Luna
Luna se-nalță, blândă, pe cer,
Lumina-i dansează-ntr-un vis efemer.
Șoapte de raze alunecă-n vânt,
Mângâie noaptea cu farmec și cânt.
Pe luciul apei se oglindește,
Tainic, în taină, tot strălucește.
Stelele-i șoptesc povești neștiute,
Doruri uitate, iubiri netrăite.
Străjeră veșnică-n nopți de mister,
Mângâie vise, privește spre cer.
Și când se ascunde sub norii de fum,
Inima lumii tresare oricum.
Luna cea albă, mereu călătoare,
Sufletu-și lasă în nopți visătoare.
Și chiar de se stinge-n zori undeva,
Noaptea ce vine o va readuce-n ea.
Poems in the same category
Închisoare cu pereți invizibili
Uneori mă eliberez, dar adeseori sunt întemnițată
în închisoarea sufletului meu, o închisoare cu
pereți invizibili și, aparent, inexistenți, atunci
când plâng. Și doar atunci când plâng, eu
simt cum spiritul îmi îmbrățișează materia;
apartenenţă; tristețe incurabilă. O realitate
înspăimântătoare și asemănătoare apocalipsei
mă forțează să privesc; imagini stocate pe retină;
atunci când pericolul este prea mare pentru a fi
conștientizat; ne mințim singuri atunci când credem că
nimic nu se crapă în interior; atunci când, de fapt, totul
se crapă; Africa se crapă, India se crapă, Turcia se crapă;
se crapă pământul și înghite tot; și ape, și case, și dealuri,
și munți, și drumuri, și poduri, și flori, și animale, și oameni,
dar și lăcuste, și broaște, și șerpi, chiar și morminte. Doar
ochii pot vorbi împotriva acestei tăceri maligne. Tăcerea
devine un sarcom Ewing al durerii. Ea este, de fapt, un țipăt
intern si se poate transforma intr-un cântec cosmic, atunci când
este forțată să iasă printre dinți fracturați; un cântec sfâșiat,
care pătrunde într-o realitate ciudată pentru a se înălța
la un cer sfâșiat; meteoriți, asteroizi, nave spațiale
sfărâmate, unde radio, bioxid de carbon, și raze gamma;
dar și epifanii, care se înalță printre limbile de foc
ale vulcanilor aprinși; hipertensivi în rugăciune, care
nu mai știu ce se întâmplă cu ei; cutremure după
cutremure și poluri care se balansează; Siberia, Islanda.
Cu ceva timp în urmă, această realitate era doar umbra
unui vis de neînțeles, în zori. Această realitate aluneca
atunci când mă trezeam singură pentru a-mi hrăni
libertatea mea dureroasă. Acum persistă, iar visul
poate deveni o evadare din acest coșmar real;vise lucide
precum sunt razboaiele pentru obtinerea de teritorii
in scopul salvarii, atunci cand nimic nu este sigur;
si absolut nimic nu este sigur, cu exceptia lui
Dumnezeu; doar Dumnezeu poate deveni
realitatea noastra certa, daca noi dorim .
Poezie de Marieta Maglas
Notă; această poezie este publicată.
Primăvară
Primăvară
În glasul unui nou, tăcut amurg
De Martie întârziat
Se prevesteşte iar, acum
Un proaspăt soi de verde crud
De verde necălcat şi ud
Cu paşi grăbiți către lumină
Răsar de-odată ghiocei
Lăsând în urmă iarna cea deplină
Să-şi ducă iarăşi traiul ei,
În alte depărtări permise
Dar nu aici, nu lângă ei.
Vifornițele vechi suspină
Şi se retrag în alte zări
Căci vânturi noi si calde vor să vină
Să-mprăstie, s-aducă, să mențină
Mirosuri proaspete şi noi.
În crudul grai, armonios şi dulce
Vioi le cântă iarăşi ciripind
Firave păsări,
Vesele cântări, idilice fragmente,
iubitelor lor flori.
Câmpii încep a înverzi cu sete
Şi flori şi gâze şi insecte
Se-adună ca să concerteze
Adevărate simfonii măestre.
