Category: Poems about death
All author's poems: ioana_racheru
Date of posting: 7 октября 2022
Views: 1084
Poems in the same category
Sunt femeie
Te-am privit cu sufletul,
Si m-ai urat.
Mi-am deschis ochii,
Si m-ai învinețit.
Sunt femeie, vreau o cheie,
În schimb primesc doar curele.
Sunt femeie, vreau scăpare,
În schimb e moarte fără îngropare.
Privesc moartea cu alți ochi
Moartea ce mi-a devenit deochi,
Este noua mea îndreptare
Spre o noua așteptare.
Omul și locul
L-a găsit întins, rece și vast,
Sub cerul greoi, ca o lespede sură.
Un pământ secătuit de glas,
În care viața doar putrezește și îndură.
A venit omul cu mâini de oțel,
Cu ochi înfometați de stăpânire,
A pus piroane în trupul fidel,
A săpat rănile firii în orbire.
A smuls rădăcina, a frânt răsăritul,
A suflat peste iarbă un vânt otrăvit,
A chemat slugile, a pus biruitul
Pe spate de oameni, pe suflet zdrobit.
Omul a venit cu rugă și spadă,
A spus că-i al lui, că va face dreptate.
A jurat pe pământ și pe cer să-l vadă
Cum îl sfințește… cu trupuri uitate.
Și-a ridicat ziduri, și-a strâns oștire,
A pus legea focului peste coline,
A scris pe pământ cu sânge și fire,
A sfințit locul… cu gloanțe străine.
A strigat sus, că-i voia divină,
Să curețe lutul de cei nechemați,
Dar pământul n-a vrut să-l încline,
Ci doar să îngroape pe cei sfărâmați.
A venit cu steag și cu mâna pe cruce,
Dar sub el pământul s-a umplut de strigoi.
A vrut să stăpânească, dar n-a știut duce
Decât moartea-n solzii uitării apoi.
A sfințit locul cu sânge și ură,
A scris legi în gloanțe și-n plâns de copii,
A lăsat munți de tăcere, păduri de cenușă,
Un cimitir fără cruci, fără zi.
Și când n-a rămas nici blestem, nici vânt,
Când nici umbra n-a vrut să mai fie,
Și-a chemat preotul, într-un gând frânt:
„Sfințește-mi pământul, dă-mi izbăvire.”
Dar locul tăcut, surd la cuvinte,
N-a mai primit, n-a mai iertat.
Omul s-a pus în genunchi înainte,
Însă pustia l-a îngropat.
Acum e liniște. O liniște grea,
În care doar vântul mai bate a moarte.
Omul sfințește… când nimic nu-i a sa,
Când doar preotul vine… să spele păcate.
,,Arome de iarnă''
Pădurea neagră sub iarna albă,
Ne prevestește o mare boală.
Puncte cenușii se ivesc în zare
Și trăsare mortul de la raza fierbinte de soare.
Era rece zăpada,iar acum s-a topit,
Și a spălat apa oasele de câine
Ce a murit subit la începutul iernii,
Iar lângă el un tablou miraculos -
O cioară pictată pe asfalt
Pe drumul noroios în apusul serii .
Fata pe deal
Luminile se reflectau
Pe chipul său tânăr
Stelele se intersectau
Când auzeau săracul gemăt rupt din zor
Mărgelele cădeau
Pe de-a lungul dealului
Iar, greutatea metalului
Trupul fetei îngrămădeau.
Lebedele dansau
Pe lângă fata îmbujorată
Penele lor își luă avansu'
În ziua cea înnorată...
Liniștea dealului
Sfârșitul spectacolului
Momentul de odihnă terminat,
Momentul de calmitate exterminat...
amintiri (Si am iubit un fir de iarba)
Ceata isi impinge corpul in zare...
Mistica aratare
acesti copaci ( oameni)fara frunze in care
salasluiesc seminte de iluzii.
...si-n primavara viitoare
vor fi in amintiri confuzii
sau slabe licariri in lampa
care ma -ntreaba sau ma cheama
...si- mi pari ca esti actor la rampa
sau numai firav fir de iarba
...sau frunze povestind de toamna
ai fost iubirea vietii Doamna.
Sunt femeie
Te-am privit cu sufletul,
Si m-ai urat.
Mi-am deschis ochii,
Si m-ai învinețit.
Sunt femeie, vreau o cheie,
În schimb primesc doar curele.
Sunt femeie, vreau scăpare,
În schimb e moarte fără îngropare.
Privesc moartea cu alți ochi
Moartea ce mi-a devenit deochi,
Este noua mea îndreptare
Spre o noua așteptare.
Omul și locul
L-a găsit întins, rece și vast,
Sub cerul greoi, ca o lespede sură.
