El, copacul ce-și reneagă rădăcina

El stă ca un stejar sub vânturi grele,

cu scoarța rece, fără glas,

dar seva lui poartă printre stele

ecoul unui vechi popas.

 

A vrut să taie dintr-o dată

rădăcinile ce-l țineau,

dar orice rană-n trunchi se-arată,

și foile șoptit oftau.

 

Căci pomul care-și neagă seva

și vrea să creadă că-i uscat,

tot în pământ își lasă cheia-

și n-are unde alt loc stat.

 

 


Category: Parting poems

All author's poems: jessica_brescan poezii.online El, copacul ce-și reneagă rădăcina

Date of posting: 3 марта 2025

Timp de citire: ~1 min.

Views: 768

Log in and comment!

Other poems by the author

Migdală și scorțișoară

Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut

Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă 

Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul

 

Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină

Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări

Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele

Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde 

 

Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie 

Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește

Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii

Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi

 

 

More ...

Fără măști, fără filtre

În lumea aceasta de oglinzi strălucitoare,

unde femeile sunt întotdeauna prea mult sau prea puțin,

se conturează chipuri de fum și oase de lut.

În fiecare colț al lumii, stau siluete cu o masca,

ce nu sunt ale lor,

ci sunt făcute din așteptările altora.

 

Te întrebi în fiecare dimineață:

„Oare îmi pun astăzi frumos părul sau îl las să fie vânt?

Să-l ascund sub o coroană de spume aurii sau să-l las să se frângă în vântul meu propriu?”

Dar, într-o lume unde frumusețea este o haină de mătase prea strâmtă,

nu există răspunsul corect, nici un loc unde să îți găsești libertatea.

 

Ai fost învățată să fii „prea largă”

pentru a te potrivi cu rochiile ce se fac prea mici pentru tine.

Ai fost sfătuită să îți ridici fusta, dar cu o privire fugară

pentru că, dacă arăți prea bine, vei fi un semn al rușinii pentru cei care nu înțeleg.

Te privesc ca pe o pânză goală și cer un tablou fără margini,

unde nu poți fi tu însăți fără să îți pierzi identitatea.

 

Te aranjezi, îți pui un fard de culoare,

dar știi că, dacă o faci, te vei pierde în haina unei iluzii.

Ai fost învățată că „fără machiaj ești nesigură, o floare ofilită în frig”.

Dar dacă te machiezi, ai devenit doar un perete de glet.

Niciodată nu ești tu, dar mereu trebuie să fii „altceva” –

o rochie, o mască, un păr strălucitor, dar niciodată un suflet.

 

Aș vrea să-ți spun că în mijlocul acestor oglinzi

nu este nimic mai frumos decât tu în neființa ta.

Fără haine care să îți strângă trupul,

fără glet sau vopsea pe chip,

fără cuvinte care să te definească sau să te limiteze.

Doar tu și lumina care iese din ochii tăi.

 

Pentru că frumusețea nu se ascunde în părul tău

sau în rochia ce îți strânge pielea.

Ea este în respirația ta,

în fiecare pas pe care îl faci

într-o lume care te vrea îmbrăcată în „nu sunt destul”

și totuși, tu ești tot ce trebuie să fii:

sufletul tău în formă de trup.

 

Fii mai mult decât o mască.

Fii mai mult decât o rochie.

Fii un vis viu, un gând liber.

Nu te ascunde în spatele unei imagini

pe care nimeni nu o va înțelege vreodată complet.

Rămâi așa cum ești – unică, reală, nemărginită.

Și lasă lumea să te vadă așa cum te vede Dumnezeu:

fără filtre, fără trucuri, fără măști.

 

 

More ...

Fragment dintr-o lume născută din tăceri

Cum ar arăta dacă ai putea să te uiți în interiorul unui cuvânt?

Să-l vezi în miezul său, viu, respirând fără forme,

Un organism străin, curgând prin linii ca sângele prin vene,

Fără nicio destinatie, dar cu un sens profund –

Fără să ai cum să-l prind, fără să-l poți înțelege cu ochii.

