Această minunată viață

Albastrul de la apus

Ne-a adus un moment în plus

Pe când al tău supra apus

Ne-a dus zâmbetul în sus

Cât de greu a fost să-i cer

Inimii sa plece în cer

Să se întoarcă cu al meu tată

Cu lacrima deja uscată

Prin sicrie am umblat 

Prin cimitire am strigat 

Al meu tată mort sa vie

Să-i dedic o poezie 

Să-i arat cu amănunt 

Casa în care m a crescut 

Să-i prezint al lui fecior 

Ginerele și un nepot.

Ochii de cristale,

Spulberate de vise, 

În genele tale de petale, 

Lacrimile tale înghețate și triste. 

Privirea ta e amor, 

În chipul tău dulce, 

Se revarsă inima de dor, 

În ramura de smaralde sa te culce. 

Lacrimile de cristale, 

Ce curg din chipul tău lin, 

Unde au zburat dorințele tale, 

Când te vad cu sufletul senin. 

Într-o privire adâncă, 

Plange visul după tine, 

În ochii tăi de cristale de stâncă, 

Zboară în stoluri cu bine. 

Scrisa de Iustin Postea, marele poet al universului 

Iubește-mă dragul meu,

Asta îmi doresc, la asta râvnesc…

Simt cum îmi pătrunde in oase, caldura privirii tale,

Gândurile mele nu sunt clare,

Văd totul ca-n ceață.

Inima îmi bate tare,

Vrea sa îmi iasă din piept,

Sa strige cât poate de tare,

Ca o doare si caută alinare. 

Vreau sa simt sufletul tău lângă al meu,

Dar știu ca asta nu se poate,

Vreau sa fiu egoista,

Și sa te țin în brațe o eternitate. 

Iubește-mă dragul meu,

Asta îmi doresc, la asta râvnesc…

Primite mi ca nu ajungem acolo

Promite-mi ca nu trebuie sa aleg

Nu pot sa gândesc varianta asta

Nu pot spune cuvintele astea

Nu pot să stau sa privesc și să nu fac nimic

Nu aș putea face asta

Nu vreau să o mai gândesc

People died…

Am stabilit asta deja

Dar când timpul trece asta devine o variantă

Viața s a rupt pe jumate

Nu trebuie și nu vreau să știu ca în mâinile mele va dispărea toată

Mai e timp, de ce îmi fac asta?

Nici eu nu știu și poate nici tu

Dar asta nu înseamnă ca ceva se schimbă

Vreau ca mintea să stea în loc

Să nu mai creeze scenarii la infinit

Să mă bucur de timp și să nu mai gândesc asa

Asta spun, dar tot gândesc

Gândire molipsitoare.

Cand iubirea te va parasi 

zilele frumoase vor lua sfarsit

Tot frumos te va parasi

Si va pleca parca nici na fost

Durerea te va spiona

Pentru a te ataca

Dar sa nu disperi

E doar o lectie mai dura ca deobicei

Tot se va termina candva

Sper ca nu e minciuna cuiva

Sper ca durerea nu te va termina

Sper dorul sa nu ti fure inima

Rochia de dantela sta abandonata pe umeras,

Ascunzand in ea amintirea acelei nopti,

Inca prea vie, inca neslefuita de timp.

Ma tai in cioburile ei in incercarea absurda 

De a reconstrui-o pe fata cu galaxii-n zambet.

N-o mai incap pantofii, rochia,

Nici macar propriul corp, propriul zambet

Ma inghesui intre cuvinte nerostite

Care-mi zgarie iar disperate obrazul

"Cuvinte naive, nu ne va asculta nimeni!"

Le amagesc promitandu-le ca "poate maine"

Le voi lasa sa tipe, poate le aude cineva.

Ele inca nu stiu cat de usor sunt de ignorat

Inchid usa dulapului fara sa scot rochia

Repetandu-mi nonstop ca "poate maine",

Poate maine o voi purta din nou.

Ma invelesc si-mi dau brusc seama

Ca sunt una cu rochia si cuvintele.

