Pentru tine, nu pentru ei

Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut

Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă 

Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul

Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină

Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări

Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele

Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde 

Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie 

Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește

Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii

Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi

Vino sa te îmbrac-n voia sorții-n veșmintele milostivirii, să-mi dai șansa de a te ierta

Vino să te înfășor cu iubire, ca sufletul sa nu îți mai fie tulburat, în nevoia de a mă uita fără rușine

Vino-n îmbrățișarea mea, oh tu stea căzătoare, ca să te pot opri din zborul tău, ca altfel să nu mă mai poți părăsi niciodată

Vino sa te sărut, în sărutul cel veșnic, ce leagă sufletele în temelii și ce îți mângâie sufletul lin, ca să îți poți uita egoul 

Sa poți să ma iubești asa cum eu te iubesc, să fi om 

Iubirea, știu că nu se cerșește, dar după iubirea ta as îngenunchia doar ca să pot să mă simt vie, iubind un străin la a cărora picioare mă topesc de dor, strigând-n gol cu devoarea realității, ce mi fura visul, visul unei cununii ce leagă sublim sufletele-n veșnici 

M-au deschis cu un cuțit de lumină,

Au desfăcut pielea cu degete sterpe,

Au căutat rugina, oase străine,

Dar n-au găsit decât un singur nume.

Era scris în vene, gravat în tăcere,

Între coastele mele îi crescuseră umbre,

Ai fost artera care-mi hrănea amintirea,

Ai fost țipatul mut din gândurile surde.

Medicii au tăcut, au privit făra teamă

Sufletul meu? O catedrală goală.

În loc de sânge, curgea o poveste,

În loc de inimă, doar o voce uitată.

Te-au scos dintre fibre, te-au pus pe o foaie,

Te-au citit ca pe un diagnostic absurd.

"Aici a fost cineva", a șoptit bisturiul,

"Aici e un suflet...dar altul îl ține."

Că poate că, dacă mă vor închide la loc,

Dacă vor coase noaptea cu fire de lună,

Încă te voi simți, în carnea uitării,

Înca îmi vei fi cicatricea bună.

Te uiți la ceas amuia la biata viață ce ți-a trecut, rând pe rând cu anotimpul ce te străpunge 

Doar înnăbușeala asta al naibii de amară mi-a zăcut în inimă astă vară căci am rămas cu sufletul tare însetat tânjind după iubire

Ploile au fost mult mai rare precum "dragostea" ce lumea o poartă, cu atâta asprime, direct drept în stomac

Și-n piept ei poartă numai și numai fală, un ego triumfător ce îi mai rece ca lacrimile însuși ploilor fierbinți de vară

În gândul tău te oglindești pustiu, la ce ai fost și la prezentul tu tot neiubit

Iarna tuturor ni s-a imprimat pe suflet, deși ea e vizita ce ne așteaptă doar-n îndepărtare

Însă privesc la al meu suflet cu un altsfel de gând că nici un anotimp nu m-a răscolit cum m-a răscolit iarna căci chiar și acum "ea mi-a dus dorul", păstrându-mi umbra-n doliu și inima congelată-n necontenit 

Am remușcări și tresar câteodată cu-n mintea inpodmolită la toate cele întâmplate, cred că se rezumă toate la tot ce am iubit și nu m-a putut iubi

Căci dragostei vieții mele i-am închinat tot, iar ea a împărtășit cu mine nimic din totul sublim

Nimicul din care am croit eu totul, s-a dovedit predat pe brațele unui spin răvășitor-n totă liniștea mea profundă

Și acul din golul meu mă doare strafund acum în nimicului meu suflet mare

Nu mă doare, căci știu că am iubit pur și cu ardoare ci mă doare de ea, de ființa interiorul meu copil ce s-a scufundat în marea de prejudecăți pierzându-și esența eului

Nu simt nimic.

Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,

un adio tăcut al lumii care uită să fie om.

Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,

ori a abuzului perfid al societății:

manipulare, distrugere, pierdere de sine.

Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.