 

Și totuși, mă simt ca o umbră care nu știe ce caută în întuneric,

Și îmi imaginez că poate tu ești o iluzie,

Poate un vis dintr-un univers paralel unde nu mă aflu,

Poate că tu nu ai fost niciodată acolo,

Și tot ce știu e că mă simt pierdut fără tine, ca o amintire neîmplinită.

 

Acum mă întrebi de ce scriu –

Poate pentru că cuvintele sunt singurii martori ai dorințelor mele nevăzute,

Poate că scrisul e o umbră a timpului care se vrea nemuritoare,

Poate că, doar așa, reușesc să respir pentru tine,

Deși nu te mai simt.

 

Tu ești o minune a lipsei – o lipsă care-mi fură umbra,

Și tot ce rămâne e un gol imens pe care-l numesc „acum”

Fără să înțeleg ce se află după acest „acum”.

Și poate că tu ești acea liniște –

Acea liniște care mă face să înțeleg

Că am existat doar pentru a fi o amintire

More ...

Fără un amor de iubire

Cu ochii grei de dor, în tăcerea nopții,

Privesc în cerul plin de stele moarte,

Mă simt ca o frunză ce se scutură-n vânt,

Ca un dor ce se risipește în păduri uitate.

 

Iubirea mea nu e nici un cântec dulce,

Ci doar o tăcere-n care mă pierd,

Un dor ce se naște în miezul negrului,

Și se frânge în tăcerea ce mă apasă, mă măcină.

 

O, dacă-ai ști ce-i inima mea,

Cum bate fără de-nceput și fără sfârșit,

Cum scriu pe hârtie doruri nespuse,

Căci tu mă privești doar cu ochii tăi de piatră.

 

Ce înseamnă iubirea când nu te simt al meu?

Când tu îți urmezi pașii în lumina altora,

Iar eu rămân în umbra mea, o fărâmă de speranță,

Un vis ce se frânge într-o noapte fără lună.

 

Am scris în poezii, am scris cu sângele meu,

Cu fiecare vers, o speranță pierdută,

Dar tu nu mă vezi, nici măcar nu simți

Că inima mea se stinge, ca o floare uscată.

 

Aș vrea să fiu în fața ta, cu glasul cald și lin,

Să-ți cânt în ureche versuri de iubire,

Dar tu nu mă auzi, nu mă simți,

Și mă pierd în cuvinte ce nu te ating, nu te rănesc.

 

O, de ce nu mă vezi, tu care mă ții în umbra ta,

De ce nu îmi răspunzi când îți strig numele?

Și eu, rătăcind prin doruri, voi rămâne singur,

O umbră ce se stinge în nopțile fără stele.

 

În zadar voi scrie, în zadar mă voi frânge,

Căci tu mă vei uita, așa cum uiți tot ce-i fragil,

Și inima mea va rămâne o poveste nerostită,

Un cântec ce nu va ajunge niciodată să fie auzit.

 

 

More ...

Nu sunt sensibilă, doar realistă

Nu sunt sensibilă, doar văd prea clar

Cum lumea se frânge, cum doare, cum moare,

Cum omul e lup, cum sufletu-i rar,

Cum dragostea-i vânzare, iar ura-i onoare.

 

Sunt doar un copil, dar m-a durut înțelepciunea,

Căci am văzut prea devreme ce-nseamnă minciuna,

Ce-nseamnă trădarea, ce-nseamnă să pierzi,

Ce-nseamnă să lupți, dar să nu mai speri.

 

Am vrut să schimb lumea, dar n-am avut cum,

Căci nu-i în mâna mea să opresc ce-i stricat.

Dar știu că e-n mine un foc, un drum,

Și chiar de mă doare, merg tot înainte, curat.

 

Ei spun că-s prea crudă, că văd prea adânc,

Că ar trebui să fiu oarbă, să tac, să mă-mbăt.

Dar eu sunt reală, nu vis și nu gând,

Nu-s sensibilă, doar simt mai mult decât pot.

 

 

More ...

Război cu Mine

Fac din simplu un munte ce nu-l pot urca,

Un pas ușor devine luptă grea.

Sunt prinsă-ntr-o cursă ce n-are sfârșit,

Un suflet ce trage un trup istovit.

 

Respir, dar parcă doar ca să treacă timpul,

Fiecare clipă îmi macină ritmul.

