Și stelele mor...

În zori de zi, în lumina răsăritului,

Adolescența se ivește, un vis neîngrădit.

În suflete tinere, pasiuni se aprind,

Iar visele prind aripi,înspre cerul nesfârșit.

Cu inima plină de curaj și cutezanță,

Tânărul adolescent se avântă cu speranță,

În lumea lipsită de nuanță,

În care căutarea sinelui îi dă o siguranță.

Vrei s-ajungi, s-ajungi cu vântul

Doar acolo unde gândul

Poate-ajunge-ntr-un minut,

Un minut și nu mai mult.

Dar oricum, ești mic, ești mare,

Tot ce faci un rost își are.

Când vei crește-ți va fi dor

Fiindcă totu-i trecător.

There lies a scar that cannot mend,

etched deep where yearning finds no end—

like salt upon a tender seam,

a silent scream, an endless dream.

It’s love—a blade both fierce and kind,

that strikes the heart, yet leaves it bind;

a place where rapture, sorrow blend,

where beauty cuts, but wounds transcend.

She slipped away like fading light,

her laughter gone before the night,

and in her wake, a hollowed ache,

a gash left raw, too real to shake.

How quick she turned, how swift she fled,

while I was bound by words unsaid;

she found new arms to pull her near—

I’m left with ghosts that linger here.

Her smile now beams for someone new,

a truth I face, yet can’t see through;

it’s not her absence but her ease—

that’s the cut that always bleeds.

I watch her laugh, I hear her name,

and still the hurt remains the same;

for love can end, and love can wane,

but not the mark her phantom made.

mă uit la tine,

dar parcă nu te mai observ la fel;

mai ești aceeași, oare?

sau te-ai schimbat inevitabil?

mă tot gândesc cum ar fi fost să nu se

fi-ntâmplat.

oare, m-ai uitat?

întrebarea mă apasă,

căci stai la mine-n gând ca într-o așteptare, iar eu nu știu ce să-i spun.

și oare, a fost ușor să-mi pierzi pâna și amintirea?

fiindcă tu treci pe lângă mine de parc-aș fi doar un străin.

dar cum pot să-ți fiu într-un anume fel, când eu țin la tine, iar tu la mine nu?

ne fac pe noi ceva a fi sentimentele neîmpărtășite?

căci tu nu mai știi nimic din ce-mi aparține, dar eu te am în minte,

ești ca un gând ce parcă nu-mi mai trece, stând scris pe o pagină citită de zeci de mii de ori.

Sub cerul nopții, stele plâng în taină,
Te-aștept mereu, cu inima-mi străină.
Prin vise trec, doar tu îmi dai alin,
Promisiunea ta, rămâne-n mine clar destin.

Te-aștept în parc, sub ramuri de castan,
Cu dorul neînvins, în sufletu-mi orfan.
Trec zile lungi și nopți fără cuvinte,
Speranța nu mă lasă, te port mereu în minte.

Întoarce-te, iubito, să fim iar amândoi,
Să-mplinim promisiunea, să fim din nou eroi.
În umbra lunii, stele ne-or veghea,
Iubirea noastră sfântă, mereu va triumfa.

Who’s there to stop us from bets we can’t win,

chasing the thrill as we’re bound to give in?

Eyes wide to the risk, hands warm from the flame,

we cradle what scorches and cling all the same.

You said we were timeless, souls intertwined,

I thought I’d be yours—some piece of me sighed.

Yet the fires we fed burned bright and then died,

a fever that faded, left cold by your side.

You loved me in pieces, all dressed in disguise,

sweet-talking forever with empty-eyed lies.

And I, like a fool, took a rose by its thorn,

believed in the beauty, ignored that I’d mourn.

You spun me dreams that dissolved into haze,

promised me solace yet left me ablaze.

Now I sift through ashes, each ember a ghost,

tracing the ruins of what I loved most.

Sub cerul argintiu de stele,

Se-ntinde tainic peste zare,

Povestea ce-n visuri se pierde,

Și-n inimi lasă alinare.

Pe malul unui râu ieșise,

O floare albă cam plăpândă,

E luna-n cer, regină-n vise,

Ce-n ape clare se răsfrângă.

În vals de îngeri, doruri zboară,

Prin văi ascunse de mister,

Și glasuri tandre, lin tresară,

La marginea unui eter.

Timpul, parcă, 'și pierde rostul,

În dansul nopții fermecate,

Iar umbrele, în mii de clipe,

Se leagă-n doruri neuitate.

Tu, visător cu ochi de aur,

Privești la cer, cerând răspuns,

La tot ce inima îți cere,

În ritmul unui vechi disjuns.

Și-n dimineața ce-ți zâmbește,

Cu blânde raze te-nvrăjbește,

Rămâi cu gândul dus departe,

În lumea-n care totul arde.

