Cum este?

Ma uit la inima mea goală

In corpul meu fost’ feudală,

Nici soarele n-o poate incalzi,

Nici un chip frumos n-o poate inveseli.

Se uita si ea la mine,

Si vede un camp de lupta unde au ramas ruine,

Urlu dupa ea sa vina inapoi,

Deoarece creierul incepe sa fie mai greoi.

Soarele a apus,

Iar inima mea s-a dus.

Am ramas goala si neajutorată,

De parca nu eram asa odată.

Lumânarea neatinsă stă pitită, 

Neobișnuit de liniștită. 

Așteaptă să fie văzută, 

Neobservată, ea se preface tăcută.

Neavând chibrite sau brichetă, 

Mă apropiu de ea foarte discretă. 

Întunericul pătrunde subtil în odaie, 

Încet-încet aud stropii vestind o ploaie. 

Lumânarea așteptând nerăbdătoare, 

Să aibă un folos în lumea asta oare? 

O privesc fără interes, 

Situația dintre noi nefăcând un progres. 

Iubirea mea arzătoare, 

O ajută să se aprindă cu o anumită răcoare.

Timide ne apropiem una de alta,

Descoperind ce ascunde fapta.

Dragostea oarbă m-a făcut. 

Flacăra încălzindu-mă m-am prefăcut 

Într-o lacrimă de ceara, 

O vai, iubire amară.

Ce s-a întâmplat cu noi? 

Flacăra se stinge, nu mai putem da înapoi.

Te-am iubit cu adevărat, 

Mă doare că încă o fac.

Chiar dacă ai rămas cu nimic, 

Alături de tine rămân ca un alcoolic. 

Mi-ai arătat ce înseamnă iubirea,

Acum vei vedea cum se simte nemurirea.

Mi-as zdrobi capul de perete,

Sa nu iti mai aud surzitoarele zbierete.

Ti-as zdrobi si capul tău,

Si ti-as taia gatul cu un fierăstrău.

In fiecare zi imi smulg parul din cap,                                                         

De gandurile macabre incerc sa scap.

La tot ce ma gandesc tu esti,

Imi imaginez cum in fata mea nu mai traiesti.

As lua soarele de pe cer,

Sa te vad cum arzi liber.

Vreau sa suferi brutal,

Sa ajungi sa nu mai fi stabil mental.

Persoana mai insuportabila n-am mai intalnit,

Din pacate nu vei avea un final fericit.

O sa te ucid salbatic,

Cand ma uit in oglinda vad un psihopatic.

Luna își face apariția pe cer, 

Peste față simt un mic ger.

Frigul nu mă oprește din a vorbi cu ea,

Trebuie să îi spun povestea mea: 

Eram nefericită, prinsă într-o cușcă, 

Nu aș fi știut că stăpânul mușcă. 

Probabil că țineam la el, nu mai știu,

Sentimentele oglindite s-au pierdut in pustiu. 

O rază de soare mi-a încălzit fața, 

Aceasta topea bările de gheață. 

M-a îndrumat să evadez, 

Pe stăpân n-am apucat să-l consolez.

Am lăsat în urmă trecutul, 

Ca o pasăre liberă am distrus scutul. 

După raza de soare am fugit, 

Momentele alături de ea m-au înnebunit. 

Fericită eram acum cu ea, 

Am aflat cum se simte dragostea.

Inima mea de gheață s-a topit,

Zâmbetul cald m-a dezmorțit.

M-am apropiat prea mult de soare, 

Mă dezintegrez fără remușcare. 

Aș putea să mor de dragul lui, 

Raza mea, renașterea discomfortului.

O iubesc prea mult s-o îndepărtez, 

Raza mea cuceritoare, hipnotizez.

Sub vraja ei eu sunt, 

Nu vreau să scap de aici prea curând. 

Fă ce vrei cu mine, doar nu pleca. 

Nu sunt în stare să fiu rănită așa. 

Karma nerăbdătoare mă așteaptă, 

Să trăiesc trădarea fostului stăpân nedreaptă. 

Salcia de pe mal veșnic crescătoare,

Ascultă suspinările ființei trecătoare.

Ochiul minții citește tristețile ei apăsătoare,

Spânzurată de brațele acesteia, moare.

În scorburi găzduieste muritorii de foame,

Care iarna nu se gândesc la plecare.

Doar când soarele răsare,

Își iau rămas bun și zboăra-n zare.

Lacrimile curgătoare umplu lacul de alături,

Bandajează sângeroasele deschizături.

Degeaba încerci să rămai treaz,

Otrava tot alunecă în jos după orice necaz.

Salcia singuratică îmbătranind s-a veștejit,

Decreptitudinea a cuprins-o pe nepregătit.

Niciun suflet nu i-a intors favoarea,

Copacul însuflețit a murit neștiindusi valoarea.

