M-aș pierde printre lucruri vechi,

Ca un obiect ce nu-l învinge timpul,

Să-mi curgă imnuri prin urechi,

Când geme și surâde anotimpul.

M-aș pierde noaptea-n asfințit,

Pe-un țărm atins de marea calmă,

Și pe ascuns să fiu în zori pețit,

De scoicile ce le-am cules în palmă.

M-aș pierde-n liniștea din gând,

Sub cerul pal, cu luna tristă,

Și-n fiecare șoaptă de cuvânt,

Să știu că plânset nu există.

M-aș pierde-n ploaia ce tresare,

Ca un refren ce încă mă adună,

Să văd cum cade peste mare,

O lacrimă din vechea mea furtună.

M-aș pierde-n zborul norilor tăcuți,

Prin văl de amintiri ce-n cer se-adună,

Să-mbrac în vechi veșminte cunoscuți,

Ce zilnic versul fraged mi-l consumă.

M-aș pierde-n umbra crinilor sălbatici,

În dansul frunzelor cu freamăt lung,

Și în străfundul codrilor apatici,

Tristețea lumii noastre s-o alung.

M-aș pierde-n viscolul ce roade creasta,

Din munții vechi cu frunți de piatră,

Să-mi las acolo ura și năpasta,

Și să mă-ntorc împărtășit la vatră.

M-aș pierde iar, și-apoi m-aș regăsi,

În sfânta taină a legilor străbune,

Și-n praful clipelor ce vor veni,

Să fiu ecoul ce veșnic va rămâne.

Nimic mai sufletește adânc

decât oglinda unei ploi,

După nori si furtuna soarele

strălucea printre culori.

Balti de apa reflectând spre

un univers paralel,

Faceau realitatea sa fie

a fanteziei carusel.

Cand mintea nu are hotare adâncul

apei nu fictiv.

Realitatea dându-mi sentimente

cu gust mai mult nociv.

Lumea de dincolo părea a eclipsa

misterul vieții prezente,

Sentimente apocaliptice înfiripandu-se

printre momente.

Melancolic era dorul de viața

de după moarte,

Linistea după furtuna era ceva

menită soartei.

Oglinda vie scursa pe asfaltul

ud si negru,

Ma seduci printr-un portal

atât de rece,sumbru.

Rece prin caldura fanteziei

unei lumi paralele,

Sentimente oglindite ce întrec

limitele normale.

Ascunse raze de soare se admirau

in taina apei oglinzii,

Peisajul rece ca prin farmece

se îmblânzii.

Căutam conturul lumii intr-un

loc fără de păcat,

Creaturi subterane ieșeau

din pământ secat.

Sufletul meu se visa intr-un

abis al melancoliei,

Sa fie ceva real sau face

parte fanteziei?

Calatorind prin timp totul s-a

rezumat in amintire!

Un lac negru strălucea când

la a nopții întâlnire,

Intunericul cerului s-a scufundat

in apa adânca,

Astrul alb al nopții dădea

acum porunca!

Esenta negrului mister strălucea

sub semi-luna,

Focul inimii s-a aprins punându-i

 de nopții vina.

Privirea mea redescoperea o

planeta din univers,

Iar ceasul astronomic părea

sa bată in revers.

Apa in culori nocturne părea

a fi din alta lume,

Gândul meu fanatic ducea

misterul pana la culme.

O simpla atingere si totul era

reflexie de stele,

Un miraj al nopții printre picături

de apa goale.

Misterul adâncit in apa,

fantezie si tortura.

Răcoarea neagră a nopții

lunaticilor armura,

Miezul nopții eclipsa in liniștea

secretului,

Orice viața de fațada ce

e destinată trecutului.

Deschid portalul nopții cu o

cheie de platina,

Aura teritoriului va străluci la

a ta lumina!

Adevar ascuns la vedere printre

jocurile minții,

Sirete si nebănuite sunt

aceste cai ale sorții.

• https://youtu.be/PJGpsL_XYQI?si=mLrc6edPWDpXkIih

Când seara stai cu gândurile tale

Nu-ți pare rău să știi 

Ca mi-ai stins zâmbetul 

Fără vreo remușcare???

Nu te mișcă să stii

Ca mi-ai călcat sufletul in picioare

Nu te gândești ca viața ar putea

Cândva să-ți dea o astfel de-ncercare?

Ti-am spus de la-nceput

Că știu unde mi-e locul

Ti-am fost un suflet blând 

De ce-am avut nenorocul?...

Atunci când te-ai vrut plecat

Să pleci... fără un vin îmbrățișați...

Mă vezi trecând pe străzi fără nume,

unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,

unde timpul nu mai face reverențe

în fața amintirilor.

Tu rămâi, sculptat în piatră,

cu un chip ce nu tresare,

cu un suflet ce-și strânge marginile

ca un pumn care refuză să sângereze.

Dar umbra ta te știe,

umbra ta șoptește altceva -

în fiecare vitrină mă caută,

în fiecare colț mă desenează

cu liniile unui regret

pe care nu vrei să-l recunoști.

Eu tac, dar trăiesc.

Tu vorbești, dar ești gol.

Și într-un final,

cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?

grevă generală-

n-ai voie:

să  naști,

să te mbolnăvești

să mori.

timpul merge-n sensul invers

nevoilor zilnice.

apoi, ploaia- 

neanunțată, neașteptată,

care nu ține cont de reguli,

a venit să șteargă istoricul.

O perdea de flori albastre

Acoperă o fereastră spre cer,

Iar făpturile-n chipuri măiestre

Prin iris privesc în mister.

O boltă clară, curată

Deschisă-i spre inima ta.

Albastru-i feeric te-mbată,

Te-mbie spre a medita.

Blând, vântul adie în azur,

Buchete de litere-n vers,

Și-s toate prinse-n contur,

Izvor de frumos din imens.

Mireasma plăcută a vieții

Trezită-i sub roua de dor,

Și-i ceri doar un ceas tinereții

Înfiripată-n gândul hoinar.

O frunză firavă de laur

Pe frunte discret strălucește,

Încununând visul de aur

Bucuria în suflet trudește.

Din umbră, cu pașii timizi,

Hazardul te-ncearcă din nou,

Dorind fericirii ca tizi

Speranța, credința în nou.