Dor de tine, România...

Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt

Să pot pleca cu inima împăcată,

Eu te iert, căci toate le-ai făcut,

Supus de mintea-ți deșartă.

Știu că în zadar au fost,

Oh…visele mele!

Nu puteam să-ți spun tot

De frică c-ai fi fugit de ele.

Și fără un cuvânt spus

Ai dispărut din al meu Rai,

Rămâi cu bine, suflet distrus,

Căci gând să oferi iubire n-ai!

Nu cunosc fericire de muritor,

O frunză-n vânt, un scriitor, 

Mă ofilesc cu timpul şi apar iar, 

Nimic din jur nu-mi pare familiar.

Acum sunt trup ce-n valul vântului, 

Ce-n bătaia ceasului și a trecutului, 

Trece prin timpuri ce n-au formă, 

Simt cum existenta mi se curmă.

Nici fericirea, nici durerea, 

Nici dezgustul, nici plăcerea, 

Nu descriu nemurirea în totalitate, 

Sumar de sentimente în intensitate.

Sfârşit de muritor o să-ntâlnesc, 

Și cu sufletul sper să mă găsesc, 

Viața eternă e coşmar şi fantezie, 

Trăiesc și renasc prin poezie...

Toamna iarăşi a venit,

Printre inimi spulberate,

Frunze aruncând pe toate

Un petec tăinuit.

Şi privesc cerul târziu,

Printre crengile dezgolite,

Mă gândesc la cum e Raiu'

Fără durere şi suspine.

Mă uit la cee-n jur,

Prizonieri în sfera noastra,

Iphone-ul e la modă acum,

Iar cărţile, doar o fantasmă.

Curajul...

Mă dezmorțește,

Mă stârnește,

Dar nu sunt Harap din poveste

Să mă lupt pentru regate, 

Să fiu slugă, să fac fapte

Și să mor, dar să învii,

Nu e stilul meu!

Iubirea...

Mă orbește,

Mă robește,

Dar nu sunt Ana a lui Ion

Să fiu bătută, chinuită,

Să plâng după o iubire sfârșită,

Să mor și nimeni să nu plângă,

Nu e stilul meu!

Frumusețea...

Mă lovește,

Mă mândrește,

Dar nu sunt Ela Gheorghidiu,

Să am faimă și avere,

Să fiu acuzată de-al meu soț,

Că nu-s fidelă și-l înșel,

Nu e stilul meu!

Enigma...

Se distinge bine,

Stilul eu nu mi-l găsesc.

Nu sunt slugă, iubită sau soție,

Nu am regate, pământ, avere,

Dar cine sunt eu??

Să mă judec nu e stilul meu!

Poza mea

o vei găsi ,

undeva

în cărți uitată ,

o vei lua,

o vei privi

șoptind ușor

,,A fost odată".

Și pe spate

de o-ntorci

vei găsi

scris angelic

"Nu sunt eu,

ci doar o umbră,

mică piedică

a uitării".

La mormântul

ca de gheață

vei veni

cu trandafiri.

Lumânarea,

parcă-n viață

va domni

în cimitir.

De pe crucea

cenușie

vei citi

înlăcrimat

"Oricine poate

iubi,

dar cine poate

aștepta?"

Am scris versuri pentru tine,

Despre ceea ce eu simțeam,

Vina toată-mi aparține,

Păcatul meu, că te iubeam.

Scriam povești de tine pline,

Scriam ceva ce nu erai,

Vina toată-ți aparține,

Păcatul tău, că nu iubeai.

N-am așteptat nestemate,

O floare mi-era de-ajuns,

Vina la doi se-mparte,

Păcatul... ,,te iubesc" n-am spus.

Pe malul Prutului curge dorul de casă,

Sub cerul larg se leagănă o șoaptă.

Istoria a scris pagini grele, apăsătoare,

Dar frații nu uită, iar speranța nu moare.

Codrii bătrâni păstrează amintiri din veac,

Și spun frunzelor povești de libertate.

Fiecare vânt ce trece peste ape

Aduce ecoul vorbelor uitate.

Prutul nu-i zid, ci un pod de argint,

Oglindă a dorului ce nu se stinge.

Fiecare val poartă în el speranța

Că timpul va aduce Reunirea măreață.

Frați despărțiți de râu și hotare,

Dar uniți prin sânge, prin gând și chemare.

Iar în privirea copiilor ce privesc apa lină

Se naște visul unei zile senine.

Sub soarele blând, peste maluri gemene,

Răsună cântări din veacuri străbune.

Și fiecare notă, fiecare suflare,

Ne amintește că suntem frați peste hotare.

Dorul străbate și trece peste dealuri,

Se agață de poduri, de școli și de sate.

