Dragă Moldova

Și cavalul e la stână...

Cântă-n mare depărtare,

În ecou tot se îngână,

Toți plâng de la a lui cântare.

Și cavalul tot se aude...

Îl ascult cu-atâta jale,

Aducând amintiri crude,

Rupând din suflet cristale.

Și-l ascult cu-atâta dor,

Parcă nu-mi sunt stăpână,

Deși sunetul îl ador,

Inima în piept suspină.

Și cavalul tot răsună...

Trecând anii mei prin mine,

Retrăiesc iar prin furtuna

Lacrimi mii, le țin în sine...

Citesc o carte pe care o țin aproape de inimă. O pagină după alta, cuvintele îmi alunecă prin suflet ca niște șoapte uitate. E o carte dragă nu doar pentru povestea ei, ci pentru că mi-a fost dăruită de el.

"Fata din tren". Și, parcă, sunt și eu în acel tren acum. Privesc prin geam și văd amintirile curgând înapoi spre noi. Cu ochii minții, îi revăd privirea, îi aud vocea caldă, îi simt prezența atât de aproape și totuși imposibil de atins. Îmi amintesc nopțile în care somnul nu mai conta, în care doar cuvintele noastre luminau întunericul.

El... cel mai ideal și unic om pe care l-am cunoscut vreodată. A fost singurul care mi-a explicat, nu prin vorbe, ci prin fapte, esența cuvântului „bărbat”. Mi-a arătat cum poate o relație să ardă, să mistuie, să fie intoxicantă și eliberatoare în același timp. A fost furtuna și liniștea, întunericul și lumina.

Trenul gândurilor mele nu se oprește. Rătăcesc prin amintiri, prin momente ce par sculptate în sufletul meu. Îl caut în reflexia geamului, în umbrele serii, în liniștea nopților fără sfârșit. Impresia că el e peste tot… dar, în același timp, nicăieri.

„Să mă citiți în vers”

de A.Turcanu

De-ar fi să mor, s-o fac sub cer curat,

Când pomii plâng și frunza nu mai spune,

Să fiu lăsată-n colțul cel uitat,

Sub doi cireși, cu rădăcini în lună.

Să nu-mi aduceți flori din piață, goale,

Nici panglici reci, cu nume ce nu știu —

Aduceți liniștea — s-o lase-n vale,

Și-un vers din mine, spus încet, târziu.

Nu vreau coroane grele, ruginite,

Ci o tăcere-n care să-ncăpem —

Să-mi citiți poemele rostite

Ca pe-o icoană scrisă din blestem.

Să-mi spuneți dorul doar privind hârtia,

Să nu strigați ce n-ați simțit nicicând —

Citiți-mi gândul, nu doar poezia,

Și-n fiecare cuvânt — fiți un legământ.

Să nu veniți cu slove de-nvățate,

Ci cu o inimă ce-a înțeles —

Că eu am ars în nopți neumblate

Și m-am făcut, încet, un singur vers.

Lăsați-mi lângă cruce o privire

Și poate-o carte, dacă vântu’-adie —

Am fost o rană plină de iubire

Ce a rămas doar liră-n poezie.

Și dacă vreți să știți — cine-am fost eu,

Priviți cireșii goi, în nopți cu lună —

Acolo sunt… în vers și în tăcere —

Semnez cu sufletul: 

"Mica Poetă", tăcută și nebună.

Dacă aș muri și m-ar cerceta savanții,

ar descoperi un ocean de iubire în mine...

în fiecare celulă — dorințe pasionale,

născute din lipsa unui răspuns.

Dacă aș fi murit,

m-ar fi îngropat sub o salcie pletoasă,

ce plânge cu lacrimi amare,

în țara plopilor,

în acea lume fără speranță...

Pământul ar simți tristețea mea

și rădăcinile ar învăța să sufere.

Florile s-ar închide în tăcere,

iar vântul m-ar striga pe nume

cu glasul tău — pierdut...

Ar fi o moarte fără sfârșit,

căci dorul nu moare cu trupul 

el se prelinge în neant

și arde tăcut în umbrele tărzii

ale unei iubiri neîmpărtășite.

A.Turcanu

@reper

Mă duc în foc să ard 

Din propria dorință

Voi simți din nou pe piele

Ce-i aia suferință ..

Mă duc să sim din nou 

Strigăte de jale...

Și să simt de fapt

Chinuri infernale...

Aut .A Țurcanu

@reper

Știu ,că nu o sa vin diseară 

Și vei sta iar în tăcere....

Îți trimit din depărtare 

O călduță adiere ....

Să te atinga cu dulceață,

Cu tandrețe, ca un zeu....

Să te atinga așa dulce

Cum te-aș atinge doar eu...

Am lipsit destul din sat

Am învățat într-un internat,

La început mi-a fost cam greu,

Apoi am învățat și mingea să bat.

Vacanțele mâ chemau acasă,

Cu pădurile verzi dintre vii

Pe unde curgea o apă bucuroasă,

Și pe cer, ardea soarele-n văpăi.