M-am aplecat cu capul peste lac,

Şi atunci am realizat că acel copac,

Se reflecta în locul meu maniac.

Reîncarnarea entității a funcționat.

Daca soarele si luna sunt acelasi lucru ?

Daca atunci cand noaptea vine si toti merg sa se culce,

Soarele isi arata adevarata fata, care urla dupa ajutor,

Dar nimeni nu este acolo sa il auda ?

Soarele sufera, nimeni nu vede asta.

Dimineata isi pune un zambet mare, calduros,

Si ii face pe oameni sa se simta bine,

Asteptand sa il incalzeasca cineva si pe el.

Cand apune, se straduie sa faca cerul cat mai colorat

Ca sa ne incaleasca ochii artistici,

Si sa pastram o fotografie cu creatia lui,

Asteptand pe cineva care sa ii coloreze viata.

Soarele nu este simbolul fericirii.

Chiar daca e galben si  stralucitor

Cu mii si mii de raze si cu un zambet mare,

Soarele simbolizeaza cat de bine poate cineva sa ascunda suferinta.

Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,

La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,

Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,

Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,

foarte păcat de așa moarte...

Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,

Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,

Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,

Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,

tristă mare a lor soartă...

Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,

Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,

Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,

Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,

ce pornire, doar timp era și mâine...

Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,

Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,

Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,

Goana după acel nimic a provocat multe tentații,

noroc aveau, dar în alte spații...

Observând împuținarea sângelui întors pe față,

Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,

Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,

Povara altora va fi să le sape lor mormântul,

s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...

Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,

Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,

Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,

Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.

Văd un copil de tristețe înecat,

Ascuns într-un colț întunecat

Cu mâinile pe urechi și fără vlagă,

Îngenunchiat de frică, se roagă:

”Doamne, ascultă-mi rugăciunea,

Fă-l să-și oprească tortura;

Las-o pe mama să fie fericită

Nu vreau s-o mai văd rănită.”

Tatăl lui i-a mângâiat mama prea tare,

Lovită din toate părțile, fără iertare

Cade la rândul ei pe podeaua rece,

Nu mai poate striga, a rămas fără voce;

Nimeni nu îi va salva oricât s-au rugat,

Monștrii există oriunde, nu doar sub pat.

Și așa povestea celor două suflete s-a încheiat,

Văzându-și mama moartă, săracul băiat...

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

O ultimă noapte de iubire,

O ultimă noapte de amor,

Căci simt cum inima-negrește...

Și încetul cu încetul mor.

Miroase încă a fum de țigară,

Eu nu fumez dar sufăr iar și iar...

Ți-am spus eu nuștiu-a câta oară,

O moarte îți aduce-n dar.

Și iarăși s-a întunecat afară

Încentul cu încetul câte-un pic,

Eu mă sufoc cu o dragoste amară...

Iar mâine știu că n-o să fiu nimic.

Dar tu nu plânge,e doar o noapte tristă,

E chiar ultima noapte a mea...

Se aude mama cum afară plânge,

Iar noaptea asta mă va îngheța.

E tristă viața,e tristă această viață,

Mă sting cu fiecare minuțel...

Iar fumul de țigară nu mai trece,

Și noapte va rămâne,la fel.

Micul Poet 

Clopotele bat în disperare,

cerul sângeriu se scurge-n

pământul crăpat; a Iadului-liberare...

Demonii se-nalță și aleargă,

oamenii cerșesc o clipă viața:

În noroi-și topesc speranța...

Adulți a căror viață-i muncă,

Copiii ce vor să crească și

Bătrâni plictisiți de viață...

Moartea se-nalță pe munți;

ei imploră-o amânare:

n-au știut trăi atare...

Dar Moartea-o lege are

și-o limbă înțeleasă de viață,

netrăită de oameni...

La umbra pomului arzând privesc

cum totu-n jur se-ncheie

și-un nou drum se-ivește...

Surprinsă, Moartea-ntreabă:

”Viață de la mine nu ceri?

Muritor ingrat ce ești!”

„Nu, răspunsei aumuzat;

Te-aștept de mult să vii,

Căci mi-am consumat viața trăind!”

Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;

iar eu mor râzând

c-am știut ce-i viața!

Lasă-mi,viata,trinerețea

Lasă-mi oamenii mei dragi

Lasă-mi bucuria vieții

Suferința și necaz 

Lasă-mi, florile de vară

Lasă-mi,viața cea amară

Lasă-mi,stelele si luna 

Că când nu iau nici una

Lasă-mi, roua dimineții

Lasă-mi ,și lumina vieți

Lasă-mi,să mai simt puțin

Că de plec ,eu nu mai vin 

Lasă-mi,tomna cea pustie 

Lasă-mi , viața... viața vie 

Lasă-mi,soarele pe cer

Asta -i viața ce o cer