Copaci cu ramuri ațipite
Au început a se trezi
La glasul unic de copii
Râzând în hohote, cântând
Cu sufletele mari, deschise
De-a primăverii poezii!
Marius Ene, Elblag, Poland, 14⁰⁰, 22.03.2023
Trec țiganii...
Trec ţiganii spre pădure,
vântul plânge prin pătule,
ploaia crede că-i secure,
taie-n dealuri guri de hule,
roata muşcă din ţărână,
ruda stă să prindă glia,
biciul simte că îl mână
şi puterea, şi mânia
cad din cer făclii încinse,
se înşiră şi se-nnoadă,
par cărări de zei aprinse,
fără cap şi fără coadă,
crengi se-ndoaie din spinare
peste drumul fără viaţă,
mai alături, pe cărare,
plânge-o urmă de paiaţă,
singur firul din pâraie
toacă tot ce-i stă în cale,
ici şi colo se înfoaie,
piere singur chiar în vale,
norii negrii de furie
se răsfrâng ca o podoabă,
vin cuprinşi de nebunie
peste seara asta snoabă.
Stau ţiganii în pădure,
din căruţe zboară şoapte,
caii fug siliţi să-ndure
frigul dus acum de noapte,
focul iute se-nfiripă,
sar scântei să frângă hăul,
umbre vin în mare pripă,
latră-n van la cer dulăul,
se aprinde-un papă-lapte,
bate-n palme fără grabă,
în miros de mere coapte
pare prins de multă zdroabă,
trupul suplu îl înşiră
o ţigancă din mulţime,
pieptul tare îi respiră,
ochii-s plini de adâncime,
printre dinţi răsare-o boare,
ploaia cade fără milă,
frânge totul sub picioare
cu-o plăcere de acvilă,
cântul creşte peste vise,
ies copiii din căruţe,
păsări strigă din culise,
cer ca somnul să le cruţe,
Dorm ţiganii în pădure,
gându-i dus în altă lume,
stele cad din cer să fure
din sclipire un renume,
lunca-i plină de culoare,
sus un nor din gură cască
şi cuprinse de ardoare,
vin şi umbre să privească,
un tăciune mai afumă,
vorbe-aprinse de iubire,
sunt luaţi printr-o cutumă
ea mireasă, el e mire,
cată-n ochi să-i fie vrajă,
brâul prinde cu ardoare,
sub o lună stând de strajă,
doar atât cât nu o doare,
ţine vântul să aştearnă
peste codrul fără haină
voalul alb de nouă iarnă,
zori de zi şi-o altă taină
Sunet al nopții
Sunet al nopții întunecate
Pe mine m ai învăluit,
De frica ta stau toți în case
Ca să nu te fi jignit.
Sunetul tău ma-nfioara
Adanc in suflet când aud,
Cântând o bufniță p-afara
Speriindu-mă de la început.
Oh,tu...noapte nesfârșită
Spune mi, de ce ai venit?
Să ne bagi pe toți în case
Să ne sperii la infinit?
Emoție de toamnă de Nichita Stănescu în franceză
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.
Émotion d'automne
L'automne est arrivé, couvre mon cœur de quelque chose
avec l'ombre d'un arbre ou mieux avec votre ombre.
J'ai peur de ne plus te revoir, parfois
que je ferai pousser des ailes pointues jusqu'aux nuages,
que tu te cacheras aux yeux d'un étranger,
et il se fermera avec une feuille d'absinthe.
Et puis je m'approche des pierres et je me tais,
Je prends les mots et je les noie dans la mer.
Je siffle la lune, je la lève et je fais semblant
dans un grand amour.
Trandafirul toamnei!
Cu drag m-aș lăsa admirat
Dar vântul mi-a furat petala,
Și frunza toată mi s-a uscat
Iar tulpina-și pierde verticala.
Din floarea-naltă și făloasă
Acum eu vă arăt doar țepii,
Nimeni la mine nu privește
Și pe ascuns mă râd și plopii.
Mă uit în jur și văd tristețe
Și la suratele cândva semețe,
Cù toate acum suntem ofilite
Și nu ne mai vedem prin piețe.
