Nici dacă-aș muri

Au murit  câtiva oameni în mine,

N-am apucat să-i îmbrăţisez strâns

Au plecat împreună cu mine,

Când am fost într-o furtună de plâns...

Rămas bun tataie 

Să îți fie drumul luminat dragă tataie, 

Căci tu numai asta ai meritat 

Îți mulțumesc pentru ce ai fost 

Vei fi și vei rămâne bunicul nostru minunat

La El te-a luat al nostru Dumnezeu 

Te-a ascultat și te-a cruțat 

Drumul ușor ți l-a creat 

Mergi în pace ,în lumea ce te așteaptă 

Fără dureri și fără griji 

Căci noi te vom purta mereu 

În inimă și-n gând pe viitor  

Îți spun cu regret în suflet 

Mergi cu bine tataia al meu iubit 

Căci ne vom revedea cu siguranță 

Și vom râde împreună ca în trecut .

Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui

Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate

O amintire tot repetată, în visul cel de demult 

O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit 

Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele

Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit

Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor

Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea 

Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea

Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis

Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci 

Îți mai miros hainele a Dior Sauvage

Mai îmi porți dorul meu după tine? 

Sau tot cu el te mai îmbraci....

Nu te-aș întreba ce faci,

Că e o întrebare retorică, 

Te-aș întreba altceva, 

Când ne vom revedea, când o să bem o cafea.

Să-ți reamintesc că mi-ai zis că ne vom căsători.. 

Sa fim la casa noastră cu ai noștri  proprii copii..

Hmmm, Să mai zic , că ai vrut să-ți fiu? 

Nu ți-am fost, 

Și nici nu vom fii 

Totuși, am rămas doi foști, 

Rar se mai uită înapoi,  

Iubind cu pătimă alți doi ochi.

În ceruri se aude frica

glăsuind puțin

ea privește întristată

la copacul pustiu.

Autor Zamurca Alina 🤍 

Fugim de noi spre-a ne zdrobi,

Iar zborul tău e prăbușirea mea,

Din mine o aripă ți-aș încropi,

Că poate-o să te-ntorci cândva.

Stârnim vulcani la fiecare clocot,

Iar pasul meu e alergarea ta,

Ți-aș implanta pe buze-un hohot,

Să râzi în somn de farsa mea.

Strivim în dinți cuvinte ce unesc,

Și întâlnirile sfârșesc cu brio,

Cu buzele îmi murmuri:Te iubesc!

Cu ochii însă îmi strigi ...Adio!

Ni-s toate visele devreme ori târzii,

Fântânile au secat așa ciudat deodată,

Din noi sfârșit-au nenăscuți copii,

Și au murit stupid o mamă și un tată.

Un toast al despărțirii se cuvine,

Cu întrebări pe muchie de cuțit,

Pe un mormânt și-o cruce în ruine,

Într-un sicriu comun și neacoperit.

Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui

Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate

O amintire tot repetată, în visul cel de demult 

O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit 

Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele

Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit

Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor

Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea 

Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea

Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis

Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci 

Oh, magnific păr bălai

Oh dulcele meu amar, ce te scurgi prin plăcere din extaz, cu un glas și o gură dulce preamăreață din nectar

Grandiosule, cu ochii albaștrii mari și glorioși ce te scalzi în cașmir și catifea

Scaldă-ți și cu grație pur și simplu nobil trupul de al meu cearceaf și fă-ți inima una și cu al inimii meu har

Oh, buze fierbinți de iuțeala gurii mele, șade-ți trupul între dorința arzătoare a unei dragoste ce tocmai s-a aprins în miez de noapte, înflăcărată de al dorului însângerate săgeți

Fă-mă muza gurii tale sfinți și adu-mi făgăduința zilelor ce îmi sunt-n taine fragede, că și pentru ele vor mai exista măcar un mâine

Nu-mi sbulbera visele, te rog nu fă scrum dragul meu amor, căci din el transformându-se-n cenușă tot te va iubi mai mult decât se iubește pe el însăși 

Oh, amarul meu plăpând un adio nu-i îndeajuns când și nopțile se vor întoarce până la urmă, tânjind pentru încă un măcar mâine căci amurgul ce le desparte le provoacă un așa asemenea dor

Și m-am săturat să fiu doar o parte minusculă

fără semnificație din viața ta

Și care se află atât de departe de tine căci tu ești cosmos, iar eu doar o stea dintr-o oarecare banală galaxie

Mă vrei doar pentru carne,

Mușchi întinși peste oase fragile,

Un dans al sângelui în venele lumii,

O coajă pe care o privești,

Dar nu o cauți mai adânc.

Mă vrei doar pentru forma care trădează sufletul,

Un fel de vas pictat,

Gol înăuntru, dar strălucitor la lumină.

Mă întrebi ce mai fac,

Dar nu mă întrebi cine sunt.

Ești grăbit să devii explorator

Al unui continent care nu-ți aparține,

Dar n-ai curajul să sapi sub pământ.

Te oprești la margine,

În jurul unui foc fals,

Aprins doar de dorințe trecătoare.