Sunt moartă pe dinăuntru, dar port o mască,

O față zâmbitoare ce mă tot încearcă.

 

Criticul din mine șoptește-ntruna,

Ești mică, ești slabă, n-ai să muți luna.

Ce vise? Ce viață? Ce scop să mai ai,

Când mâinile tale sunt doar niște clape-ntr-un pian stricat?

 

Știu că va veni ziua să mă ridic,

Să mă vând pe timp și să număr nimic.

Un job, o luptă, o viață-n rutină,

Dar cum să construiesc când totul se dărâmă?

 

Visam să fiu măreață, să schimb lumea toată,

Dar acum mi-e teamă să ies pe poartă.

Sunt un labirint de frică, o mare de dor,

Înecată în valuri de „nu sunt destul” și „nu pot să zbor.”

 

Dar undeva, în praful ce-mi umple ființa,

Există poate, poate… o licărire, o speranță.

Că mâine, deși astăzi sunt neputincioasă,

Voi putea să fac pași chiar și-ntr-o lume ploioasă.

 

Până atunci, mă lupt cu mine mereu,

Un război tăcut între ce sunt și ce vreau eu.

Poate nu voi învinge, poate mă voi pierde,

Dar supraviețuiesc – și asta e o formă de a merge.

 

 

More ...

Poems in the same category

Moartea ne desparte trupurile

 

Am îmbătrânit… Și tu ai îmbătrânit odată cu mine

Păcat ca m-ai lăsat și te-ai dus înaintea mea

Putea oricând totul să se termine

S-a încheiat deja, drumurile noastre se despart.

 

Iar am să-ți duc dorul, însă acesta va fi cel mai apăsător

Îmi vine să mă sting odată cu tine,nu sunt bine.

N-ai să te mai întorci să mă mângâi când mi-e rău ?

N-ai să te mai întorci să-mi săruți obrazul când la muncă vei pleca?

 

Cum aș putea crede că moartea ne-a despărțit

Poate tu ești într-un loc mai bun,

Dar mie viața mi s-a sfârșit

Trebuia să nu ne fi despărțit nimeni și nimic, nici măcar moartea…

 

Amintiri cu tine îmi răsar în cap

În mintea mea răsună vocea ta

Chipul tău îl văd mereu și mi-e din ce în ce mai greu

Moșneagule, întoarce-te la baba ta

Nu o mai lăsa să-ți ducă dorul acum și mai mereu.

More ...

Nu-mi cere să rămân

Nu-mi cere să rămân când vremea pleacă,
Nici să mai ard în jarul ce s-a stins;
Iubirea noastră, blândă și săracă,
S-a dus încet, cum vine-un gând neînvins.

 

N-a fost trădare, nici păcat anume,
Ci doar oboseala unui vechi „noi doi”;
Se rup iubiri mai mari decât o lume
Și cad tăceri mai grele decât ploi.

 

Te-am iubit simplu, fără jurăminte,
Ca pe-o icoană pusă lângă pat;
Dar timpul, crud și fără luare-aminte,
A șters culorile ce le-am păstrat.

 

Rămâi cu bine. Nu te plânge, nu;
Durerea trece, dorul se mai coace.
Ce-am fost odată n-om mai fi, și nu
E vina ta că inima mea tace.

 

Iar dacă-ntr-o amiază, fără nume,
Ți-oi trece-n gând ca un trecut ușor,
Să știi: te-am dus cu mine-ntreagă-n lume
Și te-am lăsat acolo… fără dor.

More ...

Așteptări

Lanțuri de așteptări mă așteaptă,
În șoaptă, prin pași,
Spre curaj nu mă lași,
Și strângând de mâna ruptă.

Am uitat ce voiam,
Te văd cum reușești,
Șlefuind fără să te oprești,
Când lângă tine nu eram.

Cald, dar rece în mâini se scurge,
Sânge negru, colorat de păcate,
Plânge prin canale în timp ce fuge,
Dar nu ajunge să-mi lase intențiile curate.

Așezat în așternuturile labirintului deciziilor,
Viitorul îl vizez, vizitând viciul ideilor,
Mergând nemișcat spre ecranizări,
Pe cărări de nisipuri mișcătoare, infuzate de stări.