Cu mare tremur aștept iarna
Și griji îmi fac cum să rezist
La gerul lui Ianuar - Februar
Și-n viitor în buchet să exist.
Vă rog mă așteptați la vară
Când în grădini am să revin,
Să fur priviri, s-aprind iubiri
Un trandafir și-un dar...divin!
Închisoare cu pereți invizibili
Uneori mă eliberez, dar adeseori sunt întemnițată
în închisoarea sufletului meu, o închisoare cu
pereți invizibili și, aparent, inexistenți, atunci
când plâng. Și doar atunci când plâng, eu
simt cum spiritul îmi îmbrățișează materia;
apartenenţă; tristețe incurabilă. O realitate
înspăimântătoare și asemănătoare apocalipsei
mă forțează să privesc; imagini stocate pe retină;
atunci când pericolul este prea mare pentru a fi
conștientizat; ne mințim singuri atunci când credem că
nimic nu se crapă în interior; atunci când, de fapt, totul
se crapă; Africa se crapă, India se crapă, Turcia se crapă;
se crapă pământul și înghite tot; și ape, și case, și dealuri,
și munți, și drumuri, și poduri, și flori, și animale, și oameni,
dar și lăcuste, și broaște, și șerpi, chiar și morminte. Doar
ochii pot vorbi împotriva acestei tăceri maligne. Tăcerea
devine un sarcom Ewing al durerii. Ea este, de fapt, un țipăt
intern si se poate transforma intr-un cântec cosmic, atunci când
este forțată să iasă printre dinți fracturați; un cântec sfâșiat,
care pătrunde într-o realitate ciudată pentru a se înălța
la un cer sfâșiat; meteoriți, asteroizi, nave spațiale
sfărâmate, unde radio, bioxid de carbon, și raze gamma;
dar și epifanii, care se înalță printre limbile de foc
ale vulcanilor aprinși; hipertensivi în rugăciune, care
nu mai știu ce se întâmplă cu ei; cutremure după
cutremure și poluri care se balansează; Siberia, Islanda.
Cu ceva timp în urmă, această realitate era doar umbra
unui vis de neînțeles, în zori. Această realitate aluneca
atunci când mă trezeam singură pentru a-mi hrăni
libertatea mea dureroasă. Acum persistă, iar visul
poate deveni o evadare din acest coșmar real;vise lucide
precum sunt razboaiele pentru obtinerea de teritorii
in scopul salvarii, atunci cand nimic nu este sigur;
si absolut nimic nu este sigur, cu exceptia lui
Dumnezeu; doar Dumnezeu poate deveni
realitatea noastra certa, daca noi dorim .
Poezie de Marieta Maglas
Notă; această poezie este publicată.
Primăvară
Primăvară
În glasul unui nou, tăcut amurg
De Martie întârziat
Se prevesteşte iar, acum
Un proaspăt soi de verde crud
De verde necălcat şi ud
Cu paşi grăbiți către lumină
Răsar de-odată ghiocei
Lăsând în urmă iarna cea deplină
Să-şi ducă iarăşi traiul ei,
În alte depărtări permise
Dar nu aici, nu lângă ei.
Vifornițele vechi suspină
Şi se retrag în alte zări
Căci vânturi noi si calde vor să vină
Să-mprăstie, s-aducă, să mențină
Mirosuri proaspete şi noi.
În crudul grai, armonios şi dulce
Vioi le cântă iarăşi ciripind
Firave păsări,
Vesele cântări, idilice fragmente,
iubitelor lor flori.
Câmpii încep a înverzi cu sete
Şi flori şi gâze şi insecte
Se-adună ca să concerteze
Adevărate simfonii măestre.
Copaci cu ramuri ațipite
Au început a se trezi
La glasul unic de copii
Râzând în hohote, cântând
Cu sufletele mari, deschise
De-a primăverii poezii!
Marius Ene, Elblag, Poland, 14⁰⁰, 22.03.2023
Trec țiganii...
