Tranzitia
Din zori de libertate, în noapte de-ntuneric,
Un vis s-a spulberat, încet, fără zgomot.
Vocea poporului, odată puternică,
Acum e mușamalizată, sub un văl de potenta.
.
Democrația, o floare, s-a ofilit în noapte,
Înlocuită de-un măr, cu fructe otrăvite.
Libertatea, o pasăre, și-a luat zborul în goană,
Lăsând în urmă, doar cuști și suflete învinuite.
Un ceas cu pendul, bătând încet, ritmul vieții,
Acum indică ora, când umbrele se-ntind.
Speranța, o lumânare, se stinge încet,
Și frica, un vânt rece, prin suflete se-nfige.
Odată un ocean, acum un lac înghețat,
Libertatea, un râu, acum un șanț uscat.
Cuvintele, odată săgeți, acum sunt doar săgeți otrăvite,
Și gândurile, odată libere, acum sunt închise într-un labirint.
Poems in the same category
Ascultă ploaia
Mă simt cel mai bine
La 5 dimineața,
Întins pe canapea
Ascultând ploaia de afară.
După o noapte de băut vin ieftin
Știind că in câteva ore
Oamenii din toate colțurile lumii
Trebuie să se ridice din pat
Să se imbrace și sa plece in diverse locuri
La muncă, la facultate, in vizită la o rudă
La o cafea cu un vechi prieten
Sau, oriunde.
Cum pot ei să ignore ploaia ?
Pentru că eu voi fi tot aici
Ascultând cum picăturile de apă
Se frâng de acoperiș
De pământ
De urechile câinilor si de cozile pisicilor
De mașina mea cea veche
De sufletul meu.
Voi asculta până se va opri
Sau
Până voi muri.
Voi asculta.
Intrebându-mă
Cât timp intenționează Dumnezeu
Să piardă cu mine.
Oare de ce doar unii...!
Oare de ce doar unii au dreptate
Și când greșesc nu dau socoteală,
Oare nu suntem toți egali în lege
Pedeapsă să primim după greșeală?
Oare de ce doar unii sunt norocoși
Iar pentru alții norocu-i floare rară,
Când este scris că toți venim egali
Iar după, mulți avem o viață amară.
Oare de ce doar unii dețin bogății
Iar mulți trăim săraci ca vai de noi,
Chiar de muncim din zori în noapte
Tot nu scăpăm de griji și de nevoi.
Oare de ce doar unii vor să fie învățați
Când nimeni nu te-ntreabă de ai carte,
Mai bine e să ai pe undeva o cunoștință
Și-atunci vei fi în vârf și nu dat deoparte.
Oare de ce în lume există nedreptate
Și ne mințim unii pe alții neîncetat,
Când bine-ar fi să pedepsim minciuna
Iar adevărul prin orice mijloc...căutat!
Dorul, absența ce trăiește în mine
Mi-e dorul rămas o absență care trăiește în mine, nu are trup, dar are greutate, apasă în piept, în timp, în somn... este lipsă, distanță, nostalgie și nici un cuvânt pare să nu poată să închidă focul lui.
Mi-e dorul memoria emoţională a acelor vremuri în care m-am simțit întreagă... și de care am fost smulsă și aruncată în umbrele tăcerii.
Mi-e dorul astăzi o iubire fără mâini, fără ochi, fără zâmbet, doar un strigăt tăcut al unei legături care nu mai are receptor.
Când îmi e dor îmi dau seama că sunt umană și că ceea ce lipsește îmi arată ce e cu adevărat esențial.
Mi-e dorul dovada că am iubit... așa, neînțeleasă fiind... dovada că ceea ce iubesc nu moare niciodată, trăiește prin dor, în absență...
singurătăți adâncuri
hai sa ne întâlnim din nou,
să fie totul diferit,
tu sa îmi fii din nou erou,
eu sa nu uit că te-am iubit
hai sa ne vorbim până târziu,
tu să înveți să numai pleci,
fără tine e foarte pustiu,
cu mine deloc numai petreci,
hai sa ne uităm în trecut,
am fost istorie împreună,
eu să uit ce mi-ai făcut
să devenim iar o lume, bună
hai sa ne privim,
de parcă nu ne-am fi văzut,
nici de vreau, nu ne oprim,
o proastă, căci te-am crezut
hai sa ne gândim,
dacă ar fi iar, dar diferit
o viață întreagă să ne iubim,
e ca și cum n-am suferit..
