În spitalul rece, cu coridoare lungi,

Fiul meu luptă într-un război nedrept,

Limfomul îi strânge cu lanțuri de suferință,

Dar el rămâne un erou, un suflet tânăr înfruntând destinul.

Sub lumina albă a neonurilor sterile,

Chinurile își fac loc printre picături de chimioterapie,

Fiecare clipă e o luptă, o rezistență stoică,

Fiul meu, curajos, se agață de speranța din ochii mei.

În fiecare noapte în care durerea își face simțită prezența,

Îmi cuprind copilul în brațe, în încercarea de a-l încălzi,

Lacrimile stau ascunse în colțul ochilor mei obosiți,

Dar în fața lui, îmi găsesc puterea să zâmbesc și să-i alin suferința.

Privind la firele de viață, care intră în venele firave,

Simt neputința mea de a-i lua chinurile,

Dar iubirea, ca un balsam, îi alină pe ascuns rănile,

Încerc să fiu o stâncă în furtuna lui, să-i fiu alături în fiecare privire suferindă.

Zilele se topesc într-un amalgam de emoții,

Chimioterapie, analize, intervenții chirurgicale,

Fiu meu, o comoară înfruntând vijelia,

În ochii lui strălucește încă flacăra speranței.

În camera de spital, cu pereții albi ca o poveste nespusă,

El scrie cu curaj un capitol despre lupta sa,

Limfomul încearcă să-i fure bucuria, dar el rezistă,

Cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare zbucium de durere.

Chinurile fiului meu sunt un poem amar,

Însă versurile lui sunt scrise cu îndârjire,

În căutarea unei dimineți pline de lumină,

Când va învinge boala și va zbura spre sănătate, eliberat.

Albă și neașteptată, iarna s-a întors,

Cu fulgi de nea și ger, ne-a surprins pe toți.

Natura, adormită, a fost trezită brusc,

De vântul rece și ninsoarea ce-a căzut.

Copacii, goi de frunze, s-au îmbrăcat în alb,

Casele, acoperite, par castele de cristal.

Pe străzi, copii se joacă, fac oameni de zăpadă,

În timp ce adulții se grăbesc spre case, la căldură.

Soarele, palid, se ascunde după nori,

Lumina zilei scade, se lasă întunericul.

Dar iarna are farmecul ei, nu-i putem nega,

Cu peisajele ei magice, ne încântă privirea.

Așteptăm primăvara, cu soare și căldură,

Dar până atunci, ne bucurăm de iarnă, de zăpadă.

Să ne amintim de copilărie, de jocurile în zăpadă,

Și să ne lăsăm purtați de magia iernii neașteptate.

Din zori de libertate, în noapte de-ntuneric,

Un vis s-a spulberat, încet, fără zgomot.

Vocea poporului, odată puternică,

Acum e mușamalizată, sub un văl de potenta.

.

Democrația, o floare, s-a ofilit în noapte,

Înlocuită de-un măr, cu fructe otrăvite.

Libertatea, o pasăre, și-a luat zborul în goană,

Lăsând în urmă, doar cuști și suflete învinuite.

Un ceas cu pendul, bătând încet, ritmul vieții,

Acum indică ora, când umbrele se-ntind.

Speranța, o lumânare, se stinge încet,

Și frica, un vânt rece, prin suflete se-nfige.

Odată un ocean, acum un lac înghețat,

Libertatea, un râu, acum un șanț uscat.

Cuvintele, odată săgeți, acum sunt doar săgeți otrăvite,

Și gândurile, odată libere, acum sunt închise într-un labirint.

Soarele zâmbește-n cerul senin,

O zi de sărbătoare e azi, e senin.

Copiii prin grădini și parcuri s-adună,

Cu bucurie și voie bună.

Zâmbetul lor e o lumină caldă,

Inima de copil e plină de nădejde.

Jocuri și cântece umplu aerul,

O lume magică se creează mereu.

Amintiri din copilărie vin val după val,

De joacă, râsete, fără niciun egal.

Zilele petrecute-n natură,

Cu prietenii dragi, o aventură.

Visuri mari și imaginație bogată,

Lumea pare un loc de poveste, o minunată.

 Fără griji și cu sufletul pur,

Copiii ne aduc bucurie și un zâmbet sur.

