Cele două surori -part .6

Mă doare geana ce cuprinde 

Atăta gol și disperare

În negura ce se întinde

Din cei carpați ,până la mare.

Mă doare gustul amar de fiere 

Al omeniei care piere

Și-și flutură aripa neagră 

Pe vatra mea și - a cea dragă.

Mă doare, dar o spun în gând 

Ca  ca râul în vale spumegând

Ca un torent deslănțuit 

Din mii de suflete pornit.

Mă doare faptul că nu știu

Să bat în porți când e pustiu

Și glasul slab cum să ajungă

Intligent în țara junglă.

Mă doare și ce dacă doare 

Și ce dacă țara moare?

Și ce dacă floarea-i seacă?

Dragii noștri ,fug și pleacă 

Ducând traiul vinețiu 

Suflet gol și dor pustiu.

Dorul mă cheamă pe aleele parcului tăcut.

Ne plimbăm ținându-ne de mână, în serile 

luminate de stele.Răcoarea se lasă pe iarbă 

pe flori, pe copaci.Te iau de mână și tac,

tăcere ce spune mult. mai mult decât o mie 

de cuvinte.Tac, ce simt rămâne ,rămâne acolo 

în inima mea, dar o strângere de mână îți 

spune ce inima-mi să-ți spună ar vrea.

      La fiecare întânlire, ne descoperim unul 

pe celălant. Eu știu, și tu știi că ești frumoasă,

și place oricui, dar eu descopăr cu fiecare întânlire

o altă frumusețe a ta...cea a sufletului tău.

De asta am eu nevoie...Frumusețea chipului e 

trecătoare, când trece ,ce mai rămâne?

Te vreau tovarăș de drum lung...

       Îmi poți da un răspuns la întânlirea viitoare .

       Ce zici?

Mă îndrept spre o răscuce

Nu știu drumul unde mă duce!...

Chipurii stranii ,cu priviri viclene

Vin să mă cheme.De voi merge

Pe calea ce  mi-o arată

Voi avea ,o viață  îmbelșugată

Cupa vieții cu dulceașă ,

Vedeți asta  e problema

Nu știu să rezolv  dilema !...

M-am trezit in zori

Dintr-un vis frumos

Prn țară umblam,

Uite ce vedeam:

Oameni, bucuroși 

Zâmbitori, frumoși 

Doina nu jelea,

Soarele încălzea,

Holda ne hrănea,

Prieteni buni, ca frații 

Ploua cu belșug ,

În brazdă și-n casă.

Iar la masa mare 

Mare sărbătoare:

Oamenii egali în toate

Nu erau șomeri 

Nu erau săraci 

Nu erau bogați 

Toți erau doar frați.

Of  ce utopie 

Mi se întâmplă mie!!!!!

Bob de rouă vă dau vouă ,

Suflet blând hrănit cu cânt,

Glas duios și-un trai frumos

Vouă dragii mei copii ...

Voi îmi aduceți bucurii!

De unde venim?

Exact  nu știu

Avem în schimb

Istorii vechi sub soare

Ne tragem seva 

Din adânc de mare...

Din cremene  și stâncă.

Aruncă-ți frate ochii peste Prut

Nu blstema că plânsul nostru-i mut,

Și lacrima de pe obraz ne doare

Speranța de unire iarăși moare.

Gând hain m-a tot înstrăinat ,

Dar graiul meu frumos de acasă 

Îl mai păstrez și acum în slovă arsă,

Și-n stema țării cea frumoasă.

În vechi hrisov poate vedea oricine

Că suntem frați măi dragă vecine.

Aruncă-ți frate ochii peste Prut

Te îmbrățișez și te sărut.

Printre lacrimi scurse-n suflet 

Astazi am plecat "in lume" .

Cu suspine si picioare moi ,

Am pasit in avion...

Am lasat copii-n urma 

Pentru-n trai mai bun ,

Pentru ziua lor de maine .

Draga mama ,draga tata 

Cand vedeam batrani-n porti 

Plangand de mana cu ai lor nepoti ,

Nu credeam vreodata 

Ca vom ajunge straini, pentru copiii noşti' .

Nici sa fim argati in tari straine 

Nici sa traim pe viu,durerea despartirii

Doar din cauza "Leului" , Romaniei!

-U.A-

Ps: Mai bine sluga-n alta tara 

Decat in genunchi in tara ta!

