Poezie
Pe un drum strâmt, ascuns de văluri,
Mă clatin în pași, căutând adevărul,
Fiecare clipă este o luptă aprinsă,
Iar visurile mele se fac scrum pe marginea lumii.
Căci întunericul mă cuprinde cu dorințe neîmplinite,
Visez un rai pierdut, dar realitatea mă trage în jos,
Sufletul meu se zbate într-o mare de contradicții,
Și mă întreb: oare am greșit că am ales să trăiesc?
Împovărat de răni neînțelese, mă răstignesc singur,
Cu fiecare pas, plătesc prețul unei iluzii,
Lupt pentru ceva ce nu pot înțelege,
Însă credința mă ține în viață, chiar dacă mă rănește.
Întrebările sunt frânghii ce mă țin captiv,
De ce am fost născut să port această povară?
Căci în fiecare suferință, în fiecare lacrimă,
Găsesc o parte din mine care încă speră,
Chiar dacă tot ce iubesc dispare în zori.
Poems in the same category
Pe cont propriu
lucrurile din viața mea îmi succed vieții
la naștere m-am treazit într-o cameră goală
proaspăt zugrăvită în alb
îmi aveam doar gândul cu dinții de lapte
prieten
și ochii
în care se răsfrângeau tot felul de forme ciudate
precum focul
„ia mâna de-acolo că te arzi!”
îmi striga mama
iar eu descopeream înțelesul verbului „ a arde”
în durere
așa am învățat până la urmă toate verbele
substantivele
chiar și adjectivele
nu mi-a mai trebuit decât să descopăr rostul ascuns al lucrurilor
într-o nevoie febrilă de cunoștere
denumită iubire
ceva ce se aseamănă cu accelerarea bătăilor inimii
aparent fără niciun motiv
ca și în dragoste
de altfel
dar că lucru acesta trebuie să-l descoperi și să ți-l explici
singur…
Prima
Schimb zeci de mii de vorbe
Dar vorbesc numai cu mine,
Singura mea speranta
Este binele de maine
Si sincer , am prea multe ganduri negre
Ma compar in veselie doar cu pompele funebre.
Dar cu toate astea ,
Incerc sa-mi pastrez echilibrul
Sa rezist tentatiei
De-a nu mai lupta cu timpul
Acest permanent nefavorabil
Monstru care-nghite sentimente,
Dorinte si vise neimplinite.
Un izvor de lacrimi
Ce nu seaca niciodata
Ce dezgroapa o amintire
De lume de mult uitata.
O traire care nu mai lasa
Loc nici de cuvinte
Foc etern aprins in graba
Intretinut de minte.
Un sir lung de palpitatii doar de la o privire
As vrea sa simti doar o secunda
Ce simt eu pentru tine.
Gust din venin
Ce-ar fi dacă ne-am mai întâlni iar,
Fără să ne fii știut,
Mai da din nou pradă disperării,
Cum demult ai făcut?
Ce-ar fii dacă ne-am mai iubi iar,
Fără să ne fii priceput,
Mi-ai face din nou inima bucăți,
Cum doar tu ai putut?
Mâinile doresc pielea ta
Picioarele doresc drumul tău,
Mintea își dorește să te visez
Iar sufletul să te iubesc.
Mă uit în sarea albastră
Ascultă la mine ce-ți zic,
copiii ăștia își pierd mintea pentru nimic,
Toți “e la modă să băgăm droguri”
Ei zic ca astea-s numa’ jocuri.
Trece timpu’ și ușor li se înfiripă
Așa-zisa “dependenta” pentru care se oftică,
că ei normal ca nu vor să zică
“bă am o problemă și nu-i una-i mică”
Trece timpu’ iar și se trezesc
Prin orașe în care te simți Dumnezeiesc,
Că au ajuns dintr-o viață plină,
Într-una plină de rugină.
Rugina de pe cârligul ăla,
când sarea e pescarul prin ape
Te agață și ușor devin șarpe,
Și se apucă să mai zică,
“hai fă-mi și mie doar una mică”
De la mici ajung la mari,
Toleranțe de spartani,
Vise cu senzații tari,
Ei de fapt sunt peștii agățați de pescari.