Toate asteptam acea zi de maine,

O zi de maine a vazut anotimpuri nascandu-se.

"Poate maine" voi fi o noua eu,

Ciobirile vor deveni doar sclipici

De aplicat la finalul machiajului

Si rochia roz imi va imbratisa trupul

Stergand atingerile si amintirea asta

Cu miros insomnii si poezia asta

Pe care o voi da uitarii odata cu tine

Sau, "poate maine",oricand va fi maine

In sfarsit nu va mai fi: "prea personala"

nu mai am putere să lupt cu forțele oarbe ale naturii
cu zbuciumul incoerent al vântului
cu reacțiile necontrolate ale norilor
ale ploii
cu înverșunarea de neînțeles a lui Don Quijote
băgați-mă sub ghilotina purificatoare
a lui Robespierre
despărțirea capului de trup poate fi o soluție convenabilă
un protest împotriva injustei condiții a omului
am ajuns să nu mai cred în nimic
am ars tot fitilul speranței
acum înot în derivă prin ceara fierbinte a vieții
care se va răci până la urmă
peste o mie de ani cineva ne va găsi
în nu știu ce deșert al Cosmosului
și se va mira că nu aparținem niciunei specii umane
cunoscute
că ADN-ul nostru are numai două spirale
că suntem muritori
niște forme primare
amibe
cât să mai îndurăm această tiranie a morții
mileniu patru va fi
cu siguranță
al vieții veșnice
ia-ți înapoi ghilotina ruginită de timp
bătrâne Robespierre
Hamlet nu se mai joacă demult…

Simt ca e stoc epuizat, 

La săruturi dulci,  cu priviri prin geam.

Îmbrățișări, și plimbări prin parc.

Iubire și declaratii prin care am trecut cândva.

Un sentiment rar întâlnit vârstei mele îmi cutremură trupul.

Mă face să mă arunc ,să-mi dau drumul în abisul inimii

Mai că…Aș vrea să renunț la responsabilități

Doamne, ce aș vrea să fiu din nou copil…

Vreau să nu mai știu ce-nseamnă aia durere

Ceea ce e de mirare,fiindcă am o vârstă neasemănătoare cu chestiile astea

Am doar cinșpe ani de vreme.

Cinșpe ani…Cam puțini, știu…N-am știut că va apărea așa devreme.

Simt că am îmbătrânit deja,

Simt că nu mai am putere în ale mele mâine.

Oare de ce m-am hrănit cu otrava asta

Care e toxică, care îmi ia tinerețea , care nu îmi aparține ?

Regret acum, dar care-i farmecul regretului?

Dacă fapta-i consumată, dacă timpul s-a dus, s-a scurs

Dacă părerea de rău nu schimbă niciun curs

Nu schimbă nici cursul inimii și nici cursul sufletului.

Tot ce știu e că regretul poate schimba ceva ce nu s-a stins, acel ceva ce încă n-a apus.

Cel mai trist prizonier nu e cel închis în lagăr,

E cel înlănțuit de mintea lui..

Fantomele gândului  gri 

Fac florile sa plângă,cad ploi și nu se pot opri..

Cel mai trist prizonier,închis în cămăruță lui,

E înjunghiat de râsetele de afara,

Lumina îl doare,privește în zare cocorii ce zboară,

Tentaculele gândurilor sumbre-l înconjoară,

Închide ochii și se prabuseste-n abis,

Când pleoapele grele cad,singura eliberare,unica,e in vis..

(Monica)

Să m-adâncesc în tine,

Fiindcă așa știu 

Să-mi fac eu bine,

Vreau să reușesc 

În viață 

Să iubesc 

Fără răsplată. 

Complicat mai este,

Dar ce să fac?

Asta te deosebește 

Și mă îngână 

Puțin, puțin 

La a mea mână 

Să mă chinui. 

Viața-i goală și anostă,

Tot ce îți dorești costă 

Mă plimb pe străzile pustii,

Gândurile de mi le-aș cântări,

Oboseala își spune cuvântul

Nu prea ne priește Pământul.