Cerne toamnă..

Du-mă râule,departe,

De zdrențe mă dezbracă,

Îmbată -mă cu șoapte 

Și amaru-mi seacă..

Nu mă-neca în valuri,

Apele nu -mi tulbura,

Nu mă izbi de maluri 

Și sărută -mi gura.

În torent de mă cuprinzi;

Ia-mă -n adâncime,

În brațe să mă prinzi 

Și alintă -mă cu rime..

Mă -nvăluie cu briză,

Cu frunziș mă învelește,

Stropește -mă pe buză,

De urgie mă ferește.

Curăță -mă de cusur,

Limpezește -mi țelul,

Leagănă -mă în susur 

Și îndrumă -,mi zelul...

Și -n albia de Stele 

Tandru să mă scalzi,

Însetându-mi visele,

Rogu-te să nu mă arzi...

Trec anii, timpul zboară,

Dacă -mi va fi dor de tine,

Tânjesc să nu mai doară,

Că mi te -ai smuls din mine.

Chiar de mi-e greu și pustiu 

Și amintirea ta mă cheamă,

Iar cerul scuipă cenușiu 

Și mă -nväluie cu teamă.

Promit să nu mai ezit,

Deși nu mă cred pe cuvânt.

Privindu -mi chipul umezit,

M-aș lepăda de jurământ.

Ce m-așteaptä dincolo de ziduri?..

Un sărut pe obraz,o îmbrățișare?..

Și mă tulburi printre gânduri 

Tu, soră, fără înfățișare..

Trăim în diferite lumi;

Eu,un om de rând și simplu.

Tu te pierzi printre culmi.

Eu, desculț prin viață umblu..

Ca o frunză frântă 

Ruginit-am timpuriu

Sub stropii ce frământă

Din cerul cenușiu. 

În vârtej mă poartă 

Pe căi întortocheate 

Bătătorita soartă 

De vise -nlăcrimate...

La răspăntie de drum 

Mă saltă văntul, aprig,

Suflând din bucium,

Mă-nvăluie de frig...

Lipsită de căldură, 

Mă pierd în neputință, 

Pe ramura ce tremură 

Sorbită n neființă..

Golașă de culoare

Ce ma-mplinea odată;

Azi mistuie sub soare 

Iubirea mea uitată...

De- aș pleca în pelerinaj,spre exemplu 

Prin nopți și zile de reculegere,

Aș ridica iubirii un templu 

Din pânză de stele și -un pumn de pulbere.

De-aș ajunge -n deșertul pustiu,

Unde nisipul pașii mi-i îngroapă,

Aș desena pe -al meu cer cenușiu 

Un râu de lacrimi sub pleoapă.

Prin bătrânul codru de m-aș rătăci,

M-aș preschimba în nălucă fugară,

Ce s-ar topi în umbră,cât ai clipi,

Tânjind să rămână solitară.

De-aș urca pe muntele uitat,

Mi-ar crește aripi frânte .

Cu numele tău pe piatră crestat,

Să -mi fac din jurăminte punte.

În spuma mării de -aș pluti,

Mi-ar bate inimă de sare.

Cânt de sirenă m-ar ispiti,

Furnicându-mä până -n picioare.

De m-aș topi în negură deasă 

Aș sufla și -n stropi de gheață;

Tainic de trupul tău atrasă,

Să revin din nou la viață.

Cu ochii umezi, pași trudiți 

Călca iarba, șchiopătând,

Săpăndu -si anii umbriți 

Bătrâna cu chip blând.

Mai făcea câte -un popas,

Privind cu jale asfințitul,

Murmură ceva , fără glas,

Tânjind să prindă răsăritul..

În cocioaba ei umilă,

La marginea unui cătun 

Bate vântul fără milă,

Suflă -n narä de nebun...

Intră -n casa ei pustie,

Răscolită de -amintiri,

Ce le păstra Intr -o cutie,

Le-nsira în povestiri..

Zâmbi trist și se întinse 

Pe patul de rogojină;

Doru -i de copii o stinse,

Legănat de stele și lună...

Pășesc printre frânturi 

Pe marginea unei prăpăstii,

Mă frământă niște gânduri 

Sumbre,inutile,pustii.

Flutură în jurul meu

Iluzii ce mă răscolesc .

Le fac față cu greu;

Calea spre tine n-o găsesc..

Mă strecor printre ruine,

Să zbor ,as vrea spre tine,

Căci sufletu-mi îți aparține,

Chiar de-l învăluii în suspine .

Eu te iubesc fără prihană,

Dă-mi un sărut,o -mbrătisare;

Nu mă privi iar cu dojană.

Oferă -mi În dar o floare.

Nu mă uita -n trecutul tumultos,

Căci intr -o zi vei regreta,

Spulberând ceva frumos,

Că n ai puterea de -a ierta..

