Iartă-mă,

Chitara trist suspină
Al vieții melodie
Eu nu pircep această simfonie
Si mă ascund de o lume întreagă.
M-ași pierde în niște ochi sălbateci
Ce caută să mă înțeleagă

”...Des yeux qui font baisser les miens
Un rire qui se perd sur sa bouche
Voilà le portrait sans retouches
De l'homme auquel j'appartiens...”

                                      Edith Piaf

.

nu am întrebat pe nimeni atunci

de ce toți bărbații îmbrăcați în fracuri

erau singuri

în orașul acela cu lumini roșii și femei languroase

la geamuri

.

și eu eram singur

în costumul meu bleumarin

cumpărat de la RoB Square Sainte-Croix de la Bretonnerie

75004 Paris

 .

mă plimbam pe o stradă îngustă

poate chiar pe Chateau Rouge sau Barbes

nu mai știu

ce fericire e să nu te cunoască nimeni

.

să aluneci ca un fulg de zăpadă prin o mie de ochi

s-auzi aceleși murmur ”allez viens”

din o mie de guri

apoi să te topești într-o mie de palme

mirosind a Chanel Gabrielle

.

un iz puternic de  săpun  „Tesori d`oriente”

plutește în aer

nu mai e cale de întoarcere

îmi mai aprind o țigară Gauloises sau Gitanes

fără filtru

de care fumase cândva Jean-Paul Sartre

Camus și Gainsbourg

și-mi fac curaj

„ ce qui doit arriver, arrivera!

.

cum să-mi fi dat seama încă de-atunci

că Notre-Dame e pe moarte

.

acum

după noaptea aceasta „ de rêve”

nu-mi mai rămâne decât să mă arunc din Pont Garigliano

în Sena

sau să mă-mpușc în cap

în Place de la Concorde…

Rugul aprins bolborosește incomprehensibil

două numere naturale (1și 2 ) vor fi arse de vii

dintr-o clipă în alta

grupuri  izolate de cuvinte se dedau la distrugeri stradale

„ticăloșilor, pedeapsa cu moartea a fost abolită demult”

străjerii Alfabetului iau poziții de luptă

iar clonele literelor  de bază

ă,â,î,ș,ț 

ascunse în spatele căciulilor, circumflexelor  și virgulelor

trag pidicile armelor

„pe aici nu se trece”

cifrele 1 și 2 se făcuseră vinovate de  lèse-majesté

adică de ofensă adusă suveranului  0

pedepsită cu moartea

puseseră între ele și suveran o virgulă

în fapt

Constituția statua dreptul acesta doar regelui

după el  nu puteau fi decât numere zecimale

nici vorba de litere

literele rămâneau întotdeauna  litere

nu aveau iscusința și mlădierea numerelor

revolta lor nu era sustenabilă

și trebuia înăbușită în sânge

cine s-ar fi așteptat să vadă caldarâmul vieții

 însângerat de cadavrele inocente ale cuvintelor?

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

Râsul acesta al meu,

n-ar fi trebuit să existe,

nici sunetul său,

nici buzele care s-au deschis

precum ferestrele dimineața.

Râsul acesta al meu,

se luptă dureros zi de zi

să apară pe buzele mele.

Pe râsul acesta al meu,

îl plâng în fiecare zi,

e bolnav,

e prizonierul unei ființe triste,

abia mai respiră.

E un râs care cară durerea

în hohote.

Privindu-mi ochii,

poți vedea suferința 

și nașterea sa,

dintr-un zâmbet șters,

și-o grimasă

îngropată sub lacrimi.

Râsul acesta al meu...

n-ar fi trebuit să existe.

Suntem ca 2 straini pe-un bulevard

Tu cu tine, eu cu mine

Dar eu tot sper, ca maine va fi mai bine.

Am tot avut rabdare

Si am facut incercare dupa incercare

Dar... 

E greu sa cunosti pe cineva a doua oara

E greu sa ierti pe celalalt

Dar mai greu va fi sa uiti ce a fost o data. 

Cand pierzi controlul viata te schimba, 

Pacat ca eu am aflat asa tarziu

De trucutul nostru cenusiu,

Sincer, mi-as fi dorit sa stiu. 

