Capu’ sus

Dragostea noastră este ca o perlă strălucitoare născută într-o scoică albastră de mare
în toate culorile și frumusețile lumii
începând cu tonul roz al speranței
cu maroul închis al dimineților înghețate
cu bronzul de argint al zorilor limpezi
și portocaliul luminos al zilei
există întotdeauna nuanțe de alb și negru la intersecțiile iubirii
dar culorile sale acoperă tot griul tristeții
nu putem fi fericiți în fiecare zi printre oameni
mai ales printre oameni
zâmbetul misterios al Monei Lisa ascunde multă durere
acesta este un alt mod de a spune: fericiți sunt cei fără povara iubirii
căci vor avea milă și vor moșteni cerul
noi, ceilalți, ne vom întoarce în aceleași scoici de mare albastre
și ne vom îmbrăca în aceleași suflete albe
cu un cuțit uriaș în inimă
adăugând încă un gram de strălucire și frumusețe micuței perle
care crește din durerea și nefericirea noastră
și pe care nimeni, nimeni, nimeni nu o va găsi niciodată, niciodată, niciodată, nicăieri ...

.

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

locul de unde privesc lumea e cel mai înalt de pe pământ

de aici nu poți lăsa ochiul ambiguu să coboare asupra icoanei lui Crist

acesta e riscul sau șansa

nu știu

întrebarea e cine contemplă pe cine

din acest „lieu saint d'absence et de présent”

preexistent

care a însemnat la un moment dat

coagularea luminii într-un fulger încremenit

o schimbare sacrală la față

și atunci înțelegi că tu ești cel privit

nu cel care privește

un câine care își reprezintă prototipul celest după chip

contemplă alt câine după asemănare

de aici de unde privesc lumea

la o palmă de cer

ochiul ambiguu întâlnește gândul etern

într-un nod energetic al umbrei

.

obiectul sacral

desigur

o premerge…

Pământul şi lutul s-aşterne 
Să-ngroape durerea în mine. 
Azi parcă nu mă mai pot teme 
Decât de distanţă de tine. 

E negrul în jur şi e gheaţă. 
E frigul din stropii de ploaie. 
Departe sunt astăzi de viaţă 
Şi cerul în mine se-ndoiae 

Mi-e lumea nespus de străină, 
Asemeni sicriului-mi este, 
Căci moartea se simte regina 
În scurta şi trista poveste. 

Aşteaptă-mă bulgar de ceară! 
Topine-vom odat’ amândoi 
Şi îngerii plânge-vor iară, 
Că-n lume nu-s oameni că noi.

Revină-ți vântule din amorțeală!

Împrăștie prin boarea ta-n văzduh

A vieții înfățișare ideală,

Sfințită-n ceruri de cel duh!

Adună-i pe cei buni, o lume,

Ce-n calea gândului se-ntrec

Cu litere și cifre-n sume,

Iuțeala minții ce-o petrec.

Să împletești cu ani și ani

A timpului rotire-n infinit,

Ca spiritele, vechii castelani,

Să țină Universul neclintit.

Presară semințele vieții.

Să crească bujorii din apa vie.

Și udă-n roua dimineții

O prea frumoasă "împărăție".

Cu sceptrul ce destinu-l ține

Să-nobilezi pe cei sortiți

Să poarte spiritul în sine,

Și gând de-a nu fi părăsiți.

Anii sunt numai suma unor clipe,

Temeiul unor vise ce le-avem,

Ce vor neaparat sã se-nfiripe

Şi sã se facã laolaltã, ghem.

Anii sunt spuma unor idealuri

Râvnite de oricare muritor,

Trecând prin ale timpului portaluri

Spre un tãcut şi tainic viitor.

Anii sunt câţiva stropi de fericire

Sau de-ntristãri şi lacrimi, dupã caz,

Te fac sã cânţi mai cu însufleţire,

Sau îţi apasã jugul pe grumaz.

Anii sunt doar mirajul din pustie,

Fugind de cãlãtorul obosit;

Sunt diamante-ascunse în cutie,

Despachetate numai la sfârşit...

Acest Crăciun e gol, nemângâiat,

Lumina-n casă parcă a plecat.

Nu vreau nici colind, nici foc pe vatră,

Căci fără tine, totul mă îngheață.

Privesc spre brad, dar e pustiu mereu,

Lipsa ta-i dorul ce apasă greu.

Îți simt privirea în amintiri șterse,

Și glasul tău ce-n suflet mi-l mai verse.