Când vacanțele s-au terminat,

Știam o meserie, de muncă ne-am apucat

Cu colegii,la noul loc de muncă,

În timpul liber, eram pescari pe luncă.

Barca,ne plimba în zorii dimineții

Liniștea ne alimenta dulceața tinereții

Când pluta dispărea sub val 

Știam ce monstru vom trage la mal.

În combinat produceam oțel,

În viața de toate zilele, aveam un țel.

Nu dormi, popor cu frunte arsă,

Căci somnul tău e jug și lanț,

Pe harta lumii ești o farsă,

Ești căzut într-un mare șanț.

Ți-au frânt coloana în tăcere,

Și ți-au vândut pământul sfânt,

Iar tu priveai, fără putere,

Cum se topea al tău cuvânt.

Ți-au pus icoane la ferestre,

Dar ți-au luat grâul din hambar,

Ți-au zis că-s „patrioți” aceste,

Hiene-n haine de primar.

Ai fost mințit cu pâine caldă,

Și ți-au furat și mâna care,

Muncea de zori, cu inima albă,

Iar azi trăiești doar din răbdare.

Îți spun că ești mic și nevrednic,

Să nu visezi la ce-i al tău,

Dar uită că-n pieptul demn și harnic,

Mai bate-un foc, tăcut și greu.

Trezirea nu e-n gloanțe crunte,

Ci-n ochii care văd curat,

În mâna care dă să-nfrunte,

În glasul care stă-n dreptat.

Nu moștenim doar lut și case,

Ci lupta celor ce-au căzut,

Să nu ne vindem pe mătase,

Tot ce străbunii ne-au făcut.

Când mor copiii de foame-n școală,

Iar hoții dorm pe saci cu banii,

Tăcerea noastră e o otravă,

Răbdarea e cumplită în acești anii.

O țară nu se schimbă-n vorbe,

Ci-n pașii grei pe drumul drept,

Când omul poartă cu demnitate,

Dreptatea-n fapte, nu-n regret.

Să nu mai cerem de la alții,

Ce nu ne dăm noi niciodat’,

Să ne iubim pământul, frații,

Și să fim drepți cu-adevărat.

Căci nu mai vine nimeni, frate,

Să-ți spele sângele de jos,

Națiunea ori se ridică în picioare,

Ori piere-n somnul dureros.

Ridică-te, din umilință,

Cu fruntea sus, cu pasul drept,

Căci cea mai sfântă biruință,

E să devii din nou complet.

Comasați-s la putere 

Cu averea strânsă-n saci, 

Țara-i toată o mizerie,

Iar noi...lipiți săraci.

Citesc chipurile triste 

Şi-ncrețite de nevoi, 

Palmele noastre muncite, 

Vor lovi cândva în voi!

Cei mai mari penali în funcții

Și-au făcut vile, palate,

Au vândut pământul, munţii,

Ne-au lăsat păduri tăiate.

În curând vă sună ceasul,

Suflă vântul a schimbare,

Când poporu-şi ține glasul

Şi-şi dorește eliberare.

Ce este cu țara noastră?

Unde sunt cei înțelepți?

Tu, cândva, cea mai măiastră,

Azi, condusă de nedrepți.

Ciudaților, de ce nu mă lăsați să respir?! 
De ce-mi poluati vederea cu crimă și ură,
De ce-mi deteriorați auzul cu înjurături și blesteme?!
Oare nu e de-ajuns răul în lume?! 
Nu vă mai săturați de războiul ce lasă copii fără nume?! 

Câți bani și putere vă mai trebuie ca să încetați 
Să folosiți și să prostiți mulțimea ce vă urmează orbește, 
Crezându-vă înșelătoarele vorbe drept promisiuni fără defecte?! 

Cât?! Cât să mai rabd în tăcere?! 
Cât o să mai țineți călușul la gură 
Celor ce vor să vă spintece minciuna cu sabia adevărului? 

Nesimțiți ați ajuns, violatori ai dreptății 
Setoși de răzbunare și egoiști în ceea ce privește dragostea! 

Urâți ați ajuns la chipuri și suflet, 
Hidoși vă sunt ochii scoși din orbite de patimi și joc de noroc, 
Duhnește a cadavru societatea 
Cauza? Sunteți voi! 
Încetați! Încetați nedreptatea! 
Dați-ne pacea și țara-napoi!

Sã vinã cei ce mai au încã

Vreo grijã pentru ţara lor,

Toţi cei ce vor sã pun-o brâncã

De scump şi mare ajutor!

Sã vinã cei ce duc povara!

Sã vinã cel din neamul meu,

Care-şi iubeşte, încã, ţara,

Temându-se de Dumnezeu!

Unde-ţi sunt, Iancule, oştenii,

Unde-i Crişan, Mãria Ta?

Mai vor sã suie ardelenii

În Apuseni, spre-a te urma?

Unde-ţi sunt, Tudore, pandurii?

Unde-s boierii trãdãtori,

Unde-s stihiile naturii,

Sã dea spahiilor, fiori?

Întregul nostru neam doreşte

Ca sã te vadã cum apari,

Strigând "Nainte!"-n româneşte,

Ca fiu al României Mari!