă te mai am PICU-n telefon,

Și mă gândesc la tine în timp ce atât de greu adorm.

Și poza noastră-i încă la mine pe birou ,

Și încă ți simt al tău parfum pe al meu alb sacou.

Când noaptea vine atât de repede și iute,

Eu răsfoiesc încet paginile cărții mute,

Ce ieri îmi povesteau duios si cald de tine,

Iar azi eu nu mă mai cunosc deloc pe mine.

Și mă uit atât de simplu și rapid la pozele de ieri făcute-n grabă ,

Și mă gândesc la inima ce-odată mi-era asemena-i o nalbă.

O floare,o seară și-un sărut intens mai vreau,

Și sa mă uit la acel tablou,în care ei pozau.

Eram atât de fericită și rănită în același timp, 

Și iată,astăzi a mai trecut un anotimp.

Si chiar am pus în noi doar lacrimi și-amăgire?

Deloc deloc nu ne venim în fire.

De ce nu plângi și nu mă cauți,oare?

Atât de rea și fioroasă ți se pare?

A mea inimă ce astăzi și ar dori să zboare,

Să fugă și să vadă a ta lume,ce ieri era doar o scăpare. 

Mai vreau să-ți amintești de mine-un pic, 

Și să mă lași de jos încet să mă ridic. 

Să-mi etalez a mea frumusețe orbitoare, 

Ce pentru tine astăzi nu mai este acea vesnica preocupare. 

Și noaptea cea dintâi a noastră, 

O vei arunca oare pe a ta fereastră?

Mă vei lăsa să zac în al orgoliului infern,

În fața căruia eu astăzi iubirea o aștern.

Te mai gândești oare la ai mei ochi strălucitori, 

Ce ieri parcă ți se păreau atât de iubitori?

Te mai gândești tu,oare,la al meu păr stăruitor,

Pentru care astăzi ai un alt-nlocuitor?

Mai ai tu oare acea poză sau maret tablou cu noi,

Pentru care de ieri noi am pornit acest război?

Mai ai tu oare acea simplă cană,

Pentru care a mea amintire a rămas asa orfană?

Mă mai știi tu oare cine sunt?

Mai știi când mă priveai prelung?

Mai știi cine te-a iubit atât de tare?

Și pentru cine eu sunt biruitoare?

Mai vrei să-ți amintești de mine?

Să-mi mai auzi măcar o dată vocea?

 Sau vrei să-ți mai fiu măcar o doză de acele vitamine?

Sau m-ai transformat deja în niște antivitamine?

sper să-ți aduci aminte chipul meu
la fiecare apus
când vezi cerul portocaliu
sau frunzele de toamnă,
să-ți aduci aminte de părul meu roșcat
cum te jucai cu el și ușor mă mângâiai pe cap
și o lacrimă rece să-ți ajungă în colțul gurii
care zâmbește la amintirea ochilor mei verzi

când vezi focul roșu
să-l simți fierbinte cum se simțea și dragostea mea
și când vezi pietre ciudate
să-ți aduci aminte de pistruii mei

sper să simți oasele feței mele
de fiecare dată când o atingi,
iar apoi să închizi ochii
să oftezi ușor că nu sunt eu.
când o să o săruți,
să înghiți în sec că nu sunt buzele mele

și când te mai duci la meci
poate îți amintești și bucuria de pe fața mea
de când m-ai dus prima oară

poate atunci ți-ai dori să fiu și eu,

iar lângă tine