Sunt un strain in casa parinteasca
Sunt un strain im casa parinteasca.
Mereu asa, a nimanui, indepartat.
Mereu in lacrimi, copil fara copilarie.
De care toti au si uitat.
Mereu am plins in mine.
Ku zimbet fals pierdut in amintiri.
Mereu am vrut sa fie cit mai bine.
Plin de sperante shi dezamagiri.
De ce, cu ce sunt eu mai rau ca altii.
De ce am meritat aceasta soarta.
De ce venind mereu akasa.
Nu ma asteapta nimeni la poarta.
Atita durere au trecut prin ochii mei.
Distrus de timp batut de vreme.
Toata viata numai amaraciune.
Ce cu putin pe suflet se asterne.
Ma doare totul cind zimbesc.
M-am saturat de atita actorie.
Demult eu numai sunt ce-am fost.
Caci am ramas departe in copilarie.
Umblu ratacit pe drumuri.
Sa gasesc un suflet sa ma pling.
Nimeni nu are nevoie de mine.
Toti ma indeparteaza ,ma alung.
Nu doresc la nimeni nici in vise.
Soarta mea shi viata mea.
Dar eu sper ca intr-o zi.
De tot ce-a fost eu voi uita.
Doar sufletul o sa ma doara.
Si inima nu va mai bate.
Ca la urma printre lacrimi voi zimbi
Adormind la moarte-n brate
In gradina vietii
În grădina vieții noastre,
Cu flori de speranțe și dor,
În fiecare răsărit de soare,
Descoperim un nou izvor.
În colțuri ascunse de taină,
Cu umbre blânde și senine,
Gândurile ca fluturii dansează,
Peste aripi de vise subtile.
Prin noaptea adâncă și veche,
Stelele cântă în hore divine,
Iar luna, un surâs de argint,
Pe cerul nopții îl deschide.
În fiecare pas pe calea timpului,
Culegem fructe din roada zilei,
Și în fiecare clipă trecătoare,
Simțim că iubirea ne învăluie.
Așa că hoinărim prin grădina vieții,
Cu inimile pline de bucurie,
Culegând zâmbete și clipe frumoase,
În povestea noastră, fără sfârșit să fie.
Ascultă ploaia
Mă simt cel mai bine
La 5 dimineața,
Întins pe canapea
Ascultând ploaia de afară.
După o noapte de băut vin ieftin
Știind că in câteva ore
Oamenii din toate colțurile lumii
Trebuie să se ridice din pat
Să se imbrace și sa plece in diverse locuri
La muncă, la facultate, in vizită la o rudă
La o cafea cu un vechi prieten
Sau, oriunde.
Cum pot ei să ignore ploaia ?
Pentru că eu voi fi tot aici
Ascultând cum picăturile de apă
Se frâng de acoperiș
De pământ
De urechile câinilor si de cozile pisicilor
De mașina mea cea veche
De sufletul meu.
Voi asculta până se va opri
Sau
Până voi muri.
Voi asculta.
Intrebându-mă
Cât timp intenționează Dumnezeu
Să piardă cu mine.
Oare de ce doar unii...!
Oare de ce doar unii au dreptate
Și când greșesc nu dau socoteală,
Oare nu suntem toți egali în lege
Pedeapsă să primim după greșeală?
Oare de ce doar unii sunt norocoși
Iar pentru alții norocu-i floare rară,
Când este scris că toți venim egali
Iar după, mulți avem o viață amară.
Oare de ce doar unii dețin bogății
Iar mulți trăim săraci ca vai de noi,
Chiar de muncim din zori în noapte
Tot nu scăpăm de griji și de nevoi.
Oare de ce doar unii vor să fie învățați
Când nimeni nu te-ntreabă de ai carte,
Mai bine e să ai pe undeva o cunoștință
Și-atunci vei fi în vârf și nu dat deoparte.