         Ce greu a fost pentru tatăl meu, că nu mai putea să ne 

hrănească.Era anul foametei, în urma căruia oamenii mureau 

căzând din copaci unde se încumetau să urce să culeagă fructele încă 

necoapte din acea primăvară. Noi, copii nu prea înțelegeam ce se petrece, 

dar dragi noștri părinți au trăit zile de groază.S au sfătuit ce să mai vândă

pentru un ciur de mălai, pentru câțiva pumni de grâu.Mai rămăsese zestra 

mamei, toată făcută de mâna ei și o păstra pentru fete. Cele mai frumoase 

prosoape cu cusături naționale, fețe de masă cu dantelă, cuverturi, covoare 

de perete.Primăvara le scotea la aerisit și le strângea cu grijă pentru ...fete

       În primăvara lui 1946, de sf Paște , mama nu a mai avt ce vinde, să ne 

facă rochițe noi, așa cum era obiceiul, a deschis lada și a ales cele mai frumoase 

prosoape, și cum era foarte pricepută, noi fetele am avut cele mai frumoase 

rochițele.Sfârșitul toamnei și începutul lui 1947, a fost cumplit pentru părinți,

dar noi copii nu prea am simțit. Mama nu s-a văitat, nu am văzut-o plângând.

      Ea căuta să pună ceva pe masă, era inventivă. Ne făcea terci din mălai,

tata se scula dimineață, făcea focul și pe plită ne prăjea felioare de mămăligă,

le freca cu usturoi să aivă gust. Mama, torcea și împletea numai pe alimente 

mâncare.Dacă câștiga un castron de grâu, se ducea la nenea Necula că avea 

râșniță făcea bulgur, din pod lua foi de viță la uscat,le opărea și făcea sarmale 

ce bune erau. Cu puțin mălai fermentat făcea o fertură numită -covașă-și seara 

nu ne culcam flămânzi. Într-o zi venind de la școală, mama zâmbind ne spune

        Azi avem ceva nou la masă, am auzit-o la vecini un fel de saramură, dar 

fără pește că-i înghețată balta:se fierbe apă cu sare ,cu un ardei uscat,sau mai 

puțin să nu fie ptea iute, se pune o crenguță de cimbru un pic de ulei și seamănă 

cu o saramură adevărată.

                                     -Va continua-                                         

Timpul trece și schimbă totul,
Dar în inima mea, am rămas același copil.
Mă întreb dacă voi mai prinde vreodată
Răsăritul cu voi, cu aceleași zâmbete.

Plecarea nu a fost un pas,

ci o deschidere a lumii în fața tăcerii.

Satul a rămas așezat  în sine,

ca un altar al începutului,

unde fiecare uliță păstrează ordinea

invizibilă a memoriei.

Prietenii - umbre ale vârstei inocente -

s-au fixat în praguri,

și fiecare privire e un punct de reper

în schema eternă a lucrurilor.

Casa părintească,

cu pereții ei statornici și albi,

nu au opus rezistență.

Își recunoaște chemarea cosmică:

să rămână martoră a trecerii,

nu să rețină pașii.

Sub cerul impersonal și tăcut,

stelele nu veghează, ci măsoară.

Măsoară depărtarea,

nu cu unități de timp,

ci cu înțelesul unei absențe inevitabile.

Despărțirea nu este pierdere;

este legea mută a ființei:

subiectul se desprinde din locul originar

și devine spațiu interior,

care nu poate fi încă perceput în întregime.

Satul rămâne

ca o structură sacră a memoriei,

prietenii nu se schimbă,

iar casa veghează, eternă și întreagă,

ca un gând primordial.

Plecarea a instituit o singurătate funcțională

unde dorul nu este afect,

ci lege,

unde tăcerea devine

instrumentul cunoașterii.

Foaie verde bob de rouă

Vreau să-mi fac o casă nouă,

Casă nouă și frumoasă 

Uneva mai jos pe coastă.

Casei mele o să-i pun 

Ușă largă primitoare ,

Cu ferești scăldate-n soare

Și când o aă fie gata ,

Să primesc lume aleasă

Copilașii mei iubiți 

De nepoței însoțiți .

Sus în deal așez căsuțe

Cinci sau șase nu se știe

Câți prieteni vor vrea să vie,

Să petrecem împreună 

La șfârșit de săptămână.

Când ne prinde dimineața 

Ne dregem cu un păhărel 

Si mâncăm un mititel ,

Și punem țara la cale 

Parcă am fi la guvernare,

Ne așezăm pe mal de apă 

Ne uităm mereu în zare ,

Poate peștele apare ...