Iar Prutul, martor tăcut al istoriei,

Se-mbrățișează cu visul de unitate și glorie.

Va veni ziua când malurile se vor apropia,

Și râsul copiilor va umple iar văile.

Nu va mai fi despărțire, nu va mai fi taină,

Doar un singur cânt: al fraților de-o viață.

Atunci Prutul va curge liber, curat,

Nu ca hotar, ci drum ce ne leagă.

Și inimile vor bate în același ritm,

Frați pe veci, sub același cer, pe același prag.

15.01.2026

Andrei GUȚU

Tot mai greu, se lasă peste școală,

Umbra unui sistem ce nu-și vrea copilul sănătos,

Dascălii ce poartă măști de ifos,

Otrăvesc tot ce-i pur, cu-al lor suflet de smoală.

Unde sunteți voi, ce-ați fost cândva eroi?

Sălile sunt pline, dar totuși așa goale,

Zâmbete forțate pe chipurile pale,

Se topesc anii învățării, sub lacrimi de nevoi.

Nu știu de carte sau de cuvânt,

,,Educație" răsună ca un ecou în surdină,

În băncile uitate, copii ascunși în vină,

Prizonierii unor oameni ce-au depus un jurământ.

Sistem corupt al educației ucise,

Note și examene, lanțuri grele pe umeri de copil,

Uităm că școala nu este un exil,

Românie... gropar de vise!

Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.

La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.

La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.

Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.

Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.

Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.

Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”

O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.

Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.

Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !

România drum prin timp

de Bătrânelul Moșulică  ( Marius )

În anii șaizeci, timpul era strâns,

Cu vise puține și pasul încins,

Fabrici, lozinci, tăceri la rând,

Și dor de libertate-n gând.

În sate și blocuri gri de beton,

Se creștea cu frica drept legământ,

Pâinea era puțină, speranța la fel,

Dar omul era om, nu doar un fel.

Anii șaptezeci trecură domol,

Cu muncă multă și traiul în gol,

Se strângea cureaua, se strângea și glasul,

Dar mama zâmbea, ținând aprinsă casa.

Veni optzecistul, greu și amar,

Cu frig în calorifer și cerul avar,

Lumina se stingea, dar nu și credința,

Românul ținea piept cu ființa.

Și-a venit ‘89, cu sânge și foc,

Cu strigăt de „Libertate!” pe loc,

Căzu dictatura, se sparse tăcerea,

Dar rana rămase, adâncă durerea.

Anii ’90 – haos și drum,

Cu speranțe vândute pe un minim consum,

Fabrici căzute, oameni plecați,

Copii rămași singuri, părinți depărtați.

Dar România mergea înainte,

Cu pași șovăielnici, dar mintea fierbinte,

Se-nvăța democrația din mers,

Cu greșeli, cu lupte, cu visul revers.

După 2000, o nouă speranță,

Europa părea o mare promisiune-n față,

Granițe deschise, pașapoarte albastre,

Dar dorul de casă rămânea-n ferestre.

În 2007 intrăm în Uniune,

Cu mândrie-n suflet și multe minciune,

România visa la dreptate și rost,

Între ce putea fi și ce-a fost.

Au venit crize, proteste, furtuni,

Strigăt în piețe, nopți fără minuni,

Dar tinerii scriau viitorul pe zid,

Cu speranța-n piept și curaj infinit.

Pandemia ne-a prins nepregătiți,

Cu frică, cu pierderi, cu pași rătăciți,

Dar am învățat ce contează cu-adevărat:

Viața, credința și omul de lângă pat.

Războaie la graniță, lume schimbată,

Adevărul greu, speranța încercată,

România stă dreaptă, cu ochii spre mâine,

Între teamă și dor de mai bine.

Și iată-ne-n 2026, în prezent,

Cu trecutul în spate, dar pasul atent,

Încă ne doare, încă mai sperăm,

Încă mai plângem, dar nu renunțăm.

România nu-i doar hotar pe hartă,

E mamă, e dor, e rană curată,

E glasul străbunilor spus încet:

„Ține-te drept și nu uita cine ești.”

Unde ești tu Căpitane?

Pentru ce ne-ai părăsit?

S-a dus România Mare,

Ca soarele-n asfințit.

Neamul nostru brav și tare,

Zace veșnic adormit,

Unde ești tu Căpitane,

Făt-Frumos și crai iubit?

Vântul îți poartă suspinul,

Noaptea ne alină dorul,

Cât de sumbru e destinul,

Căt de jalnic e viitorul!

Camarazii se adună,

Pe la tristul tău mormânt,

Să-ți aducă o cunună,

Căpitane căci ești Sfânt!

Ne-adunăm toți împreună,

Împărțind același gând,

Că și-n moarte și-n furtună,

Vom rămâne dârzi luptând.