Mi-am pierdut identitatea.

De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,

la fel ca inteligența emoțională a unui popor

„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.

Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,

în timp ce esențialul dispare.

Nu sunt singura.

Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,

dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.

Îi aruncă în abisul amărăciunii.

Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,

într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.

Sus, în vârf, stau cei fără cultură,

reprezentând o țară ce abia mai respiră.

Dar nu-i nimic.

Nu mai simt nimic.

Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,

amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.

Și totuși, sunt numită nebună

pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.

Se spune că suntem fericiți.

O iluzie amară.

Cei fără minte zâmbesc fără griji,

în timp ce țara arde.

Iar cei care gândesc... dezbat,

privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...

împovărați de complexitatea existenței.

De aceea suntem singuri.

Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.

Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.

Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.

Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.

Așa rămânem izolați.

Singuri.

Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,

în cărți prăfuite și în gânduri obosite.

Dar fiecare întrebare ducea la alta,

ca un cerc vicios ce se strânge mai tare

până când nu mai rămâne nimic de înțeles.

Căci cu cât cercetezi mai adânc,

cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.

Am devenit străini în propriile noastre minți,

captivi într-un labirint de idei neînțelese.

Căutăm adevărul, dar el se ascunde

sub straturi de iluzii și prejudecăți,

într-o lume ce se vrea „corectă”,

dar e tot mai fragmentată și confuză.

Se spune că rațiunea ne eliberează,

dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,

unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv

al logicii ce nu ne salvează.

Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,

fiecare încercând să supraviețuiască

într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.

Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție

și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.

Dar sensul... iese din colțurile minții,

scapă printre degete ca apa,

și rămânem cu fragmente de înțelesuri

care nu se potrivesc niciodată în întreg.

Și atunci, mă întreb,

nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?

Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,

dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.

Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,

care ne face să fim vii,

chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.

În vremuri de zbucium și taină,

Cuza, erou al neamului, apărea,

Cu inima nobilă și hotărâre mândră,

Țara în el găsind speranță și lumina.

Mica Unire, visul arzător,

Pe buzele poporului răsunând,

În sufletul românesc aprinzând focul,

Al eliberării, un destin legendar.

Cuza, călător pe cărările istoriei,

În inima Moldovei și-a pus tronul,

Țara să-și unească întru bucurie,

Să devină o națiune sub soarele comun.

Prin viforul vremii și al politicii,

El a luptat cu dreptate și ardoare,

A adus în unitate țara împărțită,

Unindu-i pe români, cu dragoste și onoare.

Cuza și Mica Unire, simboluri de glorie,

În cartea neamului, scrise cu aur,

Ca raze de soare peste veacuri se revarsă,

Pentru o patrie unită, cu demnitate și amor.

Așa că să răsune în veșnicie,

Cântul Unirii, ce Cuza l-a adus,

Mica Unire, sfântă și mândră,

În inimile noastre, mereu să trăiască sus.

În noaptea de Halloween, umbrele dansează,
Moliile vagi, cu forme ciudate, apar,
Corpuri ce râd, cu fețe vopsite,
Se pregătesc pentru câteva clipe de har.

Luminile palide străbat întunericul,
Cumpăna dintre viață și moarte e umbrită,
Firi de fantezie cu inimi pierdute,
Se-mbracă în frici, în umbre au viețuit.

Dar vine apoi ziua Luminării,
Cu lumânări ce ard pentru cei adormiți,
Și florile albe, în vase mărunte,
Se împletesc cu amintiri dulce-amărâte.

Deși Halloweenul ne arată mască,
În spatele râsului, nisipul se scurge,
Iar Ziua Luminării strigă supliciu,
Să aducem omagiu, chiar când sufletele urlă.

Sclipiri de dovleci și flori de crizanteme,
Zâmbete și lacrimi într-un joc efemer,
În lumea aceasta, plină de contrast,
Moartea și viața dansează la brat.

Halloween e o petrecere a misterelor,
Ziua Luminării, un moment de reflecție,
În fiecare tradiție, o poveste se țese,
Viața și moartea, în legătura lor secvență.

