Poezie

Curajul...

Mă dezmorțește,

Mă stârnește,

Dar nu sunt Harap din poveste

Să mă lupt pentru regate, 

Să fiu slugă, să fac fapte

Și să mor, dar să învii,

Nu e stilul meu!

Iubirea...

Mă orbește,

Mă robește,

Dar nu sunt Ana a lui Ion

Să fiu bătută, chinuită,

Să plâng după o iubire sfârșită,

Să mor și nimeni să nu plângă,

Nu e stilul meu!

Frumusețea...

Mă lovește,

Mă mândrește,

Dar nu sunt Ela Gheorghidiu,

Să am faimă și avere,

Să fiu acuzată de-al meu soț,

Că nu-s fidelă și-l înșel,

Nu e stilul meu!

Enigma...

Se distinge bine,

Stilul eu nu mi-l găsesc.

Nu sunt slugă, iubită sau soție,

Nu am regate, pământ, avere,

Dar cine sunt eu??

Să mă judec nu e stilul meu!

acum e prea târziu să mă ascund

după metafore

( de ce-aș face-o tocmai acum?)

cine se înhamă de bunovoie

la jugul cuvântului

trăiește deja în metaforă

respiră metafora

nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor

( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)

flapsuri

un fel de aripioare mai mici

în locul mâinilor

atrofiate de evoluție

( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată

ca la ruletă!)

în această lume a zborului virtual

nu există turnuri de control

care să dirijeze traficul infernal al metaforelor

nu există coliziuni între gânduri

catastrofe aeriene

regretul meu este că în timp ce metafora

înflorește într-o lume fascinantă a visului

eu mă usuc în acest înveliș prozaic

al cărnii…

Nu mă întreba de cărări
mereu îmi reneg plecările
nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă
poate conştiinţa
dar la ce bun
mă vizitează doar duminica
în spatele bisericii

Nu mă întreba încotro mă îndrept
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
nu mă întreba de nimic
obosiți de aşteptare
vom respira doar trecut

Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi

Astăzi nu sunt acasă
poate mâine
vom juca şotronul copilăriei
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară
în praful timpului

Îți spun ceva ce nimenea nu știe,

Aseară am scris o poezie,

Avea un singur vers dar nelumesc,

Ceva aidoma unui cânt prelung,

Şi care mă făcea să plâng.

L-am scris c-o picătură de cerneală,

Un strop uitat în călimară,

Şi - o pană albă cu un număr,

Ce am găsit-o undeva pe umăr.

Îți spun ceva ce nimenea nu știe,

E-un vers ce plânge pe hârtie,

Cu lacrimi de-un albastru-violet,

Un fel de sânge de poet.

mușcătura lui Cerber e ca o semnătură pe gleznă

a morții

bătrânul Charon nu mai vede dincolo de maluri

și-mi  refuză bănuțul de aur

ca să trec Styxul

lăsându-mă zombi

nici om

nici înger

un fel de mort viu

strivit între două lumi închise ermetic

dac-aș putea mi-aș răcori nemurirea cu sângele tău

în semn de dragoste

dar nu pot

mușcătura otrăvită a lui Cerber mă arde cumplit

în flăcările nimicitoare ale disperării

zdrobește

iubito

porțile vieții ferecate în lanțuri

și vino s-alungi  vulturul care-mi sfâșie inima….

ecoul  trecerii timpului

ricoșează asimetric din oameni  în lucruri

și invers

în funcție de distanță

nimeni nu scapă

e ca un pumn de boxer învelit într-o mănușă de mătase

în plex

sau ca un pas apăsat peste inimă

în fiecare clipă auzi câte un vaier ricoșat

dintr-o piatră

câte un răget de cerb încolțit

într-o lume cu reacții în lanț

și ecouri

contrar oricărei legi ale mecanicii despre mișcări rectilinii uniforme

și repaus

n-ai nicio șansă

.

numai acel impuls mesianic

imprimat la naștere

ne mai ține în viață

după aceea ricoșăm haotic

dintr-un ecou în altul

la început

apoi din ce în ce mai slab

goliți de sunete

fără nicio explicație…

.

filozoful o să spună agnostic

că ecoul se sustrage cunoașterii noastre

ca Dumnezeu

științific pare o aberație

ar fi de neînțeles ca tu să strigi în pustiu

și ecoul să se spargă în ceruri

.

Big Ben-ul  bate în Turnul Londrei

ora exactă

când timpul ajunge la fix

ecoul însă se-ntoarce-n Marele Clopot

asimetric

la o secundă distanță

în alt timp…

Presar vorbe fierbinți
Pe soluri nefertile,
Dar cultiv numai neliniști,
Hrănindu-mi tulburările.

Da‘ visătorii nu mor niciodată
Chiar dacă nu miroase a speranță,
În timp ce îngerii catehizează
Vorbe vajnice într-o limbă codată.

Ancolez piese de rebut stricate
Formând visuri și speranțe
În timp ce creez în neștire
O faună de redută fără ieșire.

Dar eu sunt zeul meu
Provenit din inima de elizeu
Dependent de Dumnezeu
Mă îndrept direct spre apogeu.

Suntem un dans al dorinței și al fricii,
Ne hrănim din iubire, dar și din nevoi,
Tot ce avem este acum și tot ce vom fi,
Un vis ce ne leagă, în ciuda oricărui război.

De-ar fi și cerul să cadă peste mine,

Cum se frâng tăcerile-n suspin,

Te-aș chema, iubito, să m-aline

Umbra ta rămasă în destin.

De-ar fi și stelele să moară-n zori,

Să-nghețe timpul între ploi,

Ți-aș desena din lacrimi flori,

Să-nflorească drumul înapoi.

De-ar fi și munții să se plece-n vânt,

Și șoaptele să-mi cadă greu,

Aș pune-n rugăciune orice gând

Să te păzească-n vis mereu.

De-ar fi și moartea să m-apuce-n vis,

Din piept mi-aș rupe doru-n hău,

Să nu-mi răpească glasul scris,

Să-l duc cu mine, glasul tău.

Cu ochi pictați de paradis

Și cu-n zâmbet cald de rai,

Te invit cu drag in a mea lume,

Să-mi bați cărare de aur spre inima ta,

Iar în umbra nopții, sub cerul senin,

Vreau să te iubesc, cu patimă și dor divin.

Ca flăcările sălbatice, în dansul lor haotic,

Să fii focul meu, arzând într-un extaz hipnotic.             

Odată, locul acesta era plin de râsete,
Acum doar ecourile rămân.
Timpul, ca un vânt rece, a luat tot ce a fost,
Dar în fiecare colț încă mai trăiesc umbrele.

Timpul rătăcește, ne lovește ușor,
Îți promite un viitor, dar adesea ne lasă în urmă,
Ne învăluie în umbre, cu privirea unui străin,
Și ne învață, fără cuvinte, cum să uităm, cum să fim.

Iubirea nu cere permisiune,
Dar adesea își cere prețul în tăcere,
Pășind pe drumuri ce ne par cunoscute,
Dar fiecare pas adâncește o rană pe care nu o vedem.

Și în fiecare întâlnire, în fiecare privire,
Găsim o fărâmă de noi, rătăcind printre amintiri,
Așteptând să fim salvați, așteptând să ne regăsim,
Dar de multe ori, tot ce rămâne e doar o umbră a ceea ce am fost.