Predistinare

Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!

Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…

Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.

Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.

- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!

- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!

Nu se schimbase deloc…

Simt obsesiv în Tot prigoana dreptei perpendiculare     

ca un ingredient al formei, al unui interval conjunct,

în care numai cercul preferă curba neascultătoare

și nu acceptă, ca fatalitate, dictatura unui punct

Doamne, câtă mizerie există și-n geometrie

(așa cum e și-n viață sau, extinzând, în toate cele!)

când două drepte se exhibă pe-o coală de hârtie

își zic, exthausiv, ca sunt doar paralele

În fapt, au luat de la femei cochetăria,

nevoia lor de-a fi-n atenție, indiferent de cost

de-a strecura în forme ura și dizarmonia,

și spre-a le-arăta, orgolioase, …lipsa lor de rost

nimic mai neadevărat, e doar o simplă aroganță

pe care dreapta și-o asumă-ntotdeauna,

prin două puncte aflate la distanță,

nu poate trece decât o dreaptă amărâtă, numai una   

mai mult prin punctul fix și nalt, precum o schelă,

în orice parte ar fi plasat acum

nu poți trasa, oricât ai vrea, decât o paralelă

la acea dreaptă, și să-ți vezi de drum…

n-aș zice că ochiul mă ajută prea mult

ca să fiu sincer

îl simt cum se împleticește-n singurătatea clipei

descumpănit

pentru cineva care a văzut și reflectat totul

nu mai există emoție

spirala descrescătoare a vieții

accentuează sentimentul  acela obositor

de déjà vu

lehamitea

unele lucruri revin obositor în prim plan

și se suprapun peste altele

în același spectacol stand-up comedy

de prost gust

jucat prima dată la Facere

cum aș putea să nu înțeleg exasperarea ochiului

îngenuncheat în el însuși…

o șuviță de salivă mi se scurge necontrolat dintr-un colț al gurii

și-o revoltă mai mare împotriva-mi n-am mai simțit până acum

s-au adunat prea mulți țurțuri de gheață la streșina casei

chiar și așa încă mai mozolesc între gingii  halcă de viață din frigider

congelată la minus o sute de grade

până când într-o zi m-am trezit  în șoc hipotermic

n-a lipsit mult să nu mor

însă n-am murit

mi s-au fisurat doar gleznele

și a trebuit să-mi reconfigurez mersul

să-mi schimb optica

să privesc lumea ca liliecii

spânzurat de picioare

să mă deprind cu această sminteală a ochiului

de-a inversa totul

de a deforma totul

imaginea unei sălciii care se reflectă în apă

devine numitorul comun al tuturor lucrurilor și ființelor

de jos poți distinge iridescența culorii unei păsări

cu cât se restrîng sau se lărgesc unghiurile

plutirea maistoasă a lebedei albe sub luciu scânteietor al lacului

picurat cu cerneala albastră a cerului

zvâcnirea nebănuită a ursului brun

care prinde un pește și tulbură liniștea nuferilor galbeni

trăiesc coșmarul vieții mele alături de verdele crud al firului de iarbă

de respirația sufocantă a teilor și a mentei

simt tot sângele năvâlindu-mi în cap

coagulându-se pe aleile umbroase ale creierului

pesemne că ultima femeie pe care nu mi-ș dori s-o întâlnesc

se apropie...

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

E greu să definesc acest sentiment misterios de dragoste

față de lucruri și oameni

probabil pentru că nu putem trăi unii fără de alții

dar parcă mai e ceva în plus

inima

care operează cu alte unități de măsură

ascunse la Facere

precum frumusețea

armonia

intuiția fără cusur

lumea văzută de spirt fără inimă e cât un grăunte

omul care e modelul perfect pentru toate cele ce sunt

trebuie să cântărească faptele vieți

natura

Universul  în toată splendoarea lui

dincolo de puterea de cuprindere a ochiului

cu inima

în unități de simțire lambda

un amestec ideal de suflet și inimă

care întreține la parametrii normali ai vieții

arderea…

Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet

„ Ajunge, fiule!”

Nu înțeleg nimic. Ce e cu viața aici

și care-i scopul ei, de nu poți să faci ce simți?

De ce atâta ură, atâtea limitări?

Trăim, se spune, liberi, dar veșnic prizonieri.

Și unde poți să fugi? În față-i neștiutul,

în spate e trecutul, ce nu-și mai are rostul.

Rămâi pe loc, nu poți, și te-nvârtești în roată,

încerci grăbit să ieși din tot ce-nseamnă soartă.

Și unde e puterea sau liberul arbitru

în care îți creezi soarta sau destinul?

De poți să faci ceva, de ce nu ai acces

și ți se ține-ascuns tot ceea ce ești?

Cel mai frumos loc de pe pământ,pentru mine 

Nu e mirifica pădure,nici țărmul mării,

E cămăruță in care creez vise,

Modelez gânduri,simt trăiri aprinse.

Cel mai frumos loc de pe pământ 

E căminul in care sufletul îmi canta,

Unde iubirea strălucește.

Privesc pe geam nemărginirea zărilor   

Și sublimul zbor al rândunelelor ,și zâmbesc:

Acolo unde trăiesc,simt și gândesc 

E cel mai frumos loc de pe pământ..

Acum cateva luni daca ar fi trebuit sa vorbesc de fericire as fi lasat pagina goala.

In urma cu un an as fi scris despre barbatul ce acum e mort in lumea mea.