Căci viața e un vis de ceară,

Topit în clipe de splendoare,

Și tot ce-i efemer ne-nvață,

Că dragostea-i nemuritoare.

Toată lumea știe  

Că de o coardă argintie  

Trăim în simpatie  

De pământ și cer energie.  

Toată lumea știe  

Că iubirea scop ne este  

Emoție și trăiri celeste  

Într-un om când se întâlnesc.  

Toată lumea știe  

Doi tineri iubiți  

Unul de altul orbiți  

Și poate un pic prea grăbiți.  

Toată lumea știe  

Că tu erai un vis  

Trimis dintr-un adins  

De alt ochi plâns.  

Și toată lumea  

Poate că eram noi  

Dar poate că tu n-ai știut  

Că erai în al meu univers.  

Și acum doar eu mai știu  

Că rugăminte am să am  

Spre un luceafăr blând  

Grijă să aibă de al meu trup  

Atâta cât sufletul unei lacrimi  

Osândit am să-mi fie.  

Am parcurs  drumul
Fără călăuză
Tare aș fi vrut
O umbră protectoare
Când  îngerul
S-a ridicat
De pe umărul meu
Și a rămas  locul
Pe trupul ce mă doare,
Căutând mereu
Poarta zilei următoare

Am strâns în mine, ca un avar,
lacrimi amare... dar în zadar,
tezaurul meu cel mai de preț —
boabe de rouă, în scris neciteț.

Puțini sunt aceia care-au citit
ce zace în mine. Și-s chinuit.
Durerea-i supremă, ca lovit între coaste,
în mine m-opresc, să merg mai departe...

Dorința de-a ști mult mai multe mă-apasă,
precum un cariu ce roade grinda din casă,
și-adun iar și iar cuvinte în șiruri,
ce curg în mine, ca un fluviu de gânduri...

Neputința de-a fi mai înalt mă-nconjoară,
lumina ce țipă să iasă afară
din carcasa-i prea strâmtă, aruncată-nspre sori,
câteodată-azvârlită-n noroi...

Când intri-ntr-un domeniu nou,
Nu te purta ca un erou!
Poți fi maestru priceput
Dar, intri în necunoscut.
Fă pașii mai încetișor,
C-ai putea fi începător.
Poți fi profesor bun dar, lasă,
Nu ști să construiești o casă.
De vrei să faci ceva-nțelept,
Nu-ncepe ca un arhitect.
Mănânci pe pâine medicina
Dar, nu ști să-ți repari mașina.
Te crezi din start un bun mecanic,
Poți să muncești și-un an, zadarnic.
Atunci când "vasul ți-e prea plin",
Nici completările nu-ți vin,
Respingi și sfatul ce-l primești
Și-adesea riști să te lovești.
Și se întâmplă-atunci minunea:
Nu mai atingi perfecțiunea.
Spuneau niște filozofii
Că, "cel mai bine-i să nu ști",
Observi si ești dispus sa-nveți
Și astfel, iute te deștepți.
Un sfat cumva dacă primești,
Vei ști-n ce fel să-l folosești
Și iată cum devii un geniu,
Desăvârșit și-n alt domeniu.

Privești în oglindă, dar vezi doar un chip,
Ascuns în minciuni, invidie și chin,
Pe internet, te arăți fericit,
Dar sufletul tău e gol și plin de venin.

Nu ne-am născut cu ură în noi,
Dar alegem să ne-mbrăcăm în ceață,
Purtăm măști grele și nu vedem roi,
De oameni ce caută speranță.

Nu ai ales să te naști în furtună,
Dar alegi să te lupți într-un război mut,
Între iubire și ură, găsești o minciună,
Și uiți că-n adânc, toți suntem la fel născuți.

Un observator lipsit de putere, insă curios,
Uitându-se asupra evenimentelor ce se desfășoară,
Tace, gandește și-și spune "cât de misterios..."
Observând totul pentru a mia oară.

Pierdut în gând, caută disperat o concluzie;
Incearcă să găsească un înțeles.
Dar, inevitabil, se adâncește în confuzie;
Repetă pentru o eternitate același regres.

”Poate totul nu are rost,
sau poate a-l percepe nu sunt capabil.”
Își spune observatorul, copleșit de anost
Găsindu-se pe sine într-un mediu mizerabil.

Indiferent de perspectiva aleasă
Observatorul nu observă realitatea.
Meditează, încercând să ințeleaga cutia neînțeleasă
În care se află totalitatea.

Acesta repetă totul pentru o perioadă de timp nenumărabilă,
De fiecare dată, progresând.
Găsește, in continuu, o noua variabilă
Spre adevărul absolut, avansând.

Devine, în timp, un cercetător,
Plin de curiozitate și însetat după cunoaștere;
Îl covârșește pe așa zisul ”creator”
Adânc în interiorul său are loc o renaștere.

-steinkampf