Mama te iubim

Natura, tu ești un cântec lin,

Cu vântul blând ce adie-n plin,

Și soarele care zâmbește,

Păduri verzi ce te îmbrățișează.

Râurile murmură pe cărări,

Iar florile își împletesc miresme în zări,

Ne faci să uităm de griji,

Să simțim doar liniște, în ritmuri de frunze.

Munții ne șoptesc povești tăcute,

Își înalță vârfurile spre ceruri de nori,

Acolo unde sufletul se simte acasă,

Sub cerul fără margini, în albastru profund.

Iubim natura pentru că ne dă viață,

Ne face să zâmbim, să fim mai buni,

În fiecare rază de soare găsim speranță,

Și în fiecare apus, o nouă iubire.

Când pașii noștri se pierd în pădure,

Simțim cum inima ne bate mai tare,

Natura, tu ești un dar sfânt,

O frumusețe care ne face întregi.

Incepi sa te ineci, caci nici un ochi nu te admira, nici un gand nu te ajunge si nici un glas nu ti rosteste numele. Cat de mult trebuie sa fi, cat spatiu trebuie sa ocupi, cata zarva trebuie sa faci ca sa intorci un cap.  Te scufunzi, fiindca  totul e translucid, iar un registru de intalniri se vede prin tine. Esti un ecou printre glasuri ferme si o oglinda printre fete, si totusi te intrebi” Nici de tine nu ti convine”. Te scufunzi, pentru ca universal tau e plin si totusi traiesti la periferie. Te invarti cu trenul, un psager clandestine.   ” Ah, oare cum o fi in inima orasului! ” , iar portile in nas ti se inchid. Te scufunzi, dar apa e aceeasi, si malul, si turnul de veghe. Din barca sar cu toti si trec , nici o privire, caci ei acum invata ,”Iar ea innoata bine”, atat stiu despre tine. Picioarele ti sunt grele, si bijuterii sau adunat de parca nici nu au existat.  Si totusi au existat mai mult decat tine, ah, iar te ineci si nu ai de ce sa te apuci, caci apa e aceeasi, si tu esti tot la fel.

Sunt zile negre,întunecate,

În care aștept și tot nu vii,

Eu stau în parc,la masa noastră,

Te-a aștept să vii,te-a aștept să vii..

Doar gândurile mă alină,

Căci sufletul îmi este trist,

Să mă înțeleagă n-are cine,

Doar tu puteai să mă alini.

Sunt zile grele,fără somn,

În care aștept și tot nu vii

Singurătatea îmi bate în ușă,

O las să intre,căci tu nu vii…

Dintr-o linie fină, dar plină de har,

ai fost desenată ca visul din jar.

Cu ochii de noapte și focul în piept,

ai mers prin durere – tăcut și drept.

Sub soarele ars și în ploi nemiloase,

ai dansat prin furtuni, cu pași de mătase.

Ți-a fost cerul căzut și pământul străin,

dar ai fost o regină… cu suflet divin.

Ai suferit mult, ai tăcut cu mândrie,

ai plâns în adâncuri ce n-au poezie,

dar tot ce-ai trăit te-a făcut lumină,

o stea ce răsare din noapte deplină.

Când lumea-ngheța, tu-ai fost foc de speranță,

un echilibru pur, o vie balanță.

Erai luna ce plânge în taina din nori,

și soarele blând ce renaște din flori.

Ești forță și grație, vis și fior,

cu zâmbet de rază și suflet arzător.

În tine pulsează un dans nesfârșit,

o luptă cu viața, dar fără sfârșit.

Când ploaia bătea cu dureri la geam,

tu-ai fost curcubeul din lacrimi și ram.

Când vântul rupea tot ce-i viu în tine,

ai fost primăvara născută din sine.

Ești artă, ești cerul cu stele pe rând,

ești linia vie ce merge cântând.

Balanță din vis și femeie din foc,

ai fost furtună… dar azi ești noroc.

Daca sorta a vrut asa  sa ma pierd in lipsa ta 

sa incerc sa ma tin de mine ca pot mai mult ca si ori cine ! 

as putea dar nu am de ce cand pentru mine nici sorele nu mai arde 

tot ce arde acum este sufletul meu care plinge pentru ca nu stie de ce eu 

traiesc aici si acum plina de frici si tu nu esti aici sa ma ridici 

inca nu stiu de ce eu sau mai bine zi de ce tu ;de ce tu ai disparut 

as fi vrut sa pierd ori ce pe lume asta mai putin pe tine frate ......

(publicat de ana maria stoica fata pierduta)

Fulgii de nea cad pe pământ

Eu susțin la tine gândind, 

Fulgii aduc clipele reci

Eu încă sper că mă iubești

Speranța moare încet, încet

Gândul meu rece la tine mi-l trec

Zăpada de tine îmi aminte

Unde ești tu dragostea mea? 