Un pământ secătuit de glas,
În care viața doar putrezește și îndură.
A venit omul cu mâini de oțel,
Cu ochi înfometați de stăpânire,
A pus piroane în trupul fidel,
A săpat rănile firii în orbire.
A smuls rădăcina, a frânt răsăritul,
A suflat peste iarbă un vânt otrăvit,
A chemat slugile, a pus biruitul
Pe spate de oameni, pe suflet zdrobit.
Omul a venit cu rugă și spadă,
A spus că-i al lui, că va face dreptate.
A jurat pe pământ și pe cer să-l vadă
Cum îl sfințește… cu trupuri uitate.
Și-a ridicat ziduri, și-a strâns oștire,
A pus legea focului peste coline,
A scris pe pământ cu sânge și fire,
A sfințit locul… cu gloanțe străine.
A strigat sus, că-i voia divină,
Să curețe lutul de cei nechemați,
Dar pământul n-a vrut să-l încline,
Ci doar să îngroape pe cei sfărâmați.
A venit cu steag și cu mâna pe cruce,
Dar sub el pământul s-a umplut de strigoi.
A vrut să stăpânească, dar n-a știut duce
Decât moartea-n solzii uitării apoi.
A sfințit locul cu sânge și ură,
A scris legi în gloanțe și-n plâns de copii,
A lăsat munți de tăcere, păduri de cenușă,
Un cimitir fără cruci, fără zi.
Și când n-a rămas nici blestem, nici vânt,
Când nici umbra n-a vrut să mai fie,
Și-a chemat preotul, într-un gând frânt:
„Sfințește-mi pământul, dă-mi izbăvire.”
Dar locul tăcut, surd la cuvinte,
N-a mai primit, n-a mai iertat.
Omul s-a pus în genunchi înainte,
Însă pustia l-a îngropat.
Acum e liniște. O liniște grea,
În care doar vântul mai bate a moarte.
Omul sfințește… când nimic nu-i a sa,
Când doar preotul vine… să spele păcate.
,,Arome de iarnă''
Pădurea neagră sub iarna albă,
Ne prevestește o mare boală.
Puncte cenușii se ivesc în zare
Și trăsare mortul de la raza fierbinte de soare.
Era rece zăpada,iar acum s-a topit,
Și a spălat apa oasele de câine
Ce a murit subit la începutul iernii,
Iar lângă el un tablou miraculos -
O cioară pictată pe asfalt
Pe drumul noroios în apusul serii .
Fata pe deal
Luminile se reflectau
Pe chipul său tânăr
Stelele se intersectau
Când auzeau săracul gemăt rupt din zor
Mărgelele cădeau
Pe de-a lungul dealului
Iar, greutatea metalului
Trupul fetei îngrămădeau.
Lebedele dansau
Pe lângă fata îmbujorată
Penele lor își luă avansu'
În ziua cea înnorată...
Liniștea dealului
Sfârșitul spectacolului
Momentul de odihnă terminat,
Momentul de calmitate exterminat...
amintiri (Si am iubit un fir de iarba)
Ceata isi impinge corpul in zare...
Mistica aratare
acesti copaci ( oameni)fara frunze in care
salasluiesc seminte de iluzii.
...si-n primavara viitoare
vor fi in amintiri confuzii
sau slabe licariri in lampa
care ma -ntreaba sau ma cheama
...si- mi pari ca esti actor la rampa
sau numai firav fir de iarba
...sau frunze povestind de toamna
ai fost iubirea vietii Doamna.
Other poems by the author
Suflet rătăcit
Privesc cerul, dar nu mai văd stelele,
Doar umbrele triste ale iubirii mele.
Ochii mi-s grei de amintiri nemuritoare,
Iar glasul cel spart e vrajit de-o poveste muritoare.
Te văd în vise, dar nu poți să mă simți,
În inima ta, dragostea s-a stins,
Iar eu rămân prizonier în propria-mi durere,
Un suflet rătăcit, o inimă ce cere.
Enantioză
Aud, văd,
Înghit cu disperare
Și aștept cu ușurare
Să te uiți la mine
Cu acei ochi orbi
Cu care ai reușit doar să absorbi
Suferința și durerea amară
Pe care am închis-o în cămară.
Respir și sper
Să mă scufund la suprafață,
Să mă ascund
De-un gând profund
Ce străbate labirintul negru,
Ce visează moarte,
Frumos povestită-n carte.
Flacără timpurie
Din cenușa m-am născut
Cu un suflet deja cunoscut,
Ce-a trăit neîncetat ca o candela aprinsă
Pe care dac-o atingeai era prea încinsă.
Așa cum flăcările plângeau
Și sufereau toată asprimea,
Se prefăceau că nu tremurau,
Iar apa nu le oferea ușurimea.