Trec ţiganii spre pădure,
vântul plânge prin pătule,
ploaia crede că-i secure,
taie-n dealuri guri de hule,
roata muşcă din ţărână,
ruda stă să prindă glia,
biciul simte că îl mână
şi puterea, şi mânia
cad din cer făclii încinse,
se înşiră şi se-nnoadă,
par cărări de zei aprinse,
fără cap şi fără coadă,
crengi se-ndoaie din spinare
peste drumul fără viaţă,
mai alături, pe cărare,
plânge-o urmă de paiaţă,
singur firul din pâraie
toacă tot ce-i stă în cale,
ici şi colo se înfoaie,
piere singur chiar în vale,
norii negrii de furie
se răsfrâng ca o podoabă,
vin cuprinşi de nebunie
peste seara asta snoabă.
Stau ţiganii în pădure,
din căruţe zboară şoapte,
caii fug siliţi să-ndure
frigul dus acum de noapte,
focul iute se-nfiripă,
sar scântei să frângă hăul,
umbre vin în mare pripă,
latră-n van la cer dulăul,
se aprinde-un papă-lapte,
bate-n palme fără grabă,
în miros de mere coapte
pare prins de multă zdroabă,
trupul suplu îl înşiră
o ţigancă din mulţime,
pieptul tare îi respiră,
ochii-s plini de adâncime,
printre dinţi răsare-o boare,
ploaia cade fără milă,
frânge totul sub picioare
cu-o plăcere de acvilă,
cântul creşte peste vise,
ies copiii din căruţe,
păsări strigă din culise,
cer ca somnul să le cruţe,
Dorm ţiganii în pădure,
gându-i dus în altă lume,
stele cad din cer să fure
din sclipire un renume,
lunca-i plină de culoare,
sus un nor din gură cască
şi cuprinse de ardoare,
vin şi umbre să privească,
un tăciune mai afumă,
vorbe-aprinse de iubire,
sunt luaţi printr-o cutumă
ea mireasă, el e mire,
cată-n ochi să-i fie vrajă,
brâul prinde cu ardoare,
sub o lună stând de strajă,
doar atât cât nu o doare,
ţine vântul să aştearnă
peste codrul fără haină
voalul alb de nouă iarnă,
zori de zi şi-o altă taină
Sunet al nopții
Sunet al nopții întunecate
Pe mine m ai învăluit,
De frica ta stau toți în case
Ca să nu te fi jignit.
Sunetul tău ma-nfioara
Adanc in suflet când aud,
Cântând o bufniță p-afara
Speriindu-mă de la început.
Oh,tu...noapte nesfârșită
Spune mi, de ce ai venit?
Să ne bagi pe toți în case
Să ne sperii la infinit?
Emoție de toamnă de Nichita Stănescu în franceză
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.
Émotion d'automne
L'automne est arrivé, couvre mon cœur de quelque chose
avec l'ombre d'un arbre ou mieux avec votre ombre.
J'ai peur de ne plus te revoir, parfois
que je ferai pousser des ailes pointues jusqu'aux nuages,
que tu te cacheras aux yeux d'un étranger,
et il se fermera avec une feuille d'absinthe.
Et puis je m'approche des pierres et je me tais,
Je prends les mots et je les noie dans la mer.
Je siffle la lune, je la lève et je fais semblant
dans un grand amour.
Trandafirul toamnei!
Cu drag m-aș lăsa admirat
Dar vântul mi-a furat petala,
Și frunza toată mi s-a uscat
Iar tulpina-și pierde verticala.
Din floarea-naltă și făloasă
Acum eu vă arăt doar țepii,
Nimeni la mine nu privește
Și pe ascuns mă râd și plopii.
Mă uit în jur și văd tristețe
Și la suratele cândva semețe,
Cù toate acum suntem ofilite
Și nu ne mai vedem prin piețe.
Cu mare tremur aștept iarna
Și griji îmi fac cum să rezist
La gerul lui Ianuar - Februar
Și-n viitor în buchet să exist.
Vă rog mă așteptați la vară
Când în grădini am să revin,
Să fur priviri, s-aprind iubiri
Un trandafir și-un dar...divin!