La mulți ani, copii, și să aveți o zi minunată,

Plină de bucurie și de joacă neîncetată!

Păstrați mereu sufletul curat de copil,

Și lumea va fi un loc mai bun, mai fertil.

În adâncul serii cu umbre tulburi,

Se nasc dileme, ca vise suri.

În colțuri de timp, gânduri se ivește,

Dorința de pace, privirea se prinde.

Sub umbra gândurilor, pasul se oprește,

Pe cărarea vieții, întrebarea se naște.

Dilema apasă, în liniștea serii,

Retragerea cheamă, cu glas de mister.

În cărțile vremii, cu pagini palide,

Se scrie povestea, a vieții străbătând grădini.

Dar ochii obosiți, privind în urmă,

Descoperă amintiri și clipe ce curg ca râul.

O, dilemă adâncă, cu sentimente grele,

Când sufletul cântă un cântec cu ele.

Retragerea bate, ca un clopot de dor,

Dar viața strigă încă, cu glas de izvor.

Și-n fiecare pas, în fiecare clipă,

Se simte cugetul, în suflet ce țipă.

Să te retragi sau să lupți mai departe?

Această dilemă, în minte o poarte.

Călătoria e lungă, dar serile sunt scurte,

Retragerea, o alegere ce-aduce tăcere.

Dar în inimă ecoul trecutului răsună,

În dilema adâncă, viața își croiește calea.

Pe-un vânt de toamnă, ’n anul ’59,
Două jumătăți de pâine tăiate de moarte,
Țara de jos și țara de sus așteptau să răsară
Din același pântece de pământ și soarte.
La Iași și la București, aceleași flăcări,
În palat, în cârciumă, în ogradă,
Un singur cuvânt, o taină pe buze:
„Să ne-ndreptăm cu fruntea către ziadă.”

Ion-Al. Cuza – un nume ca o sabie,
Înfruntând potopul străinului grai,
Și cu el, Golescu, Kogălniceanu – isteați,
Țesând cu fir de dreptate un viitor mai grei.
Făcură lege dintr-o dorință veche,
Dintr-un bocet veșnic de pe malul Prutului,
Dintr-o horă întreruptă ’n vremuri de bejenie
Și-un strigăt de “Unire!” trezit din piatra scaunului.

Fu ziua de 24, când soarele, mai gata,
Făcu din două steaguri o singură pânză vânătă.
Clopote spărseră liniștea ca gheața,
Și-un nor de flori căzu peste oastea-ntăiată.
N-a fost lovitură de spadă, nici semn pe cer,
Ci înțelepciune-adunată ca un grâu sfânt,
O mână întinsă peste Milcov și peste Olt,
Și-un semn de condei, aprobat de sânge și de cuvânt.

Atunci se înfiripă un trup cu două inimi,
Cu doi munți în spate și un fluviu ’n cale.
Țăranul își ridică ochii de la brazde,
Văzând cum se-ncheagă o nouă poveste.
Și deși multe bătălii mai avea să vină,
Și coroana de oțel era-ncă ’ntemnițată,
Această zi rămase ca o piatră de hotar,
Când România – ca un pom – din două ramuri fu ’ntreagă, ’ncrengată.

Azi, când trecem pe lângă Coloana Unirii,
Să auzim în vânt vuietul acelor vremi:
E glasul lui Cuza, e raspa plugarului,
E zumzetul a milioane de nădejdi adunate.
Căci unirea n-a fost un capăt, ci o ușă,
Prin care-am intrat cu toții în istorie –
O patrie cusută cu ață de mărire,
Țesută în 1859 din dor și dintr-o bucurie.

Ai fost tu la mine-n suflet? 

Ai vrut sa treci puțin prin ea, 

Te înțeleg,  dar nu știi, 

Cat a plâns,și a îndurat. 

Ai fost tu la mine-n suflet ? 

Să-I  vezi florile ofilite ? 

Să-i vezi măcar lacrimile,

Să o vezi smucită pe toate părțile? 

Căci a ei inima era frumoasa și dansa în noapte cu visele.

Ai fost tu la mine-n suflet, 

Să vezi când avea un râset ? 

Să-i vezi totuși tristul zâmbet? 

Nu nu, ai fost, deși știu nopțile reci de pe rost.

Ai fost tu la mine-n suflet ? 

Sa știi dacă mi-am înecat lacrimile? 