Se scurgea ceara de pe ea
Încet, încet se stingea
Și parcă prefăcut in sânge,
Un lichid roș se strânge.
Vibrație
Alții mă judecă pentru culoarea mea,
Iar tot ce pot face este a îndura.
Mărturisesc că știu ce înseamnă
A fi altcineva,
Dar asta nu justifică
Plăcerea ta
Când mă folosești și te plictisești
De ființa mea care nu poate pleca.
Ador viclenia pe care mi-o oferi
Atunci când spui că ma iubesti.
Poate crezi că sunt de vină,
Iar eu iți dau dreptate
N-am curaj să mă duc în altă parte.
Poate îți e greu să înțelegi
Cu câtă luciditate
Chiar cred că m-a iubit mai mult de jumătate.
Artificialitatea de care dai dovadă
Chiar a ajutat
Să descopăr pasiunea
De care am uitat.
Mărturisesc că-mi e rușine
Să dau înapoi
Și să arât lumii
Că poate m-am înșelat,
Abuzul și violența ta
Chiar m-au ajutat.
Draga mea
Culoarea ochilor tăi este un abis etern
Acel zâmbet al tău m-a aruncat in infern.
Nu înțeleg cine ți-a permis
Să ai acea gropiță parcă scoasă din vis.
De boala și crimă am dat in război,
În închisoare m-am dus cu gândul înapoi,
Dar tu, înger cu aripi măiestre
Ai alungat oamenii cu pietre
Și ai construit ziduri uriașe
Unde nu erau nici măcar orașe.
Ești un ghiocel printre nimicuri
Ce-a răsărit într-o zi de miercuri.
Ești un vin fermecător
Invidiat si de un răufăcător.
Ești o ființă strălucitoare
Cu o personalitate atrăgătoare.
Suflet rătăcit
Privesc cerul, dar nu mai văd stelele,
Doar umbrele triste ale iubirii mele.
Ochii mi-s grei de amintiri nemuritoare,
Iar glasul cel spart e vrajit de-o poveste muritoare.
Te văd în vise, dar nu poți să mă simți,
În inima ta, dragostea s-a stins,
Iar eu rămân prizonier în propria-mi durere,
Un suflet rătăcit, o inimă ce cere.
Enantioză
Aud, văd,
Înghit cu disperare
Și aștept cu ușurare
Să te uiți la mine
Cu acei ochi orbi
Cu care ai reușit doar să absorbi
Suferința și durerea amară
Pe care am închis-o în cămară.
Respir și sper
Să mă scufund la suprafață,
Să mă ascund
De-un gând profund
Ce străbate labirintul negru,
Ce visează moarte,
Frumos povestită-n carte.
Flacără timpurie
Din cenușa m-am născut
Cu un suflet deja cunoscut,
Ce-a trăit neîncetat ca o candela aprinsă
Pe care dac-o atingeai era prea încinsă.
Așa cum flăcările plângeau
Și sufereau toată asprimea,
Se prefăceau că nu tremurau,
Iar apa nu le oferea ușurimea.
Se scurgea ceara de pe ea
Încet, încet se stingea
Și parcă prefăcut in sânge,
Un lichid roș se strânge.
Vibrație
Alții mă judecă pentru culoarea mea,
Iar tot ce pot face este a îndura.
Mărturisesc că știu ce înseamnă
A fi altcineva,
Dar asta nu justifică
Plăcerea ta
Când mă folosești și te plictisești
De ființa mea care nu poate pleca.
Ador viclenia pe care mi-o oferi
Atunci când spui că ma iubesti.
Poate crezi că sunt de vină,
Iar eu iți dau dreptate
N-am curaj să mă duc în altă parte.
Poate îți e greu să înțelegi
Cu câtă luciditate
Chiar cred că m-a iubit mai mult de jumătate.
Artificialitatea de care dai dovadă
Chiar a ajutat
Să descopăr pasiunea
De care am uitat.
Mărturisesc că-mi e rușine
Să dau înapoi
Și să arât lumii
Că poate m-am înșelat,
Abuzul și violența ta
Chiar m-au ajutat.
Draga mea
Culoarea ochilor tăi este un abis etern
Acel zâmbet al tău m-a aruncat in infern.
Nu înțeleg cine ți-a permis
Să ai acea gropiță parcă scoasă din vis.
De boala și crimă am dat in război,
În închisoare m-am dus cu gândul înapoi,
Dar tu, înger cu aripi măiestre
Ai alungat oamenii cu pietre
Și ai construit ziduri uriașe
Unde nu erau nici măcar orașe.
Ești un ghiocel printre nimicuri
Ce-a răsărit într-o zi de miercuri.
Ești un vin fermecător
Invidiat si de un răufăcător.
Ești o ființă strălucitoare
Cu o personalitate atrăgătoare.