Distanta dintre doi stâlpi de iluminat

....stăm pe banca din stație ca două file deschise,ecranul tău luminează slab un colț de trotuar unde o sticlă de suc se rotește în vânt, orașul s-a golit de sens și de oameni.

.....dincolo de intersecție se sting reclamele mari,rămâne doar un bec stradal care pâlpâie des ,ca o inimă obosită de atâta trafic,ca un cont șters de pe o rețea de socializare.păstrăm distanța de un rucsac între noi,deși ne știm toate secretele din mesaje,aici, sub cerul de plumb de deasupra blocurilor,cuvintele par prea grele ca să treacă de buze.

....se aud doar pașii rari ai unui paznic de noapte și un câine care latră undeva spre periferie,suntem tineri, dar ne simțim uzați ca asfaltul ăsta peste care au trecut prea multe ierni și mașini.

.....ne ridicăm gulerul gecii și pornim pe jos,fiecare spre ecranul lui, în camere separate.

Asfaltul pulsează de o căldură grea, ca un suflu de cuptor. Este o după-amiază caniculară de mai, iar aerul dintre blocuri vibrează, topit sub soarele orbitor.

Ne-am întâlnit în aceeași stație, dar banca de lemn frige. Stăm în picioare, la umbra îngustă a adăpostului de sticlă. Ecranele telefoanelor sunt la luminozitate maximă, dar soarele le face ilizibile. 

Distanța dintre noi e o barieră invizibilă de aer fierbinte. Ne știm toate secretele, dar sub cerul acesta alb, cuvintele pur și simplu se evaporă. Suntem tineri, dar ne simțim storși de energie, ca rețeaua electrică a orașului suprasolicitată de aerul condiționat.

Autobuzul nu mai vine nici acum. Ne potrivim ochelarii de soare ca pe niște măști și pornim pe jos. Fiecare spre ecranul lui, în camere răcorite artificial, unde distanța devine din nou ușor de gestionat.

Dimineața are gust de cafea arsă și textură de neon rece. Lumina zilei de luni desființează dunga albastră și hipnotică a ecranului, lăsând în urmă doar o sticlă plină de amprente.

Mesajele din noaptea trecută par acum scrise de alți oameni, de doi actori care și-au uitat replicile odată cu răsăritul.

Ne întâlnim în stația de autobuz, exact în locul de care ne-am ascuns aseară. Lumina crudă a soarelui ne obligă să privim asprimea trotuarului, fără filtre, fără emoticoane care să îndulcească tăcerea.

— Neața, spui tu, privind fix spre ecranul telefonului pe care îl strângi mecanic în mână.

— Neța, răspund și îmi trag gulerul hainei mai sus.Atât. Buzele s-au blocat din nou sub greutatea realității. Degetele care aseară zburau pe tastatură sunt acum înghesuite în buzunare, amorțite de prezența fizică a celuilalt.

Între noi nu mai sunt kilometri de asfalt și stâlpi de iluminat, ci doar o jumătate de metru de aer rece. Și totuși, distanța e mai mare ca oricând.

Suntem doi străini care își cunosc cele mai adânci vulnerabilități, dar care nu au curajul să își intersecteze privirile într-o zi banală de luni.

Autobuzul oprește cu un scrâșnet lung. Urcăm pe uși diferite. Ne căutăm din reflex în rețea, singurul loc unde știm cu adevărat cum să ne atingem.

Copil fiind crezut-ai că totul e etern,

Un fir de viață iarăși,un simțământ matern,

Un zâmbet nefățarnic,un strop de rouă-n zori,

Azi cerul vieții tale,de ce e plin de nori?!

De ce nu ești ca el,vesel și fericit,

Tu astăzi ești din nou,un copilaș iubit,

Un fiu răscumpărat,iubit și așteptat!

Un înger ce în ceruri locul ți-ai căpătat!

Un răsărit de soare și o ivire a lunii,

Un fulg căzut în palmă,și-un zbor al rândunicii,

Erau cândva,odată,un zbor spre nemurire,

O navigare-n spațiu fără să știi de tine!

Oferă raze calde,un zâmbet luminos,

Un gând curat și sincer,îndreaptă-l spre Hristos!

Ca un copil cuminte,privește,răspândește!

Parfumul nemuririi și-al curăției rost!

Ce se întâmplă cu noi, nici nu mai contează,

Facem ceva valuri, să ne anunțăm prezența,

Unii, încă cred că sunt aparte, cuneva

Nu se izolează, nu acceptă tăcerea, se actualizează.