Toți au dat-o cu impertinenta,
și acum ei strâng mâna cu dependența.
Lucrul ce-i vor opri,
din a face ce și-ar dori.
Miros de mai (remake from a song)
Tu purtai
Acel miros de mai
Pacat ca nu-l voi mai mirosi
Pentru ca nu mai avem ce vorbi
Vorbe urate mi-ai aruncat
Si de ele amintindu-mi lacrimi am varsat
Tu purati
Acel miros de mai
Dar mirosul nu avea valoare
A te purta frumos stii oare?...
In loc de tipete
Puteam avea clipe de liniste
Dar tu le-ai distrus
Dintr-un simplu cuvant spus
Tu purtai
Acel miros de mai
Dar era doar pe haine
Inima mirosea a cadavre
Numai Dumnezeu m-a vindecat
Fara El nu m-as fi ridicat
De acolo de unde tu m-ai daramat
Poate tu purtai
Acel miros de mai
Dar nu era pe interior
Ci pe exterior
Masinile scumpe
Nu-ti dau vreo fala,vreun renume
Sunt doar bunuri materialiste
Nu lucruri sufletiste
Tu purtai
Acel miros de mai
cu nimic nu valoreaza
Pentru ca inima nu-tie inca treaza...
Epigrame XXVII
Confuzie
Tot îmi spunea că e fecioară,
Şi că băieții nu îi plac,
Şi s-a adeverit din prima seară,
Că e fecioară, doar în zodiac.
Unei polițiste
A reușit să intre-n breaslă,
Chiar dacă n-are pic de har,
Şi-o zgândără în țeastă,
Cum s-ajungă, sub-comisar.
Concediu la mare
Când am trecut pe pod canalul,
Și-am pomenit Mamaia-n nume,
Pe soață o și luase valul,
Iar eu sunt plin de spume.
Unui șofer de ziua îndrăgostiților
Se pregătise cu mult tact,
Cu flori a presurat decorul,
Şi-a pus lentila de contact,
Dar nu i-a mai pornit motorul.
Unei dive
Merge Eva înțepată,
Şi saltă mereu din cur,
De zici că-i modelată,
Nu din coastă... din femur.
Colegi de serviciu - înainte de program
Consumam la bar,
Câte-un pahar,
Eu dau pe gât...
El dă în gât.
Unui gardian - la penitenciarul de femei
Patrulând lângă celula șese,
Unde stă o blondă suavă,
Ea, frecându-se pe fese,
I-a plecat un glonț pe țeavă.
Profesorul masochist
Iubitul meu e profesor,
Iar noaptea-mi dă testare,
Eu iau un zece foarte ușor,
Iar el un patru la purtare.
Revers
Dacă-ar fi pe Adam să-L facă,
Din corpul Evei foarte delicat,
Din milă pentru Busuioacă,
Cu siguranță îl face... din ficat.
Soției
Soția mea e profesoară,
Şi zi de zi sunt foarte atent,
Dar numai noaptea bunăoară,
Mă lasă întruna corigent.
Pe cont propriu
lucrurile din viața mea îmi succed vieții
la naștere m-am treazit într-o cameră goală
proaspăt zugrăvită în alb
îmi aveam doar gândul cu dinții de lapte
prieten
și ochii
în care se răsfrângeau tot felul de forme ciudate
precum focul
„ia mâna de-acolo că te arzi!”
îmi striga mama
iar eu descopeream înțelesul verbului „ a arde”
în durere
așa am învățat până la urmă toate verbele
substantivele
chiar și adjectivele
nu mi-a mai trebuit decât să descopăr rostul ascuns al lucrurilor
într-o nevoie febrilă de cunoștere
denumită iubire
ceva ce se aseamănă cu accelerarea bătăilor inimii
aparent fără niciun motiv
ca și în dragoste
de altfel
dar că lucru acesta trebuie să-l descoperi și să ți-l explici
singur…
Prima
Schimb zeci de mii de vorbe
Dar vorbesc numai cu mine,
Singura mea speranta
Este binele de maine
Si sincer , am prea multe ganduri negre
Ma compar in veselie doar cu pompele funebre.