 

                                                                            A.V

More ...

Fără un amor de iubire

Cu ochii grei de dor, în tăcerea nopții,

Privesc în cerul plin de stele moarte,

Mă simt ca o frunză ce se scutură-n vânt,

Ca un dor ce se risipește în păduri uitate.

 

Iubirea mea nu e nici un cântec dulce,

Ci doar o tăcere-n care mă pierd,

Un dor ce se naște în miezul negrului,

Și se frânge în tăcerea ce mă apasă, mă măcină.

 

O, dacă-ai ști ce-i inima mea,

Cum bate fără de-nceput și fără sfârșit,

Cum scriu pe hârtie doruri nespuse,

Căci tu mă privești doar cu ochii tăi de piatră.

 

Ce înseamnă iubirea când nu te simt al meu?

Când tu îți urmezi pașii în lumina altora,

Iar eu rămân în umbra mea, o fărâmă de speranță,

Un vis ce se frânge într-o noapte fără lună.

 

Am scris în poezii, am scris cu sângele meu,

Cu fiecare vers, o speranță pierdută,

Dar tu nu mă vezi, nici măcar nu simți

Că inima mea se stinge, ca o floare uscată.

 

Aș vrea să fiu în fața ta, cu glasul cald și lin,

Să-ți cânt în ureche versuri de iubire,

Dar tu nu mă auzi, nu mă simți,

Și mă pierd în cuvinte ce nu te ating, nu te rănesc.

 

O, de ce nu mă vezi, tu care mă ții în umbra ta,

De ce nu îmi răspunzi când îți strig numele?

Și eu, rătăcind prin doruri, voi rămâne singur,

O umbră ce se stinge în nopțile fără stele.

 

În zadar voi scrie, în zadar mă voi frânge,

Căci tu mă vei uita, așa cum uiți tot ce-i fragil,

Și inima mea va rămâne o poveste nerostită,

Un cântec ce nu va ajunge niciodată să fie auzit.

 

 

More ...

Poezie mincinoasa

Mă porți in suflet, știu eu bine!

Chiar de un an mă minți..

Și îmi arăți că nu-ți pasă de mine,

Dar te-am îmbrățișat, și știu ce sim ți..

 

Mă ai în inimă știu bine!,

Dar orgoliul nu te lasă să imi spui,

Însă ochii tăi de la ultima întâlnire,

Le-au șoptit ochilor mei căpru...

 

Îți povestesc" mereu atâtea lucruri,

Deși suntem tăcuți..ne ignorăm,

Păcat că-ți scriu, in inimă cu fluturi,

Și tu nu vezi, și..ne îndepărtăm...

 

Mã porţi in suflet și simt bine!

De-a mea iubire teamă-ti este,

Pặcat că n-avem dreptuÏ s-o trăim,

Și nu rămânem nici măcar poveste.

 

More ...

Strălucirea iubirii pierdute

Pe-o stâncă-naltă, la ceas de seară,  

Întâlnit-am o zână etereală,  

Cu aripi luminoase, ochi de vară,  

Când am privit-o, inima-mi fusese clară.

 

Ea strălucea sub clar de lună,  

Un vis efemer, născut din eter,  

M-am apropiat, dar mi-a spus o umbră,  

Că iubirea noastră-i un vis stingher.

 

Glasul ei era ca adierea vântului,  

Cuvintele-i dulce șoaptă în noapte,  

Dar m-am trezit, pierdut în fața gândului,  

Că dragostea noastră, este o poveste trecătoare.

 

Ea plutea deasupra valurilor departe,  

Un spectru de dor, de neatins,  

Mâna mea, de-a ei, nu mai era parte,  

Și-n inimă, simțeam un foc aprins.

 

Am strigat către cerul întunecat,  

Dar ea, încet, se stinse-n zori,  

Sufletul meu, de dor înfrânt și zbuciumat,  

Rămase singur, purtând amintiri.

 

Așa rămân, între vis și realitate,  

Cu zâna mea, doar umbră și fantomă,  

Iubirea noastră, prizonieră în eternitate,  

Un foc ce arde-n mine, fără a lua vreo formă.

More ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