Să știi dacă mai sunt peste inima buruieni? 

Să știi când n-a simțit săruturile? 

Ai fost tu la mine-n gânduri, 

Sa vezi iubirea cum se stinge?

Sau acea rugă, în plină noapte și furtună, 

Să vezi cum mi se preling lacrimile strună

Sunt un mort 

Ce îsi caută mormântul 

Sunt o carte 

Ce îsi caută cuvântul 

Așa mă simt de-o viață încoace

Dar ca acuma niciodată 

Aș vrea să te las in pace 

ce poveste palpitantă 

Mă simt așa....

Pierdut, nebun 

Știu că ai prefera

Sa pornim pe același drum 

Pe o potecă necălcată 

Nici de alții,nici de noi 

C-o poveste neuitată 

Începută de noi doi 

dimineața îmi place să alerg singur

uneori îmi iau și câinele

un suflet curat și candid

care nu se opune niciodată

o face din toată inima

cu dragoste

așa cum noi oamenii nu izbutim

nici măcar dimineața când alergăm

când trebuie să ajungem la serviciu

la supermarket

unde se dau fierăstraie Husqvarna

la ofertă

întotdeauna avem ceva cu ceilalți

care merg la biserică     

cumpără

se plimbă

fac jogging

altceva

de parcă ar fi posibil să facem toți aceleași lucruri

la aceleași ore

în același fel

ca niște roboți imbecilizați

programați după un soft pretențios despre cum ar trebui să fii fericit

dintr-o perspectivă empirică a mașinii

exprimată în serii scurte de biți

numai că mie nu-mi mai pasă

nu mai ascult părerile nimănui

Newton spunea că toate corpurile se supun legii gravitației

căderii „în jos”

excluzând din această ecuație tocmai Pământul

la ora asta mă preocupă doar să-mbrățișez cerul

despre care știm cu toții că nu există

să las Soarele să-mi încălzească sufletul

anima-animus

ceva abstract

necuantificabil

unii oameni de știință dau cifre

între 21 și o,o1 grame

e ca visul etern al omului de a zbura

din care s-a născut avionul

navele cosmice

care echivalează cu  omorârea visului…

Doamne

Iti sunt recunoscator

Pentru ca mereu,mi-ai fost ajutor

Si in acest nou capitol

Vreau sa fiu al Tau discipol

Vreau sa Te iubesc

Si intotdeauna sa-Ti multumesc

Cu Tine Isus

Vreau sa merg acolo sus

Sus in Cerul promis

Cu o maretie de nedescris

Vreau sa ma tin alipit de Tine

Si pironit in bine

In noul capitol ce a venit

Vreau sa arat caracterul Tau sfintit

Sa reflect pura Ta dragoste

In aceasta lume unde pacatu-i pacoste

Draga Isus

Multumesc ca-mi colorezi frumosul apus

Sa ne vedem in Cerul colorat

Cu al nostru Imparat

Ce viata ne-a rascumparat...

Capu’ sus, mai sunt multe de dus,

Drumul vieții nu-i apus.

Chiar de-i greu și  ești obosit,

Luptă-ntruna, căci nu e sfârșit.

Capu’ sus, norii negri se duc,

După ploaie e soare-n amurg.

Fiecare pas mic e un dar,

Și din luptă răsare un har.

Capu’ sus, ai putere în tine,

Tot ce-i greu se va duce cu bine.

Nu te teme, căci mâine-i un vis,

Ce te-așteaptă mai sus, spre un pisc.

Capu’ sus, calea-i lungă, dar dreaptă,

Chiar și stelele cad și se-așteaptă.

Tu ridică-te, crede și-ai să vezi,

Că din umbre răsar iar livezi.

De multe ori mă pierd în gânduri grele, Mă simt prins între umbre și vise deșarte, Și mă întreb, oare iubirea e doar un joc? Un joc pe care-l pierdem, fără să-l știm.

În căutarea unei lumini care să mă însoțească, Văd doar apusuri ce nu se mai întorc, Și mă întrebi dacă voi mai putea să iubesc, Când fiecare iubire s-a transformat în tăcere.

Căutând un răspuns într-o mare de neliniști, Îmi las pașii să mă poarte spre necunoscut, Dar știu că în fiecare pas pierd o parte din mine, Și mă întreb: mai pot să mă regăsesc?