Într-o colibă mică, sub cerul plumburiu,

Se naște o iubire ce crește ca un râu,

E simplă, dar adâncă, fierbinte-n orice ceas,

O mamă-și dă tot sufletul, deși nu are glas.

Când pâinea-i doar o umbră pe masa de pământ,

Iar nopțile-s mai reci decât un aspru vânt,

Ea țese mângâiere din palmele trudite

Și-ți spune povești blânde, de stele răsărite.

Cu haina-i peticită îți șterge lacrimi grele,

Și face din nimic minuni sub clar de stele.

Un singur lucru are — iubirea ei nestinsă,

Un foc ce nu se stinge, chiar dacă-i suferință.

Pe pat de paie aspre, te-nvelește-n sărutări,

Și ochii ei ți-s ceruri, ferestre spre visări.

Ea știe să transforme amarul în lumini,

Și-n zâmbetul ei cald găsești toți anii plini.

În sărăcie cruntă, o mamă-i un palat,

Cu ziduri de iubire ce nu cad niciodat’.

Și oricât te-ai zbate prin lume-n depărtare,

Tot la ea te-ntorci, căci doar acolo-i soare.

Căci mama, fără vorbe, te-nvață ce-nseamnă

Să ai un suflet nobil, chiar și-n lipsuri grele, calmă.

E cea mai mare avere pe care ai putea-o ști:

Iubirea ei curată, ce nu va împuțina zi.

Nu-i pe lume mai frumoasa
Mama, decit e a noastra
Scumpa mindra si duioasa
Nu gasesti in lumea asta
Orice floare colorata
Nu-I mai firava ,curate
Dintre miile de stele
Mama-I luna printe ele
Iti dorim un cer senin
Lumina dragoste din plin
Sincer ce sa-ti daruim
Drept simbol ca te iubim
Mama mea e scumpa floare
O iubesc cu-nflacarare
Ea i-o sfinta si frumoasa
Pentru mine-I fire aleasa
No voi vinde pe nimic
Nici pe aur nici pe-argint
Zilnic o voi ajuta
Pentru ca e mama mea
O iubesc si-mi pare bine
Cind ea sade linga mine
Iar cind pleaca undeva
Mi se rupe inima
Cind o vad muncind pe frig
La caldut in cas-o strig
Iar cind soarele o frige
Sufletul in mine plinge

Sa fi copil sa ai o mama

Este un dar ,ai o comoara 

Sa cresti cu mama langa tine

Ai dragoste,multa iubire

Necaz si griji le lasam balta

E mama noastra ce le poarta

Si dea-m cazut, ne-am ridicat

Venim la mama,ne da sfat

Ne vede-n geam

Ne-a steapta-n poarta

Se-urneste greu,tremura toata

Zambeste usor in coltul fetii

Ca-i vin copii si nepotii

Lacrimi i-cad de bucurie

Ne ia in brate ne mangaie

Cad in genuchi si-o iau de mana

E mama noastra eroina 

În sertarul gălbejit

Zace poza de demult;

Chipul palid și boțit 

M-afundä in tumult.

Din trecutul răvășit 

Picură din nebuloasă 

Spiritul cel bântuit

De amintirea dureroasă.

Sărut imaginea din nou

Din suflet amărui .

Din nostalgicul ecou

Bolta mi-o învălui.

Ochii mamei pironiți 

Mai vii că niciodată,

De ploaia mea stropiți 

Din fotografia mată..

Glăsuind în șoapte 

Clipe-n șir, nepieritoare;

Plutesc cu ea in noapte,

Unde visu-i dă suflare..

De când m-ai adus pe lume 

Mi-ai dăruit tot...

Mi-ai dăruit un cămin

Și o haina pe care sa o port..

Mi-ai dăruit clama ta preferată

Și brățara norocoasă

Mi-ai dăruit un sărut pe frunte

Înainte de orice povață..

Mi-ai dăruit o frumoasă educație

Și-o iubire necondiționată..

Și pentru toate astea, MAMA

Iți doresc cea mai frumoasă viața !

Of mamă floare de liliac 

Frumoasă ca un copac 

Ce primavara înflorește 

Și numai iubire răspândește 

Tu pentru mine ești tot

Știu..nu prea arăt 

Of mamă floarea vieții mele 

Strălucești ca soarele 

Dintre o mie de stele 

Mama mea rămâne unică 

Între ele

Te mai supăr din când în când 

Și în fața ta mă aplec astăzi 

Și mi cer iertare scumpă mamă 

Căci ești floare de primăvară 

Știu că te-ai chinuit 

Regret că nu am fost cum ți-ai dorit

Și că poate te-am dezamăgit 

Dar astăzi sufletul meu 

Ți-l arăt și îți spun că 

Îmi pare rău 

Tu floarea

mea cu glas 

Liniștitor...