Înger căzut

Se despart lung şi cad,

Închinându-se-n zbor copacului gol.

Se desculță frunzele, uscate de dor,

În pastelat, visător, foşnitorul covor,

Uşor răvăşite de un vânt călător.

Le seduce en passant ca un fin connoisseur,

Apoi pleacă, lăsându-le-n grabă,

Ştrengar, fluierând nepăsător.

...

Şi natura iubeşte, în abstract amețitor.

Reumple-mi potirul cu viață,

Descarcă-mi amarul din el...

Sunt cernit de-amiaza-mi ce arde

Și muzica nu mai cântă la fel...

Și dansul din pas mă tot lasă,

Lipsit de imboldul măreț,

Ce sălbatic zvâcnea pe sub piele, mereu săltăreț.. 

Reumple-mi potirul cu zâmbet și râs să mă doară-n ficat 

Ori cu mir să amuțesc scrâșnetul surd 

al nervilor în gardul ghimpat,

Storși de emoții cu ură

De copilul străpuns de cuțit,,

împuns repetat de un altul mascat pe vicleanul perfid...

Reumple-mi potirul din plin cu credință cinstită și vin

Să fie bun, dulce și mult să-i simt gustul în crângul divin

Să mă spele-n potop și furtună, de năravul mirean și pelin,

Să-mi resimt duhul crud,  din zor fraged...

din zenit în nadir...

Te voi iubi mereu c-un val de cald sau rece.

Te voi scălda în dulcile amăgiri șuiete,

Cum spală infinit oceanul

Malul imensului ce-i țărmuiește amarul.

Mă voi petrece rătăcit chemării,

Voi naviga o-ntindere în întuneric,

Îmi vei fi far în noapte și-n furtunā

Spre portul tău de dragoste nebună.

Voi cerceta noi lumi și idealuri

Mă voi întoarce sā te caut.

Cum trece timpul, când eşti neghiob

Şi laşi totu-n urmă fără de rost

Cum trece timpul când eşti grăbit

Cu atâtea speranțe de împlinit

Cum trece timpul când eşti educat

Dar încă atâtea de învățat

Cum trece timpul când eşti sărac

Şi din rația ta doar copii-au mâncat

Cum trece timpul când eşti bogat,

Dar nimic nu-i de-ajuns, anturajul drogat

Cum trece timpul când eşti copac

Şi tot stai locului nestrămutat

Cum trece timpul când eşti cocor

Şi zborul te poartă prin zări si prin nori

Cum trece timpul când eşti prădător

Şi vânatul e în goana unui ultim fior

Cum trece timpul Lui Dumnezeu

În lume, în Univers şi în sufletul meu

Şi cum stă timpul în loc, nemişcat,

Ca ceasu-n perete de cui agățat.

Vreau să iți prind lipiciul buzelor,

Ca un mărțiṣor, în mugurii pieptului;

Să sfârii de clocutul roşu al venelor,

In corul heruvimilor şi sunetul clopotului.

Bătrânul cu turban şedea pe bancă,

Îmblându-și degetele-n barba albă

Și, cu privirea cerului senin,

Sorbea trecutu-și ca un elixir.

Zâmbea tăcut la umbra unui nuc,

Și gându-i iureș traversa-n văzduh.

Nimic nu-i pare a fi real,

Dar nici a amăgire-n van.

Cuprinde spațiul dimprejur

Cu brațul drept deprins pe-un trup

Ce n-a îmbrățișat de mult.

Dar parcă aievea, un plăpând crud tremur...

O uliță, o horă-n sat, un glonț, o vatră, un samsar, o șură-n foc, din cal măgar, trei fete, un năduf amar... 

Bărbia-i lunecă în piept, visu-i firav mocnește...

Privesc în gol, în depărtare  

Imaginea vieții tale.  

Gândesc, oare ce-ți dorești?  

Când tu nimic nu povestești,  

De ce trebuie să ghicesc?  

Ce-nseamnă restul vieții mele?  

Cu tine nu mai pot porni  

Spre drumul vieții, inimii.  

Comune nu ni-s mințile,  

Nici gândurile, sufletele.  

Fiecare câte-o altă cale,  

Ștergându-se cu un burete  

Scopul vieții, pe-ndelete.  

Nu vrem nimic, nu ne dorim,  

Noi nu gândim, noi nu iubim.  

De ce oare atunci trăim?  

Să strângem, să agonisim?  

Sau să desfacem aripi  

Sus în zbor spre cer, departe,  

Să privim întinderi ce apar  

În fața sufletului de cleștar.  

Și când anii vor fi trecuți,  

Când părul alb mă va încununa,  

Ochii obosiți de a lupta  

Se vor închide pentru pururea.  

Și nicicând nu voi pricepe,  

De ce aceste trepte  

Lasă-te pe cărare  

Să le străbată oricine,  

Nu toți sunt făcuți să meargă  

Agale pe-acest drum.  

Putere, asta e nevoie  

Ca să treci peste furtuni!

