Luna

Privirea mea

De-ai putea să vezi prin ochii mei,

Ai înțelege ce-am simțit dintotdeauna,

Cum te vedeam ca pe un zeu

Într-o lume plină de furtuna.

Erași lumină-ntr-un colț de cer,

Un vis nespus, un gând stingher,

Un foc aprins în noaptea grea,

O pace ce doar tu-mi puteai da.

Dar cum să-ți spun ce n-am rostit?

Privirea mea te-a tot iubit.

A rămas tăcută, străpunsă de dor,

Tu n-ai știut… și-ai mers ușor.

De-ai putea vedea ce-am ascuns,

În fiecare lacrimă ce s-a strâns,

Poate-ai înțelege ce-ai lăsat

În ochii mei, când ai plecat.

Cât vei umbla prin lume cu folos,

Și pașii-ți vor deschide drum sub soare,

Să nu uiți glasul blând, duios, frumos,

Ce ți-a crescut in suflet sărbătoare.

Câtă lumină vei avea pe masă,

Din munca ta și din visări curate,

Gândește-te la liniștea de-acasă —

Un colț de Cer în clipele uitate.

Cât vei urca spre vârfuri nevăzute,

Cu fruntea sus și inima deschisă,

Să știi că rădăcinile tăcute

Te țin să nu te pierzi în lumea-nchisă.

Căci nicăieri nu e mai adânc un rost

Ca-n amintirea caldă, nepieritoare.

Acolo-i Cerul tău, acel adăpost

Unde iubirea n-are hotare.

Ți-a trecut ce n-ai avut,

Un vis stins, necunoscut?

Te-ai pierdut prin amintiri

Ce n-au fost, dar dau priviri?

Duci în suflet un ecou

Dintr-un timp ce n-a fost al tău?

Cauți umbre ce n-au fost,

Dar le simți în tine rost?

Golul vieții nu-l umpli

Cu iluzii și năluci.

Ce n-ai avut nu doare mult,

Doar ce-ai pierdut te face cult.

Privește-n zori spre ce-i acum,

Nu spre trecut, nici spre alt drum.

Căci timpul trece, n-are scut,

Dar nu-ți ia ce n-ai avut.

Ne-am lipit de pământ, cu trupuri grele,

Uitând de zbor, uitând de stele,

Privirea jos, spre lut murdar,

Am dat uitării Cerul clar.

Cu mâini întinse doar spre tină,

Am strâns comori ce se termină,

Iar sufletul, tăcut și plâns,

Și-a pierdut dorul ce l-a strâns.

Ne cheamă Cerul, blând, ușor,

Să ne ridicăm din lutul lor,

Dar pașii noștri sunt prea grei,

Și-am rătăcit pe alte căi.

Hai, ridicăm privirea-n sus,

Acolo-i drumul ce-i de-ajuns,

Pământul trece, norii pier,

Dar veșnic stă deschis un Cer.

Ploaia cade blând pe stradă,

Vântul suflă și mă-ndeamnă,

Să mă pierd printre uitare,

Într-o lume înșelătoare.

Tristețea curge pe alei,

Pașii mei sunt tot mai grei,

Norii joacă peste mine,

Ca un gând ce nu mai vine.

Dar din ploaie, printre stropi,

Se arată raze-n topi,

Și-n tristețea care doare,

Se ascunde-o alinare.

Căci și norii când dispar,

Lasă cerul iar hoinar,

Și tristețea ce mă-mparte,

Va pleca, ca ploaia-n noapte.

Ești rana închisă în inima mea,

O umbră ce-n taină mă cheamă mereu,

Durerea ce arde, dar nu va cădea,

Un foc ce se stinge încet, dar e-al meu.

Ești visul ce-ntoarce trecutul pierdut,

Un dor fără nume, ascuns și profund,

Ești glasul tăcut ce n-a mai durut,

Dar încă tresaltă sub cerul rotund.

Ești ploaia târzie ce cade ușor,

Pe gânduri ce-n noapte se pierd amagitor

Ești vântul ce suflă cu-al vieții fior,

Un cântec uitat, dar mereu fremătând.

Ești rana închisă în inima mea,

O taină ce doare, dar nu pot să-ți cer

Să pleci… căci iubirea, oricât ar dura,

Rămâne, tăcută, un veșnic mister.

Peste țară a domnit 

Gerul rece și cumplit

Ne-nghițit căsuțele

Mia-nghețat mânuțele.

A pictat și flori de gheață

Chiar acum de dimineață

Soarele ni l-a furat

Și cu nori l- a astupat.

Fulgi de vată ne-a adus

Chiar acum pe la apus

Gerul crud și morocănos

Este chiar caraghios.

Săniuș a pregătit

Și copiilor a șoptit

Hai ieșiți acum afară

Nu vă mai uitați la oră.

Au înflorit cireșii în lipsa ta,

Și tot pe lângă ei mă plimb

Tu încă ești prezentă-n mintea mea,

Și tare dureros e să te simt!

Adesea stau plângând la umbra lor,

Cu mantia roz să-mi astupe obrajii

Sperând să înfloresc cumva din dor,

Până și-n moarte să-ți aduc omagii

Un amurg plăcut de vară târzie

Care se apleacă asupra naturii,

Îmi umple inima ca o mică infuzie

Și-și transferă bucuria, făpturii.

Se oglindește deasupra unui lac

Dând acestuia culori nemăsurate,

În care flora și fauna se complac

În liniștea și divinul ce-s instaurate.

Copaci cu coroane prinse-n alai

Își privesc în lac, tulpinile mărețe,

Simțind, ca și când tu le semnalai

Adieri de vânt în ritmuri săltărețe.

O culoare de un viu roșiatic aprins

Se combină cu albastrul cerului,

Și întreg orizontul este cuprins

Și-ncântă ochii și inima privitorului.

Fie că ploaia bate-n geam

și norii sunt mâniați 

Noi bucuroși suntem

și fericiți.

Fie cât de puțin avem

și poate ceva ne lipsește

Suntem noi de ceia ce 

avem fericiți 

și mulțumiți.

Fie că suntem departe 

de cei dragi

în inimă rămân ei pentru totdeauna 

Și nu ne desparte pe noi nici gerul

nici furtuna.

Autor  Alina Zamurca 🤍 

Dă-mi iarnă,florile înapoi

Și cerul pastelat de astă vară,

Cu apele ce au înghețat sub noi

și soarele,ce nu înceta să apară

Ia-ți fulgii reci de pe crenguțe,

Cu mantia-ți albă,desprinsă din nori

Și fă-le loc la vrăbiuțe,

Să poată cânta lumii,de al meu dor

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Depurð

Þvílíkur stubbur, hvílíkt væl á haustin...

Og villti viðurinn æpir -

Ómar í kúlunum uppsveiflu,

Og frúin byrjar aumkunarverðari.

- Heyrðu, þú, allt í lagi, elskan,

Ekki gráta og ekki vera hræddur -

Heyrðu hversu hart, úr djúpinu,

Jörðin til hans kallar okkur...