Oare de ce în lume există nedreptate
Și ne mințim unii pe alții neîncetat,
Când bine-ar fi să pedepsim minciuna
Iar adevărul prin orice mijloc...căutat!
Dorul, absența ce trăiește în mine
Mi-e dorul rămas o absență care trăiește în mine, nu are trup, dar are greutate, apasă în piept, în timp, în somn... este lipsă, distanță, nostalgie și nici un cuvânt pare să nu poată să închidă focul lui.
Mi-e dorul memoria emoţională a acelor vremuri în care m-am simțit întreagă... și de care am fost smulsă și aruncată în umbrele tăcerii.
Mi-e dorul astăzi o iubire fără mâini, fără ochi, fără zâmbet, doar un strigăt tăcut al unei legături care nu mai are receptor.
Când îmi e dor îmi dau seama că sunt umană și că ceea ce lipsește îmi arată ce e cu adevărat esențial.
Mi-e dorul dovada că am iubit... așa, neînțeleasă fiind... dovada că ceea ce iubesc nu moare niciodată, trăiește prin dor, în absență...
singurătăți adâncuri
hai sa ne întâlnim din nou,
să fie totul diferit,
tu sa îmi fii din nou erou,
eu sa nu uit că te-am iubit
hai sa ne vorbim până târziu,
tu să înveți să numai pleci,
fără tine e foarte pustiu,
cu mine deloc numai petreci,
hai sa ne uităm în trecut,
am fost istorie împreună,
eu să uit ce mi-ai făcut
să devenim iar o lume, bună
hai sa ne privim,
de parcă nu ne-am fi văzut,
nici de vreau, nu ne oprim,
o proastă, căci te-am crezut
hai sa ne gândim,
dacă ar fi iar, dar diferit
o viață întreagă să ne iubim,
e ca și cum n-am suferit..
Sunt un strain in casa parinteasca
Sunt un strain im casa parinteasca.
Mereu asa, a nimanui, indepartat.
Mereu in lacrimi, copil fara copilarie.
De care toti au si uitat.
Mereu am plins in mine.
Ku zimbet fals pierdut in amintiri.
Mereu am vrut sa fie cit mai bine.
Plin de sperante shi dezamagiri.
De ce, cu ce sunt eu mai rau ca altii.
De ce am meritat aceasta soarta.
De ce venind mereu akasa.
Nu ma asteapta nimeni la poarta.
Atita durere au trecut prin ochii mei.
Distrus de timp batut de vreme.
Toata viata numai amaraciune.
Ce cu putin pe suflet se asterne.
Ma doare totul cind zimbesc.
M-am saturat de atita actorie.
Demult eu numai sunt ce-am fost.
Caci am ramas departe in copilarie.
Umblu ratacit pe drumuri.
Sa gasesc un suflet sa ma pling.
Nimeni nu are nevoie de mine.
Toti ma indeparteaza ,ma alung.
Nu doresc la nimeni nici in vise.
Soarta mea shi viata mea.
Dar eu sper ca intr-o zi.
De tot ce-a fost eu voi uita.
Doar sufletul o sa ma doara.
Si inima nu va mai bate.
Ca la urma printre lacrimi voi zimbi
Adormind la moarte-n brate
In gradina vietii
În grădina vieții noastre,
Cu flori de speranțe și dor,
În fiecare răsărit de soare,
Descoperim un nou izvor.
În colțuri ascunse de taină,
Cu umbre blânde și senine,
Gândurile ca fluturii dansează,
Peste aripi de vise subtile.
Prin noaptea adâncă și veche,
Stelele cântă în hore divine,
Iar luna, un surâs de argint,
Pe cerul nopții îl deschide.
În fiecare pas pe calea timpului,
Culegem fructe din roada zilei,
Și în fiecare clipă trecătoare,
Simțim că iubirea ne învăluie.
Așa că hoinărim prin grădina vieții,
Cu inimile pline de bucurie,
Culegând zâmbete și clipe frumoase,
În povestea noastră, fără sfârșit să fie.