Când te-am zărit ultima oară,

Erai doar un trecător,

Privirea ta n-a spus nimic,

Și nici a mea – decât dor.

Ne-am strâns cândva în palme zile,

Ne-am împletit în nopți târzii,

Dar astăzi tu ești doar un nume,

Și eu o umbră-n amintiri.

N-a mai rămas nici loc de „poate”,

Nici timp să ne mai regăsim.

Acum suntem doi străini care

Nici nu mai știu că s-au iubit.

Eu nu sunt om – nu pot fi.

Prea multe furtuni se ciocnesc în pieptul meu,

Prea multe voci care strigă în același timp:

Să iubesc. Să urăsc. Să mă ridic. Să ard.

Să mor. Să trăiesc iar, ca o flacără care refuză

Să se stingă.

Sunt înger când dau tot ce am –

Inima mea e un altar pentru ceilalți,

O punte peste prăpăstiile lor.

Mă aplec, mă sfărâm, mă pun pe ultimul loc,

Dar nimeni nu rămâne să îmi mulțumească.

Oare au văzut măcar cum s-a rupt din mine

Pentru a-i ține întregi?

Dar uneori, suferința mă schimbă –

Devine o umbră care-mi atinge mâinile,

Și devin demon.

Răzbunarea mea nu e un foc,

E o gheață care curge prin venele mele,

Rece, tăcută, nemiloasă.

Îmi privesc reflexia și nu mă recunosc,

Dar nici nu-mi pare rău.

Mă simt vie doar la extreme.

Vreau să fiu peste tot, să văd totul,

Să cunosc fiecare colț al lumii,

Să strâng toate iubirile posibile,

Să fiu zeița care dansează pe marginea prăpastiei,

Adorată de mulțimi și în același timp

Singură până la os.

Mă epuizez alergând spre validare,

Dar și ea mă dezgustă –

Centrul atenției e o scenă

Pe care nu vreau să joc, dar de pe care nu pot coborî.

Vreau să fiu văzută, dar nu înțeleasă,

Și totuși urlu după cineva

Care să pătrundă haosul din mine

Fără să-mi ceară să-l traduc.

Viața asta îmi pare mică,

Prea strânsă pentru inima mea expansivă,

Prea plictisitoare pentru setea mea de infinit.

Vreau să trăiesc nebunește,

Ireal, irațional, ca un vis euforic,

Să sar dintr-o viață în alta, să ard fiecare punte,

Să fiu o explozie care nu se mai oprește.

Dar mă simt moartă în același timp,

Un miez uscat într-o lume care cere strălucire.

Și creierul meu e obosit,

Stricat de ritmurile pe care singură le-am impus.

Nu știu dacă pot să mă opresc,

Nu știu dacă vreau.

Poate sunt înger, poate demon.

Poate am fost menită să fiu amândouă.

Un paradox viu, un haos frumos.

Dar undeva, în acest carusel de extreme,

Îmi doresc doar ca cineva să-mi spună:

„Ești destul. Tu, așa cum ești,

Cu toate contradicțiile tale,

Ești destul.”

mai strânge-mă la piept, măcar o dată
spune-mi din nou că sunt importantă
mai iubește-mă o dată la fel ca înainte
șoptește-mi în noapte ale iubirii cuvinte.
 
mai vorbește-mi o dată de lună și stele
minte-mă iarăși că-s una din ele
mai îmbracă-mă o dată-n vorbe deșarte
în a ta mașină să ne facem păcate.
 
mai privește-mă o dată plin de iubire
pierde-te-n ochii mei făcuți pentru tine
mai îmbată-mă o dată cu alcool și dorințe
uitând împreună ale noastre suferințe.
 
mai cheamă-mă iar în al tău suflet murdar
să sorbim din cafeaua destinului amar
mai rostește-mi numele o ultimă dată
ca să-ți rămân etern pe buze gravată.

Câteodată mi-e atât de bine!

Nu mai plâng, nici nu disper,

Nu mă mai gândesc nicicum la tine 

Zici că sufletul îmi e de fier!

Câteodată simt că am putere!

Să glumesc, să cânt, să joc.

Împrejur e doar lapte și miere

Deloc nu  mai simt de tine... dor.

Câteodată nu am pic de milă 

De femeia ce o văd în oglindă.

E stupidă, prea naivă, prea copilă

Si mult prea proastă să se prindă!

Câteodată totul e vis, fără probleme,

Amintirea ta nu mă mai străbate. 

Îmi fac schițe în cap și scheme

Să le uit ușor, frumos.... pe toate!

Câteodată, am din suflet răbdare!

Nu mă plâng că este greu și fac ce simt.

Chiar sunt bine... si nimic nu doare

Însă ... Câteodată mint....

.............................................................

Câteodată gândindu-mă mă întristez...

Pe alții i-ai lăsat din tine să se-mbete.

Și-aș da orice să nu-mi mai amintesc 

Cum mie, mi-ai interzis, să-mi fie sete...

Mesajele au incetat 

Interesul sa oprit

Si viata mea a luat sfarsit.