Daca privesc spre fetita din mine ea imi spune despre desenele preferate, despre foietaje cu branza, si catelul ei.

Dar astazi imi incep ziua si zambesc cu gandul la cafeaua mea neagra si rece, si storpul de speranta din linistea intersectiei noptii cu crapatul de zi. La tigara cu miros greu fumata in aerul proaspat si taios. La pastilele ce m au scos din mizeria propriului suflet. La amorteala lor cand inima mea nu mai duce. La intuneric si liniste.

La sexul intens, la placerea imbinata cu durere, la libertatea umilintei. La pielea lui pe pielea mea, la dorinta mereu neimplinita de mai mult din fiecare atingere. La libertatea de a deschide cutia pandorei, cu cele mai bolnave fantezi, intr un dans existent parca doar intre noi doi.La lucrurile mici din viata. Ce placeri ironice, cu gust bun are intunericul cand e alegerea ta sa stai in el.

Îmi cer scuze de la tine, copile,

Ca nu m-am ținut de un simplu cuvânt,

Pentru că ai trecut din nou prin situații umile

Și ai ajuns , căzută la pământ.

Îmi cer scuze pentru promisiunea neîndeplinită,

Pentru ca ai suferit atât de mult,

Și ca n-am putut să te fac fericită,

Pentru asta te rog de mă iartă, eu nu am vrut.

Îți curg lacrimi șiroaie pe obrazul tău pal,

Din vina celor, ce păstra n-au știut.

Scuze ca nu te-am menționat ca erou principal

Și că prin viscol și frig ai petrecut.

Am călcat peste principii, peste a tale sentimente..

Și îmi pare rău, ca te-au zdrobit de pământ.

Pentru rele și nepăsătoare comportamente

Ce te-au băgat mai tare în mormânt.

Te rog iartă - mă , ca n-am putut să te acopăr

De oamenii răi, de cuțite și fapte..

Pe viitor, nu vreau lume nouă să descopăr,

Ci doar gândurile să le deleg în noapte.

Asfaltul umed ne înghite pașii în tăcere, iar distanța dintre noi se măsoară acum în stâlpi de iluminat, nu în rucsacuri. Lumina ecranelor din buzunare ne strânge de degete ca o mână invizibilă, caldă și artificială, singura dovadă că încă existăm unul pentru celălalt în noaptea asta pustie.

Fiecare pas ne îndepărtează fizic, dar ne adâncește în aceeași rețea care ne-a unit și ne-a izolat în egală măsură. Tăcerea dintre noi nu mai este grea, ci familiară, ca un zgomot de fundal dintr-un oraș care a uitat cum să mai vorbească fără tastatură.Liftul urcă mecanic și hurducăie scurt între etaje. Cheia se învârte de două ori în broasca rece, iar lumina din hol rămâne stinsă din reflex. Haina cade grea pe spătarul unui scaun vechi.

Arunc rucsacul pe podea și mă prăbușesc pe marginea patului, fără să-mi scot pantofii din picioare. Camera miroase a aer închis și a singurătate de duminică seară, deși e abia trecut de miezul nopții. Ecranul se aprinde brusc în întuneric, tăind camera în două cu o dungă albastră, violentă și hipnotică.Trei puncte pâlpâie intermitent în colțul stâng de sus.

Tastarea ta durează un minut care pare o oră.„Ai ajuns?”, apare scurt pe ecran.„Da. Tu?”, pleacă instant răspunsul meu.Ne scriem verzi și uscate despre frigul de afară, despre paznicul de noapte și despre cum orașul ăsta ne mănâncă tinerețea pe nemestecate.

Degetele se mișcă repede, eliberate de greutatea buzelor care au tăcut pe bancă, iar cuvintele curg acum șuvoi, libere și curajoase, ascunse în spatele sticlei securizate. Suntem din nou noi, cei din spațiul virtual — deștepți, ironici și vulnerabili până la lacrimi, dar perfect protejați de zidurile de beton dintre noi.

Ne despărțim prin ecrane ca să ne putem regăsi în text, ca două profile perfecte care nu vor trebui niciodată să înfrunte realitatea unei stații goale de autobuz.

ecoul  trecerii timpului

ricoșează asimetric din oameni  în lucruri

și invers

în funcție de distanță

nimeni nu scapă

e ca un pumn de boxer învelit într-o mănușă de mătase

în plex

sau ca un pas apăsat peste inimă

în fiecare clipă auzi câte un vaier ricoșat

dintr-o piatră

câte un răget de cerb încolțit

într-o lume cu reacții în lanț

și ecouri

contrar oricărei legi ale mecanicii despre mișcări rectilinii uniforme

și repaus

n-ai nicio șansă

.

numai acel impuls mesianic

imprimat la naștere

ne mai ține în viață

după aceea ricoșăm haotic

dintr-un ecou în altul

la început

apoi din ce în ce mai slab

goliți de sunete

fără nicio explicație…

.

filozoful o să spună agnostic

că ecoul se sustrage cunoașterii noastre

ca Dumnezeu

științific pare o aberație

ar fi de neînțeles ca tu să strigi în pustiu

și ecoul să se spargă în ceruri

.

Big Ben-ul  bate în Turnul Londrei

ora exactă

când timpul ajunge la fix

ecoul însă se-ntoarce-n Marele Clopot

asimetric

la o secundă distanță

în alt timp…