Other poems by the author
Blue monday
În lumea umbrelor, sub cerul adânc,
Lunea albastră plânge în tăcere.
Cu chipul său palid, ca de argint,
Adună amintiri, durere și mister.
Cea mai tristă zi a anului s-a coborât,
Cu umbre lungi și inimi înfrânte.
Lunea albastră, în tristețe s-a înfășurat,
Ca o pânză de catifea, întunecată și sfâșiată.
Prin vălul ei întunecat, stele răsar ca lacrimi,
În noapte rece, se aude un cântec tăcut.
Amintiri înghețate, ca râuri fără limbi,
Lunea albastră, într-un dans trist, se avântă mut.
Privind spre cer, cu privirea apatică,
O lume întreagă simte povara ei.
Lunea albastră, în singurătatea sa magică,
Răscolește în suflete amintiri de demult.
Dar în umbra ei întunecată, să știi,
Că și lunea albastră ascunde un farmec.
Ea aduce trecerea, speranța și iertarea,
În noapte întunecată, poartă un secret.
Lunea albastră, nu fi doar tristă și sumbră,
Ci fii oglinda sufletelor noastre adânci.
Prin lacrimile tale, să răsune o cântare,
De renăscere și iubire, în veșnicie să ne îmbie.
Lantul
Când ura-i zid de neclintit,
Și dreptul, șoaptă ce-a murit,
Când lanțul strânge, sufocând,
Doar un ecou, un gând, un zvon:
Revolta, flacără-n noapte,
Să rupă-n două orice șoapte,
Să-nfrunte frica, pas cu pas,
Să-nalțe glasul, demn și las.
Căci inima, sub jug tăcut,
Nu poate veșnic să se-nfrunte,
Și libertatea, vis pierdut,
Se naște-n zori, din grele fructe
.
Când ura-i lege, iar puterea,
Un zeu ce-și cere-nchinarea,
Doar lupta-i cale, mângâierea,
Spre-un mâine-n care speranța-i floare.
Chinuri
În spitalul rece, cu coridoare lungi,
Fiul meu luptă într-un război nedrept,
Limfomul îi strânge cu lanțuri de suferință,
Dar el rămâne un erou, un suflet tânăr înfruntând destinul.
Sub lumina albă a neonurilor sterile,
Chinurile își fac loc printre picături de chimioterapie,
Fiecare clipă e o luptă, o rezistență stoică,
Fiul meu, curajos, se agață de speranța din ochii mei.
În fiecare noapte în care durerea își face simțită prezența,
Îmi cuprind copilul în brațe, în încercarea de a-l încălzi,
Lacrimile stau ascunse în colțul ochilor mei obosiți,
Dar în fața lui, îmi găsesc puterea să zâmbesc și să-i alin suferința.
Privind la firele de viață, care intră în venele firave,
Simt neputința mea de a-i lua chinurile,
Dar iubirea, ca un balsam, îi alină pe ascuns rănile,
Încerc să fiu o stâncă în furtuna lui, să-i fiu alături în fiecare privire suferindă.
Zilele se topesc într-un amalgam de emoții,
Chimioterapie, analize, intervenții chirurgicale,
Fiu meu, o comoară înfruntând vijelia,
În ochii lui strălucește încă flacăra speranței.
În camera de spital, cu pereții albi ca o poveste nespusă,
El scrie cu curaj un capitol despre lupta sa,
Limfomul încearcă să-i fure bucuria, dar el rezistă,
Cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare zbucium de durere.
Chinurile fiului meu sunt un poem amar,
Însă versurile lui sunt scrise cu îndârjire,
În căutarea unei dimineți pline de lumină,
Când va învinge boala și va zbura spre sănătate, eliberat.
In asteptarea wekendului
În așteptarea weekendului, timpul se scurge încet,
Cu gândul la clipe libere, când sufletul meu se trezește în petrecere discret.
Zilele de lucru trec cu grabă, ca un râu învolburat,
Dar în adierea vinerii, inima mea e liniștită, în dans sărbătoresc, învăluită.