Dar trupul meu nu e doar carne,

E o arhivă de povești,

Țesuturi scrise cu litere mici,

Cicatrici ca fraze uitate,

O inimă care bate ritmuri neînțelese,

Căutând un dansator care să asculte.

Așa că întreabă-mă mai mult,

Deschide o poartă, nu doar o ușă.

Ce vezi când ochii mei te privesc?

Ce tăceri ți-am spus și n-ai auzit?

Dacă mă vrei doar pentru carne,

Atunci rămâi flămând,

Căci carnea e doar o mască,

Dar eu sunt întregul spectacol.

Dacă ai știi cât de pătrunse îmi ard gândurile, când ele ma poartă spre tine. Iar cât de pătimașa ma simt-n taina nopții, atunci când lacrimile nu mi le mai țin-n frâu și le las pustii să zboare

Dacă ai știi cât de tare ma doare dorul de tine căci flacără iubirii noastre încă arde atât de vie și plăpândă-n mine.  În scrierile pe care le scriu, ard atât de profund de dor și amăgire

Dacă ai știi....știi de fapt, deși se spune că ce nu știi, nu te doare, dar tu îmi știi toată ființa, dar oare știi ca trec-n neființă când te scriu pe sufletul meu?Sentimentul e atât de viu, dar sufletul mi-e doar mort făr' de iubire. Credeam ca știi sa iubești, te credeam om

Și nu orice om, omul meu de nădejde, dar tu știai prea bine ca al meu foc ardea cu atâta intensitate-n interiorul neputinței mele, dar tu n-ai ucis nici cel mai mic suspin. Și dacă atunci m-ai cunoscut atât de bine de ce nu ai vrut să mă alini? De ce mi ai făcut autopsie trupului meu ca să afli de ce sunt rece, iar sufletul mi-e mort, dacă oricum cu toate rănile mele ai plecat ca frunzele frânte a unui amăgit pom?

Ai știut, străine iubit, oh ai știu totul din sufletul-mi abis, dar ai preferat sa taci printre umbre mute. M-ai părăsit știind mult prea bine c-am sa mor de dorul tău căci n-am pe nimeni alături, iar viața-mi fără de vreun rost tom.

Cum să scriu despre iubire,

Când doar eu am fost penelul,

Niciodată pânza, niciodată subiectul?

Cum să creez frumusețea unui „noi”,

Când eu sunt doar mâinile care tremură

Pe marginea golului, căutând sens?

Eu am fost poeta, mereu poeta,

Cea care a înșirat cuvinte ca perle,

Dar nu pentru colierele mele.

Am scris iubirea din afară,

Ca un orb care descrie culorile,

Ca un cerșetor care cântă despre belșug.

N-am fost niciodată arta scrisă,

Nimeni nu m-a prins în versuri,

Nimeni n-a sculptat umbrele mele,

Nimeni n-a îmbrăcat dorințele mele

În hainele glorioase ale poeziei.

M-am pierdut, mereu,

În rolul de martor, de creator,

Dar nu în cel de muză.

Cuvintele mele au fost o ofrandă

Pentru cei care nici măcar

N-au întins mâinile să le primească.

Cum să mai scriu acum,

Când inima mea e doar o bibliotecă

De povești pe care nu le-am trăit?

Cum să iubesc când eu sunt doar hârtia

Pe care alții își lasă amprentele,

Dar nimeni nu o citește cu adevărat?

Poate într-o zi voi fi și eu arta,

Un poem purtat pe buze străine,

Un vers pe care cineva să-l protejeze

De praf, de uitare, de tăcere.

Dar până atunci, continui să scriu,

Fără să fiu.

Iarna aceasta are gustul frigului fără formă,

E o gustare amară de vise neterminate,

Am deschis fereastra pentru tine, dar n-ai venit,

Te-am căutat în ninsori, dar erai doar o lumină vagă,

Un fulg pe cale de a se destrăma.

Te-am avut vara, ca o adiere caldă,

Un foc de artificii care mi-a ars pielea,

Dar nu erai nici al meu, nici al lumii,

Erai doar o iluzie, o fantezie într-un ceas

Care s-a oprit când ai plecat.

Acum sunt doar contururi de amintiri,

Păduri de iarnă în care pașii tăi s-au topit,

Și tot ce-mi rămâne e un drum alb, pustiu,

Fără un „noi” care să-l umple de lumină.

Te-am ținut vara ca pe un vis care mă îmbrățișa,

Dar iarna m-ai lăsat cu gândul tău înghețat,

Și mă întreb dacă ai fost vreodată aici,

Sau dacă totul a fost doar un vânt, o ecuație

Care s-a risipit în aerul cald al verii.

Îmi simt inima ca o casă fără foc,

Toate camerele sunt goale, înghețate,

Te-aș vrea înapoi, să înfrunți cu mine

Această iarnă care mă scufundă în gânduri,

Dar tu ești doar o amintire,

O urmă pe care zăpada o va șterge.

Vino înapoi, ca o pasăre migratoare,

Sau lasă-mă să mă topesc sub frigul acesta,

Căci vara mi-ai fost, și acum e doar o iluzie,

Un timp care a fost, dar nu a rămas niciodată.