Ne vedem atat de rar

Sau putem spune mai literar

Ca ne vedem putin mai des ca 2 straini

Iar tot ce ne leaga

Sunt niste radacini, 

Pe care eu incep sa nu le mai prea simt. 

Si cand esti langa mine, eu te simt departe

Si cand nu esti, parca te-as vrea pana la moarte.

Nu știu ce sa întâmplă cu mine... a trecut atâta de mult timp și încă ma gândesc la tine.

A trecut atâta de mult timp și tot mai vreau sa te întâlnesc, sa te iau tare în brate și să încep să-ți povestesc. 

Nu pot sa te uit, oricât as încerca ești gravat pe o parte din inima mea. 

De asta mereu o parte din mine o sa ofteze greu când ma gândesc la tine.

As vrea să-ți spun tot ce gândesc, ce simt, cum sunt și cât de mult vreau să te privesc.

Dar nu am cum, acum cică sunt mare și trebuie să-mi controlez emoțiile cât pot eu de tare. 

Nu am voie sa te sun, sau sa ma plâng, sa aștept sa ma liniștești ca atunci nicicum. 

Of! Și cât mi-e dor de ieșirile de alta data când povesteam și ne plimbam, mai vreau încă o data! 

Acum totul e schimbat nu mai sunt acel copil descreierat, acum când am probleme și vreau să-ți povestesc, îmi sun psiholoaga și ma liniștesc.

Dar vreau sa știi ca tu mereu o sa fi mai bun decât orice psiholog al meu.

Din cenușa m-am născut 

Cu un suflet deja cunoscut,

Ce-a trăit neîncetat ca o candela aprinsă

Pe care dac-o atingeai era prea încinsă.

Așa cum flăcările plângeau

Și sufereau toată asprimea,

Se prefăceau că nu tremurau,

Iar apa nu le oferea ușurimea.

Se scurgea ceara de pe ea

Încet, încet se stingea

Și parcă prefăcut in sânge,

Un lichid roș se strânge.

Cânt un cântec orb.

Melodia mea nu poți a auzi,

Dar nici eu pe a ta.

Am reusit,

Am evadat.

Au furat tot ce au putut,

Nimic nu a rămas,

Chiar și vocea mi-a scăpat.

Ai grijă pe unde treci,

Cu ce oameni te alegi

Vocea ta s-ar putea 

Să sufere mai mult 

Decât a mea.

Culoarea ochilor tăi este un abis etern 

Acel zâmbet al tău m-a aruncat in infern.

Nu înțeleg cine ți-a permis 

Să ai acea gropiță parcă scoasă din vis.

De boala și crimă am dat in război,

În închisoare m-am dus cu gândul înapoi,

Dar tu, înger cu aripi măiestre

Ai alungat oamenii cu pietre

Și ai construit ziduri uriașe 

Unde nu erau nici măcar orașe.

Ești un ghiocel printre nimicuri

Ce-a răsărit într-o zi de miercuri.

Ești un vin fermecător 

Invidiat si de un răufăcător. 

Ești o ființă strălucitoare

Cu o personalitate atrăgătoare.

Mulțumesc pentru gândurile frumoase!

Transpirația se scurge pe obraz,

Lichidul din mine parcă pare mai viteaz. 

Să mă îngrop în adâncul pământului,

Să-mi ascund trupul de ochii lumii,

De toți vulturii ce mă pandesc,

De criticii ce mă zdrobesc.

Să mă scufund în abisul mării,

Să-mi pierd sufletul în valurile ei,

Căci nu mai vreau să fiu cine am fost,

Nu mai suport

Zgomotele și ecourile din mintea mea.

Să mă las purtat de vânturi,

Să fiu doar o frunză-n zbor,

Căci astfel pot să uit trecutul.

Să am pene în loc de piele,

Să-mi aștern aripile spre soare,

Să las în urmă toate rele,

Și să renasc cu adevărat din nou, oare?

Culeg suflete vii ce nu mai au răbdare, 

Curăț nisipul de sub unghii fără ezitare. 

Pregătesc cazanele de smoală 

Cu un singur scop in minte 

Să aflu păcatul 

De pe acele buze sfinte. 

Dacă te opui, supliciul te așteaptă, 

Dacă mi te-nchini pedeapsa-i și mai groasă.