S-a oprit un porumbel din zbor

Să-mi spună o taină;

Cu glas timid, tremurător

Să-l însoțesc spre orizont,

Până la iarnă.

Și i-am răspuns: nu pot să vin,

Sunt tot în colivie.

Cu gratii de venin și de furie,

Cu sufletul rănit și-n agonie,

Nu știu dacă sunt moartă,

Sau sunt vie.

Să nu disperi, și eu,

Am o aripă ruptă

De frații mei de sânge, cu tril melodios,

Dar mă înalț în zare

Să duc mesaj în lume,

Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.

Prietenul meu drag,

Cu omul e mai greu,

E păcătos din fire

Îl pierd pe DUMNEZEU.

Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,

Cu un final haotic;

Dar nimeni nu câștigă.

Să ne unim e cheia,

pierdută din trecut

S-aducem armonia și pacea pe pământ,

Copiii să zâmbească

Cu ochi senini sub soare,

Și să semnăm cu toții

În CARTEA DEONOARE!

Viorica E.

 Dinafară toate casele par la fel,

aceleași ferestre cu vedere spre stradă,

aceleași uși mohorâte din lemn,

aceleași culori pe fațade și ziduri,

abia după ce intri descoperi că te-ai înșelat,

casa ta, de exemplu, avea suflet,

luase o mare parte din sufletul tău

și-l împrăștiase în lucruri,

până atunci nu observasem că primăvara

înfloreau printre primii din sat merii din curtea ta,

salcâmii,

că sute de rândunele își făceau cuibul sub streșina casei tale

prima oară auzisem acolo cântecul mierlei

al cucului,

arareori mi-a fost dat să aud atâtea păsări cântând la un loc,

atâția porumbei fâlfâind din aripile lor albe într-un joc al iubirii,

parcă și lumina se desfăcea în felii înainte de a se atinge de sufletul tău fermecat,

nu-ți mai venea să pleci,

nimic nu se asemăna cu dorința de a trăi și de-a muri acolo,

întotdeauna plecarea era o tristețe fără de margini,

cum să mai trăiești în Sahara existenței tale cu sufletul înghesuit în inimă,

incapabil să se dăruie,

răspândind în juru-i doar otrava letală a zilelor

și gustul amar al nopților, mă întrebam din pragul casei tale cu suflet,

privind înspre „cuibul meu de vultur”, sfâșiat de singurătate , de la etajul cincisprezece,

ca Hanibal de pe ruinele Cartaginei...

 Într-o lume a femeilor ar fi imposibil să trăiești...

singura formă de guvernare ar fi dictatura,

prima lege aprobată într-un parlament al femeilor

ar fi castrarea fizică a bărbaților

(vinovați pentru cele trei milenii de patriarhism!),

abrogarea egalității dintre sexe

- care sunt inegale de la natură! -

și decretarea supremației sexului slab

cu riscul de a rămâne blocați pe scara evoluției,

neprocreabili,

inversând ordinea firească a lucrurilor

în sensul eliberării femeii de corvoada nașterii,

a supunerii necondiționate,

(nimic n-ar fi mai excitant pentru o femeie

decât să vadă un bărbat la cratiță!),

da,

ar schimba toate legile puse pe seama aroganței bărbatului,

ar decreta pedeapsa cu moartea pentru lezmajestate

- luarea în derâdere a femeii,

a imaginii ori a autorității ei -

preluată de la Iulius Cezar,

pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru sfidarea sexului slab,

pentru tentativă de viol

( cu ăștia nu poți fi niciodată sigură!)

și seducere,

iar pentru steag ar folosi imaginea unei egrete albe cu aripile întinse maiestos

- expresia perfecțiunii! -

între ghearele unui vultur...

Lumea asta mare,

e plină de oameni puși pe picioare,

dar atunci de ce oare,

când ceri o mâna de ajutor,

cu toții fug încetișor,

dar când ai ceva de dăruit,

chiar și dusmanii parca ar fi venit