În calendarul meu, zilele sunt ca filele unei cărți,
Weekendul, o poveste magică, în care timpul își pierde granițele și părțile se îmbină ca într-un ecou de armonii arțăgoase.
Așteptarea e o melodie în surdină, o pregătire a inimii pentru odihnă,
Să evadeze din rutina zilnică și să se îmbrace în culori, în voie bună.
În așteptarea weekendului, visele prind aripi,
Și simt cum libertatea zboară în văzduh, eliberându-mi spiritul.
Sunt învăluit de arome de cafenea și raze de soare,
Pregătit să străbat neștiutul, să descopăr bucurii ce mi se cuvin, să simt că viața e o artă.
Martie-n suflet, primăvară-n zâmbet
În martie, când soarele răsare,
Natura-ntreagă prinde iar culoare.
Mărțișorul, simbol de primăvară,
În inimile noastre bucurie-adună iară.
Femei, mame, fiice, flori gingașe,
Sunteți lumina ce ne-nconjoară casele.
Cu dragoste și blândețe ne-ați crescut,
Și-n fiecare zi ne-ați oferit un scut.
Mame, voi sunteți izvor de înțelepciune,
Cu brațele deschise, ne-ați dat tărie-ntotdeauna.
Fiice, voi sunteți speranța ce ne-nflorește,
Cu visuri mari, ce-n viitor se-mplinesc.
Flori delicate, simbol al frumuseții,
Ne încântați privirea cu ale voastre fețe.
Lalele, ghiocei, narcise și zambile,
Vă dăruim cu drag, în aceste zile.
În martie, când natura se trezește,
Să ne bucurăm de fiecare clipă ce ne-nfrumusețește.
Să prețuim femeile din viața noastră,
Și să le oferim iubire, zi de zi, fără de-a se mai opri vreo dată.
Diviziuni și resentimente
În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,
Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,
S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,
Și-a împărțit poporul în tabere stricte.
Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,
Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,
Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,
Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.
Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,
Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,
Când nu primesc voturile, se umflă de furie,
Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.
Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,
Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.
Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,
Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.
Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?
Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?
Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?
Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?
Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,
Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,
Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.
Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.
Blue monday
În lumea umbrelor, sub cerul adânc,
Lunea albastră plânge în tăcere.
Cu chipul său palid, ca de argint,
Adună amintiri, durere și mister.
Cea mai tristă zi a anului s-a coborât,
Cu umbre lungi și inimi înfrânte.
Lunea albastră, în tristețe s-a înfășurat,
Ca o pânză de catifea, întunecată și sfâșiată.
Prin vălul ei întunecat, stele răsar ca lacrimi,
În noapte rece, se aude un cântec tăcut.
Amintiri înghețate, ca râuri fără limbi,
Lunea albastră, într-un dans trist, se avântă mut.
Privind spre cer, cu privirea apatică,
O lume întreagă simte povara ei.
Lunea albastră, în singurătatea sa magică,
Răscolește în suflete amintiri de demult.
Dar în umbra ei întunecată, să știi,
Că și lunea albastră ascunde un farmec.
Ea aduce trecerea, speranța și iertarea,
În noapte întunecată, poartă un secret.
Lunea albastră, nu fi doar tristă și sumbră,
Ci fii oglinda sufletelor noastre adânci.
Prin lacrimile tale, să răsune o cântare,
De renăscere și iubire, în veșnicie să ne îmbie.
Lantul
Când ura-i zid de neclintit,
Și dreptul, șoaptă ce-a murit,
Când lanțul strânge, sufocând,
Doar un ecou, un gând, un zvon:
Revolta, flacără-n noapte,
Să rupă-n două orice șoapte,
Să-nfrunte frica, pas cu pas,
Să-nalțe glasul, demn și las.
Căci inima, sub jug tăcut,
Nu poate veșnic să se-nfrunte,
Și libertatea, vis pierdut,
Se naște-n zori, din grele fructe
.
Când ura-i lege, iar puterea,
Un zeu ce-și cere-nchinarea,
Doar lupta-i cale, mângâierea,
Spre-un mâine-n care speranța-i floare.
