Resemnare

Culeg din litere boante
călărite prin facere,
îi spun maşinii
că eu sunt Omul,
rebus de semne,
noapte de funcţii,
ard amprentele,
inundă biţii,
matrice în matrice,
fereastră dreptunghiulară,
scuipă cu negru,
alungă lumina,
cuget sinusoidal,
mulţime de cifre
pierdute-n zerouri
curg prin tăblie,
unul simbolic,
stare supremă,
aprinde zvâcnirea albastră
de serviciu.

Doar poemele
se nasc în vecinătăţi
cu frontiere tremurânde
de dorul infinitului,
caută rime
în podul uitărilor
zăvorâte,
bat ritmul
în urmele strivite
de paşii dansului.
Ele, poemele,
aştern hârtia
sub vârfuri schiloade
de sentimente.

Și când totul e pe dos

Știi ca nu avem timp de scos

Și nici cale de întors

Când noi nu avem rost

Negura nopții mă învelește,

Lumina lunii mă ocrotește .

Dar nimeni nu mă înțelege,

Cum noaptea vocea ta

Mă încremenește

Timpul nu își cere scuze

Cum nici scopul nu îl spune

Sau de ce e în război

cu noi doi .

Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară

În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea

Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct

Oamenii adesea trec prin N momente

De la agonie la extaz pot fi definite.

Dimineți în care sunt vulcanici,

Dar serile devin mai calmi.

Locuri unde se manifestă zgomotos,

Dar se retrag apoi sub un cer senin.

La unele fapte reacționează violenți,

Ca să se resemneze detașați apoi.

Momente înrobite de către sentimente,

Ce într-un târziu sunt transformate

Din atitudini în gânduri profunde,

Din vanități în reale principii.

Oare este bine să-ți depeni amintirile,

Și să-ți etalezi îngrijorările

În fața unui auditoriu nepăsător,

Și deseori necruțător?

Într-un final să ai puterea ca să-i înțelegi,

Și să redescrii din argumente legi.

Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă

era de fapt o forțare a metaforei

prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului

pentru că nicio poezie nu pornește din inimă

și nu se aseamănă cu nimic cunoscut

o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă

și nu are grad de comparație

nu

poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții

ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului

sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia

cu degajare de făcări

lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului

undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei

( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.

singurul gest important în dimineața aceasta zgribulită

de noiembrie

este să-ți calci umbra  pe coadă

să-njuri printre dinți toți sfinții cu atribuții în cuantica norilor

să-ți bagi picioarele în ea viață

în el serviciu 

unde trebuie să semnezi neapărat condica

să răspunzi la același stupid

How are you men

care te scoate din minți

s-asculți conversațiile despre vreme

despre politică

pe-o vreme ca asta nu dai afară din casă un câine

nu poți ignora condiția câinelui de-a fi câine

cum să dai afară un câine

întreabă  și șeful retoric

ridic din umeri

da

mă gândesc

nu-i  corect  să dai afară din casă un câine

pe o vreme ca asta

cu omul e altceva

fak you men

câinele însă e sfânt

e cel mai credincios prieten al omului

femeia pune întodeauna condiții

câinele te iubește necondiționat

latră

nici nu mai contează dacă are pureci

limbrici

dacă face pipi pe covorul turcesc din sufragerie

cu seherezada

n-avem noi reacții la alte rahaturi

precum statul de drept

diaspora

apropierea planetei Nibiru

suntem penibili…

pare de-a dreptul imposibil să-ți controlezi viața

printr-un ochi de sticlă

e ca și când ai privi lumea

de pe fundul oceanului

(redusă la niște cercuri concentrice și halouri de lumină!)