Sunt încă lucruri frumoase și pentru noi,

În iureșul vieții, le-am lăsat deoparte:

Nu am sădit o floare, nu am plantat un pom,

Nu am încercat să trec amintirile într-0 carte .

Ziua nu ar mai fi tristă și pustie,

Gândurile se lasă trecute pe hârtie,

Și dacă, muza încearcă să mă ajute,

Nici nu văd când pe frunte apar alte cute.

Bătrânețea, se desparte de etalări la mare,

Devine casnică, bunică și chiar străbunică,

Și dragostea ei pentru nepoți e unică.

Bătrânețea, nu se poate pensiona, așa pare.

Bătrâneței îi stă bine la locul ei,

Fardată fără măsură e caraghioasă

Nu poartă plete că nu-i adolescentă

Toate făcute cu măsură, chiar poate fi frumoasă. 

,                                     

să-ți pui viața într-o ecuație
cu o necunoscută
înseamnă să admiți ceva ipotetic
denumit x
în care x-ul este o mulțime de valori necunoscute
de la 0 la infinit
din care alegi o valoare oarecare
și-ncerci să determini toate soluțiile posibile
până ajungi la o relație de egalitate
0=0
(care nu este o soluție!)
dacă înlocuiești x-ul cu altceva
cu Dumnezeu
notat cu a
după ce faci toate calculele necesare
și suficiente
descoperi că 0=a
aceeași relație inacceptabilă
fără 1 real ecuația nu are sens
și-atunci ori înlocuiești valoarea lui x
cu + infinit
ori cu + 100 ml de votcă…

Sunt lucruri care seamănă perfect,

Imagine simetrică a materiei în contur.

Aceasta apare în viață cât mai discret,

Și este însușită de soartă banal și imatur.

Pornim în căutări de sentimente

Pe calea hărăzită de destin.

Ne întâmpină în N momente

Și doar o parte din ele ne susțin.

Sprijinită de fereastră,

privind în gol cu măinile reci

la sicriele melancolice

împodobite cu flori colorate, luminate, ea contemplă:

„Când va veni vremea mea

să întâlnesc stelele și luna, să le admir

de-aproape,

să devin și eu o strălucire

asupra pământului întunecat

ce plânge,

să mă eliberez de el, spunându-i:

lacrimi sângeroase am vărsat pe-asfaltul tău umed.

Acum s-au transformat în gheața pe care

eu încet alunec, lăsând în urmă orice strop

de ploaie singuratic;

să ajung în cerul sumbru, să-mi veghez

propriul mormânt unde lacrimile-mi îmi stau

ascunse, pierdute, înfrânte?

Când va veni vremea mea

să plutesc lin spre apus,

să-mi iau aripile de înger și încet-încet

să sfârșesc?

Unii se nasc iar alţii mor,

Unii nu cred, alţii cred tot,

Unii nu pot, alţii nu vor,

Unii nu ştiu, alţii nu pot.

Unii au bani, dar prea puţini,

Alţii sunt slugi pe la strãini;

Unii au tot ce îşi doresc,

Alţii - doar spirit românesc!

Unii mã-ntreabã ce mai fac,

Altora nu le sunt pe plac.

Unii mi-ar da şi ochii lor,

Alţii aşteaptã ca sã mor.

Unii vor totul. Dar... nu au!

Şi te jignesc, vorbind pe şleau!

Unul Îl vrea pe Dumnezeu,

Altul e lup fratelui sãu.

Unii sunt mari, alţii sunt mici,

Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"

Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"

Alţii te-aruncã la gunoi.

Unii vor fânul din grãdini,

Alţii vor florile din spini.

Unii vor lãnţişor la gât,

Alţii, un zâmbet şi...atât!

Unii îţi amintesc sã taci,

Alţii, ce trebuie sã faci!

Unii te cheamã drept "pãstor",

Alţii, morar la moara lor!

Nu tot ce spui, e înţelept,

Nu tot ce crezi, este şi drept.

Dar, fii bun, nu te supãra:

Toţi muritorii sunt aşa!

Celor deştepţi, l-ai lor copii,

Nu spune nici tu tot ce ştii!

Cãci, te vor crede fie-un zeu,

Fie-un smintit în felul sãu!

Între netrebnici şi netoţi

Nu-i bine sã faci tot ce poţi!

Când vântul şuierã prin duzi,

Nu crede, frate, tot ce-auzi!

Cât ai putere şi ai grai,

Nu da, din casã, tot ce ai!

Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,

De nu ţi-o cere cineva!

Cât poţi sã spui ce te-a durut,

Cât încã timpul n-a trecut,

Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:

Eşti cumva unul din cei mulţi?