Dar cu toate astea ,
Incerc sa-mi pastrez echilibrul
Sa rezist tentatiei
De-a nu mai lupta cu timpul
Acest permanent nefavorabil
Monstru care-nghite sentimente,
Dorinte si vise neimplinite.
Un izvor de lacrimi
Ce nu seaca niciodata
Ce dezgroapa o amintire
De lume de mult uitata.
O traire care nu mai lasa
Loc nici de cuvinte
Foc etern aprins in graba
Intretinut de minte.
Un sir lung de palpitatii doar de la o privire
As vrea sa simti doar o secunda
Ce simt eu pentru tine.
Gust din venin
Ce-ar fi dacă ne-am mai întâlni iar,
Fără să ne fii știut,
Mai da din nou pradă disperării,
Cum demult ai făcut?
Ce-ar fii dacă ne-am mai iubi iar,
Fără să ne fii priceput,
Mi-ai face din nou inima bucăți,
Cum doar tu ai putut?
Mâinile doresc pielea ta
Picioarele doresc drumul tău,
Mintea își dorește să te visez
Iar sufletul să te iubesc.
Mă uit în sarea albastră
Ascultă la mine ce-ți zic,
copiii ăștia își pierd mintea pentru nimic,
Toți “e la modă să băgăm droguri”
Ei zic ca astea-s numa’ jocuri.
Trece timpu’ și ușor li se înfiripă
Așa-zisa “dependenta” pentru care se oftică,
că ei normal ca nu vor să zică
“bă am o problemă și nu-i una-i mică”
Trece timpu’ iar și se trezesc
Prin orașe în care te simți Dumnezeiesc,
Că au ajuns dintr-o viață plină,
Într-una plină de rugină.
Rugina de pe cârligul ăla,
când sarea e pescarul prin ape
Te agață și ușor devin șarpe,
Și se apucă să mai zică,
“hai fă-mi și mie doar una mică”
De la mici ajung la mari,
Toleranțe de spartani,
Vise cu senzații tari,
Ei de fapt sunt peștii agățați de pescari.
Toți au dat-o cu impertinenta,
și acum ei strâng mâna cu dependența.
Lucrul ce-i vor opri,
din a face ce și-ar dori.
Miros de mai (remake from a song)
Tu purtai
Acel miros de mai
Pacat ca nu-l voi mai mirosi
Pentru ca nu mai avem ce vorbi
Vorbe urate mi-ai aruncat
Si de ele amintindu-mi lacrimi am varsat
Tu purati
Acel miros de mai
Dar mirosul nu avea valoare
A te purta frumos stii oare?...
In loc de tipete
Puteam avea clipe de liniste
Dar tu le-ai distrus
Dintr-un simplu cuvant spus
Tu purtai
Acel miros de mai
Dar era doar pe haine
Inima mirosea a cadavre
Numai Dumnezeu m-a vindecat
Fara El nu m-as fi ridicat
De acolo de unde tu m-ai daramat
Poate tu purtai
Acel miros de mai
Dar nu era pe interior
Ci pe exterior
Masinile scumpe
Nu-ti dau vreo fala,vreun renume
Sunt doar bunuri materialiste
Nu lucruri sufletiste
Tu purtai
Acel miros de mai
cu nimic nu valoreaza
Pentru ca inima nu-tie inca treaza...
Epigrame XXVII
Confuzie
Tot îmi spunea că e fecioară,
Şi că băieții nu îi plac,
Şi s-a adeverit din prima seară,
Că e fecioară, doar în zodiac.
Unei polițiste
A reușit să intre-n breaslă,
Chiar dacă n-are pic de har,
Şi-o zgândără în țeastă,
Cum s-ajungă, sub-comisar.
Concediu la mare
Când am trecut pe pod canalul,
Și-am pomenit Mamaia-n nume,
Pe soață o și luase valul,
Iar eu sunt plin de spume.
Unui șofer de ziua îndrăgostiților
Se pregătise cu mult tact,
Cu flori a presurat decorul,
Şi-a pus lentila de contact,
Dar nu i-a mai pornit motorul.