Chinuri
În spitalul rece, cu coridoare lungi,
Fiul meu luptă într-un război nedrept,
Limfomul îi strânge cu lanțuri de suferință,
Dar el rămâne un erou, un suflet tânăr înfruntând destinul.
Sub lumina albă a neonurilor sterile,
Chinurile își fac loc printre picături de chimioterapie,
Fiecare clipă e o luptă, o rezistență stoică,
Fiul meu, curajos, se agață de speranța din ochii mei.
În fiecare noapte în care durerea își face simțită prezența,
Îmi cuprind copilul în brațe, în încercarea de a-l încălzi,
Lacrimile stau ascunse în colțul ochilor mei obosiți,
Dar în fața lui, îmi găsesc puterea să zâmbesc și să-i alin suferința.
Privind la firele de viață, care intră în venele firave,
Simt neputința mea de a-i lua chinurile,
Dar iubirea, ca un balsam, îi alină pe ascuns rănile,
Încerc să fiu o stâncă în furtuna lui, să-i fiu alături în fiecare privire suferindă.
Zilele se topesc într-un amalgam de emoții,
Chimioterapie, analize, intervenții chirurgicale,
Fiu meu, o comoară înfruntând vijelia,
În ochii lui strălucește încă flacăra speranței.
În camera de spital, cu pereții albi ca o poveste nespusă,
El scrie cu curaj un capitol despre lupta sa,
Limfomul încearcă să-i fure bucuria, dar el rezistă,
Cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare zbucium de durere.
Chinurile fiului meu sunt un poem amar,
Însă versurile lui sunt scrise cu îndârjire,
În căutarea unei dimineți pline de lumină,
Când va învinge boala și va zbura spre sănătate, eliberat.
In asteptarea wekendului
În așteptarea weekendului, timpul se scurge încet,
Cu gândul la clipe libere, când sufletul meu se trezește în petrecere discret.
Zilele de lucru trec cu grabă, ca un râu învolburat,
Dar în adierea vinerii, inima mea e liniștită, în dans sărbătoresc, învăluită.
În calendarul meu, zilele sunt ca filele unei cărți,
Weekendul, o poveste magică, în care timpul își pierde granițele și părțile se îmbină ca într-un ecou de armonii arțăgoase.
Așteptarea e o melodie în surdină, o pregătire a inimii pentru odihnă,
Să evadeze din rutina zilnică și să se îmbrace în culori, în voie bună.
În așteptarea weekendului, visele prind aripi,
Și simt cum libertatea zboară în văzduh, eliberându-mi spiritul.
Sunt învăluit de arome de cafenea și raze de soare,
Pregătit să străbat neștiutul, să descopăr bucurii ce mi se cuvin, să simt că viața e o artă.
Martie-n suflet, primăvară-n zâmbet
În martie, când soarele răsare,
Natura-ntreagă prinde iar culoare.
Mărțișorul, simbol de primăvară,
În inimile noastre bucurie-adună iară.
Femei, mame, fiice, flori gingașe,
Sunteți lumina ce ne-nconjoară casele.
Cu dragoste și blândețe ne-ați crescut,
Și-n fiecare zi ne-ați oferit un scut.
Mame, voi sunteți izvor de înțelepciune,
Cu brațele deschise, ne-ați dat tărie-ntotdeauna.
Fiice, voi sunteți speranța ce ne-nflorește,
Cu visuri mari, ce-n viitor se-mplinesc.
Flori delicate, simbol al frumuseții,
Ne încântați privirea cu ale voastre fețe.
Lalele, ghiocei, narcise și zambile,
Vă dăruim cu drag, în aceste zile.
În martie, când natura se trezește,
Să ne bucurăm de fiecare clipă ce ne-nfrumusețește.
Să prețuim femeile din viața noastră,
Și să le oferim iubire, zi de zi, fără de-a se mai opri vreo dată.
Diviziuni și resentimente
În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,
Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,
S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,
Și-a împărțit poporul în tabere stricte.
Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,
Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,
Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,
Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.
Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,
Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,
Când nu primesc voturile, se umflă de furie,
Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.
Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,
Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.
Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,
Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.
Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?
Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?
Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?
Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?
Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,
Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,
Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.
Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.