înconjurat de rechini urcigași

într-un ținut mirific al tăcerii

imaginea din afară

la fel

n-are nicio șansă-năuntru

se zbate agonic între sute de așchii de sticlă

tăioase

ajungând pe retină în sânge

doar chipul tău îngeresc

pe care mi-l amintesc dinainte

se scurge înăuntru-mi

ca o lacrimă

fă-mi o cafea amară

iubito

de-acolo

din acele nebuloase difuze ale minții

și lasă-mă să te recompun mereu și mereu

potrivind toate piesele acestui joc de puzzle

risipite în suflet…

mi-e imposibil să înțeleg de ce zilele trebuie să înceapă

în zori

nu întotdeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele

uneori te trezești confuz în mijlocul nopții

dintr-un vis urât cu păianjeni

aprinzi lumina

te strecori tiptil printre aceleași lucruri tăcute

ca nu cumva să nu le tulburi monotonia

printre uși uitate deschise

spre baie

observ în oglindă că mi-a crescut barba

„fir-ar a naibii de barbă!”

aparatul de ras bâzâie ca un motor cu reacție

sigur vecina de jos mă înjură

o urmă de ruj de pe etajeră îmi aduce aminte

de tine

a fost ieri

pe scări este o liniște surdă

la fel pe străzi

la Spitalul  Județean de Urgențăți

și biserică evanghelistă

„ la început a făcut Dumnezeu lumea

îmi vine în minte un text din Facere

și pământul era netocmit și gol

întuneric era deasupra adâncului

și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor

și-a zis Dumnezeu:

să fie lumină

și-a fost lumină…”

asta era

mă gândesc în timp ce urc scările

omul a apărut mai târziu

nu l-a întrebat nimeni dacă e bine să desparți ziua de noapte

„iar nu aveți somn!”

mă ceartă bătrâna de la parter

mi-e imposibil să-nțeleg

de ce zilele trebuie să înceapă în zori

îi răspund

nu întodeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele…

acum e prea târziu să mă ascund

după metafore

( de ce-aș face-o tocmai acum?)

cine se înhamă de bunovoie

la jugul cuvântului

trăiește deja în metaforă

respiră metafora

nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor

( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)

flapsuri

un fel de aripioare mai mici

în locul mâinilor

atrofiate de evoluție

( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată

ca la ruletă!)

în această lume a zborului virtual

nu există turnuri de control

care să dirijeze traficul infernal al metaforelor

nu există coliziuni între gânduri

catastrofe aeriene

regretul meu este că în timp ce metafora

înflorește într-o lume fascinantă a visului

eu mă usuc în acest înveliș prozaic

al cărnii…

viața mea e ca un teren bătucit

ca un șotron  desenat pe asfalt cu cretă

când intri trebuie să sari peste niște linii albe

pe care n-ai voie să le atingi

să-ți depărtezi picioarele

să țopăi

și să arunci c-o lespede înainte

apoi s-o miști printre linii într-un picior

nu-i simplu

Omul-șotron are regulile sale

din când în când îi redesenăm

părțile șterse

cu aceeași bucată de cretă

păstrată în inimă

la început ți-a plăcut

îți amintea de fetița în rochie bleumarin

cu ochii de păpușă Barbie

azi însă nu mai ești atentă la linii

nu mai respecți nicio regulă

ai devenit o fiară însetată de sânge

idealul tău în viață este să sfâșii

să lași în urmă cadavre

îți devorezi propria dragoste

îngerii

ochii Omului-șotron sunt podidiți de lacrămi

cine să te mai apere de tine însuți?

diminețile din viața mea sunt ca niște femei somnoroase

lascive

îmbrăcate sumar

în derivă

de-aceea mi-e greu să asist la zvârcolirea frivolă a nopțiilor înjunghiate în zori

pe altarele zilei

și prelungesc  vraja

refuzând ispita înșelătoare-a luminii

cât să-mi trag sufletul adormit la umbra gândului

nu sunt încă pregătit să înfrunt stihiile dimineții

traficul infernal

fețele posomorâte ale trecătorilor

primejdiile care pândesc la tot pasul

n-am fost niciodată pregătit să intru în coliziune directă cu viața

să-mi asum riscurile

nici nu știu dacă a existat cineva atât de nebun

am așteptat mereu să răsară Soarele deasupra dimineților mele

înveninate de spaime

înainte de a lua în piept cerul cu inima…