Oprea Alex -

Ce-și flutură corzile

Copacii mei din parc

Parcă ieri erau cu melci

Azi, stau drept

Ca un toiag.

Ce zâmbete fură

Când vântul își deschide ochii

Ca și marea la apus…

Ca și fluturii în poeme.

Trusa mea de natură

Vreau asfințituri de iulie

peste casa mea de mai,

să stau la umbra terasei mele,

vorbind cu natura:

pomii să-mi știe numele—

să mă răsfăț prin menta din grădină

ce-mi usucă rănile tăioase,

și-amintirile merilor

să le culeg—

Sculptează razele-n terasă —

Pe-o ceașcă călduță:

De cafea ori de ceai;

Nu mai am nevoie de nimic.

Octombrie-a lăsat pe dealuri

Covoare galbene şi roşii.

Trec nouri de argint în valuri

Şi cântă-a dragoste cocoşii.

Mă uit mereu la barometru

Şi mă-nfior când scade-un pic,

Căci soarele e tot mai mic

În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai

Trec zile albe după zile,

Mai nestatornice şi mai

Subtile…

Întârziată fără vreme

Se plimbă Toamna prin grădini

Cu faldurii hlamidei plini

De crizanteme.

Şi cum abia pluteşte-n mers

Ca o marchiză,

De parcă-ntregul univers

Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -

Un liliac nedumerit

De-alura ei de domnişoară

S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit

Şi de emoţie-a-nflorit

A doua oară…

Octobre

Octobre est parti sur les collines

Tapis jaunes et rouges.

Des nuages argentés passent dans les vagues

Et chante l'amour au coq.

Je regarde toujours le baromètre

Et je frémis quand ça baisse un peu,

Parce que le soleil devient plus petit

en diamètre.

Mais sous le ciel chaud comme en mai

Les jours blancs passent après les jours,

Plus inconstant et plus

Subtile…

Retard intempestif

Promenades d'automne dans les jardins

Avec les plis de la chlamyda pleins

Des chrysanthèmes.

Et comme il flotte à peine en mouvement

Comme une marquise

Comme l'univers entier

Regardez-les avec surprise, -

Une chauve-souris confuse

En raison de sa première apparition

Il est devenu jaune, confus

Et l'émotion s'est épanouie

La deuxième fois…

Cuvinte în care te scalzi,

în lacrima ploilor reci de toamnă.

Cuvintele tale sunt de aur, 

cand aurul devine fără preț.

Prețul scump al toamnei,

l-ai pus pe coroana de fier.

Coroana de aur ai îngropat-o,

într-un loc ascuns,

să nu fie furată de toamnă.

Cuvintele toamnei,

lovite de euforia,

de a, asculta cu urechea lipită,

sunetul naturiii în transformarea morții iernii,

Cand va cădea ultima frunză palidă,

de pe copacul blajin și intact,

nu  vei mai vedea nici-un semn de viață,

totul moare împrejur, deodată cu toamna,

ce își scrie ultimele cuvinte,

pe un bilet de adio,

gata de plecare,

va lăsa în urmă numai suferință

și iarna își va ancora venirea,

pe malul dureros al naturii.

Da, încă mai aud în foșnet roditor,
Doina cerului pe care-o cântați,
Dansând pierduți în parfumul florilor,
Umbriți de nori și cu soare pătați...

Da, încă mai văd în coloane înalte,
Cum stau în arcade catedralele voastre,
Ecoul care-mi făcea inima să tresalte,
Legănându-mă pe vălul mării albastre...

Da, încă mai simt, dulce, pe buze,
Cuvintele voastre șoptite-n surdină,
Și gustul de miere curs dintre frunze,
Un strop de rai ce-a căzut în grădină...

Și întristat că nu ați dăinuit la nesfârșit,
Într-un final am înțeles mai bine:
Salcâmii mei blajini nu au murit,
Doar s-au mutat definitiv în mine...

Aud clinchetul bucuriei

Ce aduce sunetul armoniei.

Zăresc răsăritul de soare

Și vântul ce împrăștie boare.

Paleta galben-roșcat-aurie

Acoperă natura ca o pălărie.

Foșnetul frunzelor pe alei

Imită geamătul surd al petalei.

Îmi imaginez o pădure de bambus

Asupra căreia plutește un nimbus.

Vîrfurile tulpinilor ca un detaliu

S-au aplecat formând un vitraliu.

Îndepărtându-se norii de ploaie

Se-ntrezărește o lumină vioaie,

Ce jucăuș prin vitraliu pătrunde

Și în altarul catedralei s-ascunde.

Liniștea creată de sunetul toamnei

Prin misterul naturii și-al tainei,

Te-nclini în semn de venerație

Și o saluți cu suflet plin de admirație.