Other poems by the author
Ți-a trecut ce n-ai avut?
Ți-a trecut ce n-ai avut,
Un vis stins, necunoscut?
Te-ai pierdut prin amintiri
Ce n-au fost, dar dau priviri?
Duci în suflet un ecou
Dintr-un timp ce n-a fost al tău?
Cauți umbre ce n-au fost,
Dar le simți în tine rost?
Golul vieții nu-l umpli
Cu iluzii și năluci.
Ce n-ai avut nu doare mult,
Doar ce-ai pierdut te face cult.
Privește-n zori spre ce-i acum,
Nu spre trecut, nici spre alt drum.
Căci timpul trece, n-are scut,
Dar nu-ți ia ce n-ai avut.
Bogăția iubirii
Azi… cel mai mare lux e fericirea,
Dar vai… ce sărăcie-n noi
Căci când ne-ajunge-n suflet împlinirea,
Uităm să mai iubim, să mai fim noi
Iubirea nu-i rubin sau diamant mai rar,
Nici aur greu, sa-l cumperi, sa-l păstrezi,
Dar n-am văzut cămin mai plin de har
Ca cel unde în dragoste trăiești.
Avem de toate, dar în tăcere stăm,
La mese reci, cu chipuri de granit,
Căci pomul vieții nu dă rod curat
De nu-l uzi zilnic cu dor nemărginit.
Înmoi pesmet în ceai, simplu festin,
Și mierea dulce-mă îmbogățește,
Căci sunt bogat în felul meu divin,
Împărțind totul cu omul ce iubește.
Vindecare imposibilă
Vindecare imposibilă
M-aș fi vindecat de tine,
Dacă n-ai fi revenit,
Să-mi aprinzi din nou suspine,
Într-un suflet obosit.
M-aș fi șters din amintire,
Dacă n-ai fi revenit,
Să-mi aduci a ta privire
Ca un dor ce m-a rănit.
M-aș fi regăsit pe mine,
Dacă nu te-aș fi văzut,
Dar mă pierd din nou în tine,
Ca un vis ce n-a trecut.
Te-aș uita… dar știu prea bine,
E târziu și e în zori,
Căci te-ntorci mereu la mine
Să mă frângi de-atâtea ori.
Era să fim
Era să fim
Era să fim lumină pe drum,
O șoaptă pierdută-n al vieții parfum,
Un dans printre stele, o vară fierbinte,
Dar totul s-a stins în cuvinte mărunte.
Era să fim izvor de-nceput,
Un glas ce răsună din ce-am petrecut,
O frunză-ntr-o toamnă ce nu se usca,
Dar vântul ne-a dus pe căi altundeva.
Era să fim povestea din noi,
Dar timpul ne-a rupt în două nevoi.
Și chiar de ne pierdem pe-un țărm anonim,
În inimi va sta mereu: era să fim.
Ploaia
Ploaia cade blând pe stradă,
Vântul suflă și mă-ndeamnă,
Să mă pierd printre uitare,
Într-o lume înșelătoare.
Tristețea curge pe alei,
Pașii mei sunt tot mai grei,
Norii joacă peste mine,
Ca un gând ce nu mai vine.
Dar din ploaie, printre stropi,
Se arată raze-n topi,
Și-n tristețea care doare,
Se ascunde-o alinare.
Căci și norii când dispar,
Lasă cerul iar hoinar,
Și tristețea ce mă-mparte,
Va pleca, ca ploaia-n noapte.
Să-mi scrii
Nu uita să-mi scrii din când,
Chiar și-n șoapte, chiar și-n gând,
Căci sub cerul fără vină,
Dorul tace-n lună plină.
Dacă stelele s-aprind,
Eu prin rânduri te cuprind,
Și de noroc ne va fi scris,
Ne-om regăsi în vis nescris.
Printre slove rătăcite,
Lasă-mi visele-mpărțite,
Spune-mi tot ce nu se spune,
Spune dorului pe nume.
Căci de stai departe, știi,
Mă hrănesc doar din hârtii,
Din cuvinte, din povești,
Din ce-ai fost și încă ești.