De astă toamnă cerul te-a luat,

Și Crăciunul n-are gust, e zbuciumat.

Din zâmbete s-au stins și bucurii,

A rămas doar tăcerea nopții gri.

Și totuși, tată, mă rog liniștit,

Să-ți fie locul cald, senin, dorit.

Crăciunul meu, cu dorul tău sub stea,

E un drum ce mă duce spre a te vedea.

Golul din suflet nu-l da oricui,

Nu-l umple cu pași ce se pierd în văpui.

E-un loc de tăcere, de dor neștiut,

Ce-n liniștea nopții te cheamă tăcut.

Nu pune în el pe oricine zâmbește,

Căci masca ascunde ce nu-ți folosește.

Alege pe cine te face să crești,

Nu pe cei ce pleacă lăsând doar povești.

Golul e sacru, păstrează-l curat,

Nu-l da celui care te lasă uitat.

Umple-l cu vise și doruri senine,

Cu oameni ce-ți sunt ca o stea pentru tine.

Nu tot ce-i aproape îți e de folos,

Caută-n privire un rost luminos.

Și-atunci vei vedea cum golul din tine

Se naște în iubire ce-ți face doar bine.

E ca o floare care-a înflorit

Sub cer senin, dar vântul a strivit,

E-ncrederea ce-ai dat-o fără teamă,

Și-ai regăsit-o spartă-n prag de seară.

E-un drum pe care-l vezi în depărtare,

Dar pasul tău nu-l poate mai urma,

E-un vis ce pare-a fi la îndemână,

Dar dispare ca umbra-n marea grea.

E-un glas ce-ți spune că-i totul frumos,

Și dintr-o dată cade, e minciună,

Un strop de speranță stins pe jos,

Ca o iluzie ce-abia mai sună.

Dezamăgirea-i ochiul ce-a-nvățat

Să vadă adevărul, chiar amar,

Și inima, ce-n taină, s-a schimbat,

Mai înțeleaptă, dar și plină de amar.

Și totuși, în tăcerea ei rămâne,

O poartă către altceva mai bun,

Căci dezamăgirea te îndeamnă,

Să te ridici și să-nveți un nou drum.

Doar după ce murim ne fac icoană,

Ne-aduc cu flori și lacrimi în pridvor,

Dar n-au știut, în viață, să ne cheme,

Să ne sărute fruntea tuturor.

Când încă eram vii, eram uitare,

Un chip pierdut în zori și-n amurgiri,

Dar moartea dă iubirii o cărare,

Pe care-o calcă toți, cu amintiri.

Atunci suntem eroi fără de vină,

Cu vorbe dulci sculptate pe mormânt,

Dar cât eram, doar vânt și rădăcină,

Ne-au lăsat singuri, praf purtat de vânt.

Ce trist e să primești flori fără viață,

Când trupul doarme-n liniștea de humă.

Iubiți-mă acum, cât sunt aici,

Nu când mi-oi pierde umbra de pe urmă.

Căci viața e o lampă ce se stinge,

Iar focul ei cu vântul se topește,

Iubiți-mă acum, cu foc, cu dor,

Nu după ce destinul mă sfârșește.

În cartea vieții noi tot răsfoim,

Sperând la-o dragoste să ne găsim,

De mii de ori spunând “e ultima dată”,

Dar inima încă ne e-mbătată.

Cu răni adânci, căutăm alinare,

Și speranța ne poartă iar cărare,

Visăm la-un ideal îndepărtat,

Cu toții, de perfecțiune-amăgit, chemat.

Și pagina o-ntoarcem iar și iar,

Descoperind iubirea ca-ntr-un dar,

Căci, în cartea vieții de luptători,

E scris să iubim… o dată-n fiori.

E-un loc ce-l știu, și-l știu prea bine,

Deși e prima oară-n drum,

Ca o chemare din vechime

Ce m-a găsit, venit de-acum.

O clipă-n timp se-ntoarce iară,

O umbră tristă, un refren,

Ce-mi amintește, peste seară,

Că parcă totul am mai tren.

Priviri pe care nu le-am spus,

Cu vorbe care n-au fost spuse,

Se-nalță, greu, dintr-un apus

Cu rădăcini în lumi apuse.

E-un vis ce se repetă, veșnic,

Ca foșnetul unei trestii-n vânt,

Și parcă-aș fi, din nou, aici,

Într-un trecut, pe-același gând.