Nimeni, nicăieri

nu poți spune tu

muritorul de rând

cu mâna pe inimă

că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu

de rugăciune al omului singur

denumit Gând

doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat

ca niște borne kilometrice

de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul

din păcate

dumnezeii lor

fără niciun reper verosimil

sunt tot atât de infiniți

precum infinitul

(nemărginit la capete!)

un fluviu spumos de întuneric și lumină

revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal

a cerului

peste toate sfâșierile noastre metafizice…

n-am niciun chef să mă întorc acasă

nici nu mai știu dacă este casa mea

de când mi-ai aruncat cu pietre în ferestrele

sufletului

vin tot mai rar

nu m-am risipit niciodată în atâta albastru

de cer

printre atâtea păsări nocturne

și pereți translucizi

penetrați doar de liniște

într-atât încât să mă pierd de mine însumi

s-a întâmplat acum

mereu însă mi-a fost teamă de clipa aceasta

uneori mă-ntrebam ce s-ar întâmpla

dacă s-ar prăbuși Soarele

luna

stelele

peste noi

nu credeam că există ceva mai rău decât Apocalipsa

a trebuit să pleci tu ca să înțeleg că sunt lucruri și mai rele

într-un suflet de om

în mintea acestuia

de care stă agățat tot Universul

dar a fost prea târziu

nu te-am mai regăsit în oglinda luminoasă a amintirii

în locul meu aparea o iederă

înverzând un zid igrasios al disperării

cineva dinăuntru îmi striga

„ sparge oglinda

poate mai găsești ceva printre cioburi!”

un om cade din neatenție de  la etajul zece

sinucidere

urlă ziarele

nefericitul e procuror sau a fost

asistenta de la Urgență  își șterge transpirația de pe frunte

după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare

îl declară mort

Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață

murmură un discipol al lui Socrate

din mulțimea adunată pe margini

de pomană o iei

de pomană o dai

cui îi pasă

mai  încolo un om al străzii juisează în văzul lumii

lua-v-ar dracu de curve

un câine se târâie  pe strada cu o căpățână de cal în gură

moartea cailor bucuria câinilor

femeile-și scuipă consternate în sâni

atingerea flegmei  e ca mâna lacomă a amantului peste pubis

ca un orgasm

un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat

și face infarct

cei doi îndrăgostiți nici nu observă

deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ

Dumnezeu să-l ierte

pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat

doctore

cu bisturiul tău de rahat

de nu ți-ar muri mulți înainte

omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii

ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească

 „Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...

de fapt, nu știu ce caut

ce mai caut

la anii mei n-ar mai trebui să caut nimic

de-a lungul vieții am strâns tot felul de lucruri

nu mai am loc

debaraua mea e plină de cutii sigilate și de cadavre

nici nu-ți închipui cum e să trăiești într-un asemenea cimitir

clandestin

să ștergi cel puțin o dată pe an

praful de pe schelete

să dai acatiste în fiecare duminică

și pomeni

să păstrezi o relație cordială cu morții

nu

nu mai umblu după nimic

n-am ce să mai caut

zău

am găsit tot ce mi-am dorit

nimic n-a meritat și nu merită atâta efort

uneori aceste lucruri vin și singure

noi însă ne grăbim întodeauna prea mult

încercăm s-o luăm înaintea timpului

îmi ajunge

nu-mi mai doresc decât să rămân singur

cu scheletele mele prăfuite

al meu însumi…

n-ai de unde să știi adevărul  

despre ceva ce nu s-a întâmplat încă

e ca în dilema cerșetorului aflat între două pâini

una care nu exista

pur și simplu

iar alta care trebuia să vină

dacă uneori mă prefac că-mi înghit lacrima

nu-nseamnă că repet greșeala lui Polichinelle

chiar nu știu dacă voi vâsli toată viața

 în acest ocean indian al iubirii

dacă în barca mea nu se vor prăbuși toți albatroșii

lui Baudelaire

amarnic

dar parcă prea târziu

îl plânse Ghilgameș pe Enkidu

de aceea nu-mi mi fac nici un fel de iluzii

însă nici nu disper

este posibil ca pisica să nu se joace cu drobul de sare

iar moartea să-ntâlnească noaptea pe drum…

mă așez în genunchi lângă izvor

și ating cu buzele apa

izvorul cu unde zglobii și dragoste

ești tu

setea mea n-are margini

trăiesc doar ca să mă întorc la tine

să curgi în inima mea

până se umple

viața ta coboară din piatră

și trece prin milioane de ani de curgere

tainică

are aroma primului sărut franțuzesc

de demult

și gustul sărat al lacrimii

în care înotăm

încă

împletesc șiraguri de zile și nopți

într-o pânză nesfârșită a Penelopei

în timp ce mă rog să nu sece izvorul cu dragoste

și să mă trezesc într-o zi spânzurat între un sărut franțuzesc

și o lacrimă...

veghezi la capul timpului mort

inutil

golit de gânduri

cuprins de friguri

de atacuri de panică

nimeni nu-ți mai răspunde la 112

și e explicabil

cum să-ți răspundă cineva dacă timpul e mort

dacă viața a rămas fără busolă

împotmolită în trafic

în lumea aceasta totul depinde de timp

de la amibă la sateliții geostrategici

și ceasuri biologice

timpul ne ține în parametri convenabili

fără timp ne-am putea întoarce aproape sigur

în Cretacicul timpuriu

la frați noștri mai mari

dinozaurii…

Având totul sau,ne-având nimic

Mă simt adesea pustiit,

Nu știu ce vreau,nu știu ce simt

Des mă cuprinde acest jind.

Mi-e dor de tot sau,de nimic

Nu știu ce vreau,nu știu ce simt

Mă chinuie,mă sfarmă acest gând,

Nici măcar nu știu cine sunt,

De ce plutesc pe-acest pământ,

Sunt om,sau cel puțin…

Am trupul omenesc,

Dar nu-nteleg de ce trăiesc

Doamne,Te rog îndreapta-mi cursul,

Sufletul meu iși pierde pulsul

Nu știu ce vreau,nu știu ce simt

Am scris eu,nimeni,despre…nimic.

Dragonul (șarpele) omorât de multe ori,

De străbunii acestor vieți,

Din iriși flăcări colorate scapă,

Și din fiecare nară câte-un basm.

Văzutu-l-am pe-un spin de roză,

Presat cândva într-o copertă verde.

Purta o verighetă însuflețită 

Și cerceluși în șiraguri împrăștiați.

L-am apropiat: pata neagră, 

Din irisul de coral ce blestem poartă?

Deși bănuiam: o poveste lunară 

În sarea cristalină de la cină.

Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele

începând cu unu

care era chiar el

toate celelalte numere începeau de la doi

și se supuneau principiilor matematice de bază

adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii

unu însă făcea excepție de la regulă

nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți

orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start

fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur

prin moarte el a rămas tot unu

o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor

cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi

iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic

cred

capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer

nici dansul nocturn al melcilor

matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe

nu face nimic

într-o astfel de relație unu rămâne tot unu

sau una

Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie

nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...

Înainta prin desert,însetat,

Dar speranța îi dădea putere,

Zile in șir,neîncetat,a mers,

Un supraom in trup sleit,

Si-ntr-un final,ca-o dulce adiere,

Văzu în zare casa sa,

In ochi i-au răsărit aprinse stele,

Deschide ușa,dar ființă pe care-o iubea,

Nu mai era.

Îi căzu o lacrimă nespus de grea,

Cu och pierduți privi spre desertul întins..

Abia acum acesta l-a învins..