Ți-a trecut ce n-ai avut?
Ți-a trecut ce n-ai avut,
Un vis stins, necunoscut?
Te-ai pierdut prin amintiri
Ce n-au fost, dar dau priviri?
Duci în suflet un ecou
Dintr-un timp ce n-a fost al tău?
Cauți umbre ce n-au fost,
Dar le simți în tine rost?
Golul vieții nu-l umpli
Cu iluzii și năluci.
Ce n-ai avut nu doare mult,
Doar ce-ai pierdut te face cult.
Privește-n zori spre ce-i acum,
Nu spre trecut, nici spre alt drum.
Căci timpul trece, n-are scut,
Dar nu-ți ia ce n-ai avut.
Bogăția iubirii
Azi… cel mai mare lux e fericirea,
Dar vai… ce sărăcie-n noi
Căci când ne-ajunge-n suflet împlinirea,
Uităm să mai iubim, să mai fim noi
Iubirea nu-i rubin sau diamant mai rar,
Nici aur greu, sa-l cumperi, sa-l păstrezi,
Dar n-am văzut cămin mai plin de har
Ca cel unde în dragoste trăiești.
Avem de toate, dar în tăcere stăm,
La mese reci, cu chipuri de granit,
Căci pomul vieții nu dă rod curat
De nu-l uzi zilnic cu dor nemărginit.
Înmoi pesmet în ceai, simplu festin,
Și mierea dulce-mă îmbogățește,
Căci sunt bogat în felul meu divin,
Împărțind totul cu omul ce iubește.
Vindecare imposibilă
Vindecare imposibilă
M-aș fi vindecat de tine,
Dacă n-ai fi revenit,
Să-mi aprinzi din nou suspine,
Într-un suflet obosit.
M-aș fi șters din amintire,
Dacă n-ai fi revenit,
Să-mi aduci a ta privire
Ca un dor ce m-a rănit.
M-aș fi regăsit pe mine,
Dacă nu te-aș fi văzut,
Dar mă pierd din nou în tine,
Ca un vis ce n-a trecut.
Te-aș uita… dar știu prea bine,
E târziu și e în zori,
Căci te-ntorci mereu la mine
Să mă frângi de-atâtea ori.
Era să fim
Era să fim
Era să fim lumină pe drum,
O șoaptă pierdută-n al vieții parfum,
Un dans printre stele, o vară fierbinte,
Dar totul s-a stins în cuvinte mărunte.
Era să fim izvor de-nceput,
Un glas ce răsună din ce-am petrecut,
O frunză-ntr-o toamnă ce nu se usca,
Dar vântul ne-a dus pe căi altundeva.
Era să fim povestea din noi,
Dar timpul ne-a rupt în două nevoi.
Și chiar de ne pierdem pe-un țărm anonim,
În inimi va sta mereu: era să fim.
Ploaia
Ploaia cade blând pe stradă,
Vântul suflă și mă-ndeamnă,
Să mă pierd printre uitare,
Într-o lume înșelătoare.
Tristețea curge pe alei,
Pașii mei sunt tot mai grei,
Norii joacă peste mine,
Ca un gând ce nu mai vine.
Dar din ploaie, printre stropi,
Se arată raze-n topi,
Și-n tristețea care doare,
Se ascunde-o alinare.
Căci și norii când dispar,
Lasă cerul iar hoinar,
Și tristețea ce mă-mparte,
Va pleca, ca ploaia-n noapte.
Să-mi scrii
Nu uita să-mi scrii din când,
Chiar și-n șoapte, chiar și-n gând,
Căci sub cerul fără vină,
Dorul tace-n lună plină.
Dacă stelele s-aprind,
Eu prin rânduri te cuprind,
Și de noroc ne va fi scris,
Ne-om regăsi în vis nescris.
Printre slove rătăcite,
Lasă-mi visele-mpărțite,
Spune-mi tot ce nu se spune,
Spune dorului pe nume.
Căci de stai departe, știi,
Mă hrănesc doar din hârtii,
Din cuvinte, din povești,
Din ce-ai fost și încă ești.