Unei dive
Merge Eva înțepată,
Şi saltă mereu din cur,
De zici că-i modelată,
Nu din coastă... din femur.
Colegi de serviciu - înainte de program
Consumam la bar,
Câte-un pahar,
Eu dau pe gât...
El dă în gât.
Unui gardian - la penitenciarul de femei
Patrulând lângă celula șese,
Unde stă o blondă suavă,
Ea, frecându-se pe fese,
I-a plecat un glonț pe țeavă.
Profesorul masochist
Iubitul meu e profesor,
Iar noaptea-mi dă testare,
Eu iau un zece foarte ușor,
Iar el un patru la purtare.
Revers
Dacă-ar fi pe Adam să-L facă,
Din corpul Evei foarte delicat,
Din milă pentru Busuioacă,
Cu siguranță îl face... din ficat.
Soției
Soția mea e profesoară,
Şi zi de zi sunt foarte atent,
Dar numai noaptea bunăoară,
Mă lasă întruna corigent.
Other poems by the author
Linistea din război
Din adâncuri spumante dorinți
Se dezlănțuie amețite splendori,
Răsărind din ale demiurgului bolți
Necistitele din vis comori.
Mă mai alintă un jint,
La un colț de suflet,
Că inima, nu mai poate duce,
De când singură bate pe căi pierdute.
Și de-ar fi să-mi apari doar in vis...
Am să aleg să dorm profund pe veci.
Prea pierdut, prea rătăcit sunt
De la ultimul nostru...rămas bun...
Speranța, pâinea omului sărac
Printre miile de gânduri
Mă regăsesc pierdut,
Încerc să le-așez în rânduri,
Dar mereu o iau de la început.
Sunt prea puține acorduri
Printre-atâtea dezacorduri,
Repetate în tetracorduri,
Criptându-ne în recorduri.
Speranțele-s puține,
Iar demonii cresc în mulțime,
Distrugându-ne gândurile.
Dar cine să ne mai apere,
Când doar tăcerea ne rămâne?
În jur văd doar invidie,
Comploturi țesând fratricide,
Și vorbe scuipate, acide –
Acești perfizi... în jurul lor, doar jarul arde.
Mai am un singur gând:
Unde-i minte multă,
E și nebunie abundentă.
Visele, însă, zidesc
O simțire excultă.
Am și eu o speranță:
Speranța uitării absolute.
Dar poate aceasta mai e speranță?
Nu cumva e doar disperare?
Înmormântați la poli opuși
Îți jur că mereu îmi vei fi a mea dragă,
Iar de-ar fi nici veciile să ne ajungă,
Îmi voi scurge și ultima picătură de sânge,
Ca să te pot avea o vecie și o zi lângă mine.
Dragostea noastră, un râu învolburat,
Ce sălbatic curge pe căi necunoscute.
Două inimi, ce la unison bat,
Zădărnicind numai după speranțe muribunde.
Strălucim amândoi sub același soare,
Dar e prea mare bezna dintre inimile noastre.
Pribegim amândoi sub aceeași lună-n noapte,
Dar ne-om mai intâlni, în astă lume?
Omenie sau omenire Doamne?
„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.
„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…
„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.
„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.
„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.
„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.
„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.
„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.
„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.
Privește prin ochii mei
Este prea mare ambuteiaj
Din cauza stărilor insipide,
În sticle găsesc același mesaj
“Scuze, promit să nu mai deranjez”.
N-am nevoie de încă un bandaj,
Sunt sătul de scuzele morbide,
Du-te sus la ultimul etaj
Să vezi destăinuirile obide.
Da’ privește atent urmele de siaj
Cum mănâncă din aceleași blide
Și tulbură apele oceanelor de bruiaj,
Că-s frați la bine, restul sunt vorbe perfide.
Priveliști post-mortem de scurtmetraj
Pline de frici ce aleargă cu fețele palide,
În timp ce fericirea e tăiată la montaj,
Ca nimeni să nu știe sa conchide.
Negustor de speranță
Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.
Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.
Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.
Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.
Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.
Pe tejghea mai am un singur borcan mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.
Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.
Îi dau borcanul.
Și rămân, din nou, cu nimic.
Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.
Eu rămân.
În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.
Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.
Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.
Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.
Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.
Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.
Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.
Mă gândesc să plec.
Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?
Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.
Poate că nu trebuie să plec.
Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.
Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.
Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.
Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.
Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.
Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:
Nu mai vând nimic.
Acum, învăț să păstrez.
Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.
Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.
Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.
Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet.
Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.
Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.
Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă și atât de firavă.
O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.
Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.
Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.
Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.
Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.
Linistea din război
Din adâncuri spumante dorinți
Se dezlănțuie amețite splendori,
Răsărind din ale demiurgului bolți
Necistitele din vis comori.
Mă mai alintă un jint,
La un colț de suflet,
Că inima, nu mai poate duce,
De când singură bate pe căi pierdute.
Și de-ar fi să-mi apari doar in vis...
Am să aleg să dorm profund pe veci.
Prea pierdut, prea rătăcit sunt
De la ultimul nostru...rămas bun...
Speranța, pâinea omului sărac
Printre miile de gânduri
Mă regăsesc pierdut,
Încerc să le-așez în rânduri,
Dar mereu o iau de la început.
Sunt prea puține acorduri
Printre-atâtea dezacorduri,
Repetate în tetracorduri,
Criptându-ne în recorduri.
Speranțele-s puține,
Iar demonii cresc în mulțime,
Distrugându-ne gândurile.
Dar cine să ne mai apere,
Când doar tăcerea ne rămâne?
În jur văd doar invidie,
Comploturi țesând fratricide,
Și vorbe scuipate, acide –
Acești perfizi... în jurul lor, doar jarul arde.
Mai am un singur gând:
Unde-i minte multă,
E și nebunie abundentă.
Visele, însă, zidesc
O simțire excultă.
Am și eu o speranță:
Speranța uitării absolute.
Dar poate aceasta mai e speranță?
Nu cumva e doar disperare?
Înmormântați la poli opuși
Îți jur că mereu îmi vei fi a mea dragă,
Iar de-ar fi nici veciile să ne ajungă,
Îmi voi scurge și ultima picătură de sânge,
Ca să te pot avea o vecie și o zi lângă mine.
Dragostea noastră, un râu învolburat,
Ce sălbatic curge pe căi necunoscute.
Două inimi, ce la unison bat,
Zădărnicind numai după speranțe muribunde.
Strălucim amândoi sub același soare,
Dar e prea mare bezna dintre inimile noastre.
Pribegim amândoi sub aceeași lună-n noapte,
Dar ne-om mai intâlni, în astă lume?
Omenie sau omenire Doamne?
„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.
„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…
„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.
„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.
„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.
„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.
„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.
„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.
„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.
Privește prin ochii mei
Este prea mare ambuteiaj
Din cauza stărilor insipide,
În sticle găsesc același mesaj
“Scuze, promit să nu mai deranjez”.
N-am nevoie de încă un bandaj,
Sunt sătul de scuzele morbide,
Du-te sus la ultimul etaj
Să vezi destăinuirile obide.
Da’ privește atent urmele de siaj
Cum mănâncă din aceleași blide
Și tulbură apele oceanelor de bruiaj,
Că-s frați la bine, restul sunt vorbe perfide.
Priveliști post-mortem de scurtmetraj
Pline de frici ce aleargă cu fețele palide,
În timp ce fericirea e tăiată la montaj,
Ca nimeni să nu știe sa conchide.
Negustor de speranță
Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.
Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.
Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.
Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.
Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.
Pe tejghea mai am un singur borcan mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.
Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.
Îi dau borcanul.
Și rămân, din nou, cu nimic.
Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.
Eu rămân.
În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.
Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.
Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.
Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.
Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.
Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.
Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.
Mă gândesc să plec.
Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?
Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.
Poate că nu trebuie să plec.
Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.
Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.
Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.
Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.
Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.
Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:
Nu mai vând nimic.
Acum, învăț să păstrez.
Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.
Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.
Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.
Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet.
Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.
Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.
Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă și atât de firavă.
O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.
Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.
Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.
Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.
Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.