Umbra omului

Când femeia-n chinuri grele

Dă naștere printre urlete unui bebe...

Ea se gândește - apoi la ce e viața

Și de ce Dumnezeu își împovărează   creația?

Mama trece prin depresie...

Nu știe care-i calea spre conversie...

Nu știe de ce această luptă cu sine

Trebuie s-o ducă ,, mult și bine "?

Nu înțelege care-i sensul vieții..., 

De ce totul este - atât de monoton,

De ce oamenii aleargă-n viață precum călăreții...

Și de ce tot cursul vieții curge ca un casetofon?!

Atunci..., în toiul nopții, 

Îngrijorată, indecisă și stresată

Se gândește la copilul a cărui viață atârnă de un fir de ață, 

Și la povața-ntruchipată-n ceață dintr-o veche dimineață...? 

Se gândește la inșii ce se nasc zilnic în spitale, 

Ce pe pământ au venit să-și paveze un viitor, o cale 

pe un magnetofon..., 

La bătrânii ce mor cu zile pe coridoare 

Și cum sufletele lor sunt chemate parcă la interfon , 

la sfârșit de cale. 

am I looking with death eyes?

'cause I feel like having miles

until I reach the final end

and can forever go to bed...

am I looking with death eyes...?

'cause my pupiles are black grains of rice

who have been fighting for many years

to achieve something, often with tears. 

am I looking with death eyes...?

'cause I feel like a zombie playing chess...! 

trying to achieve a goal, find the key to succes... 

And in the end we all find :

It was all about our brain' s death process. 

O lebădă planează pe un lac,

Lasă-n urmă săgeți învolburate țesute cu ac,

Iar, ea caută, dar nu găsește

Pe cineva ce dragostea sa-i împărtășeze...

Ea caută disperată pe ape

Pe cineva ce-o va ține - n brațe...

Căci o lebădă nu poate supraviețui

Dacă n-are o pereche cu care sa poată viețui...

O lebădă caută in tinerețe

Pe cineva să o poata susține in bătrânețe...

Să își etaleze dragostea unul pentru altul

Ea pentru el si el pentru ea.

Căci lebăda nu poate trăi singură

Într-o viață scurtă si amară...

Ea vrea cu-o singură lebădă...

să viețuiască o întreagă serenadă. 

Citind cărți in noapte,

Trăind cărți in noapte,

Visând cu-ocheane lăbârțate

La alti timpi si lumi tentante. 

Și iar bate ceasul cinci in zori,

Si iar ceara se prelinge pe lumânări,

Si iar mai citesc

Si iar mai trăiesc

Si iar reușesc 

Sa supraviețuiesc...

Citind cărți in noapte. 

Mi-era aproape îngerul meu,

Îmi stătea deasupra ca un curcubeu,

Ma veghea mereu - mereu

Și la el eu cugetam ca la un zeu

Mi-e dor nespus de îngerul meu,

Mi-e dor să-mi vorbească ca un prieten,

Să mă -ncurajeze când dau peste - un clișeu

Și să mă scoată din pivnița creierului meu. 

Mi-e dor de îngerul meu,

Mi-e dor de blânda lui îmbrățișare,

Mi-e dor de umbra călduroasă a ocrotitorul meu,

Mi-e dor, așa de dor de el!

Îngeru-mi era alături,

El era mereu cu mine...

Îmi spuneam că,, Vine! Uite cum îl simt curgând prin vine !! "

Dar, de ieri, în amurg, nu i-am mai simțit prezența vie. 

Mi-a fost alături, cândva, îngerul meu, 

M-a protejat adesea de demoni ca un văl, amicul meu, 

Dar, acum mă simt gol, epuizat 

Că monstrul m-a lăsat singur și neprotejat.

Aleagă omul în timp ca într-un oboi,

Aleargă ghioceii pe câmp vioi, 

Aleargă seva copacilor în ei,

Aleargă bobocii ca niște miei. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă pe câmp niște oi, 

Aleargă iarba șuierând pe câmp,

Aleargă copiii în codrul blând.

Aleargă omul în timp ca-ntr-un oboi ,

Aleargă frunzele pe cer în grabă,

Aleargă ploaia pe umeri, pe noi, 

Aleargă păsări călătoare înspre-o altă viață globală. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă fulgii pe copacii goi,

Aleargă vântul printre crengi,

Aleargă fumul de la case printre nori.

Aleargă sufletul într-o buclă de timp, 

Trece omul, și nu ghioceii pe câmp,

Trece omul, și nu frunzele în grabă, 

Trece omul prin sezoane

cu vremea - n ritmuri bătătoare.

NORI...

Nori.
Pete de culoare —
albe, cenușii —
se adună,
încet,
peste văi,
peste câmpii,
peste ce a mai rămas din noi.

Par urme.
Nu de pensulă,
ci de timp.
Ca și cum cerul
ar fi fost atins
de gânduri târzii
care n-au mai apucat
să se spună.

Plutesc.
Nu pentru că vor,
ci pentru că nu au unde să cadă.
Și ne amintesc —
fără voce —
că soarele există
chiar și atunci
când nu-l vedem.

Sunt moi.
Aproape sfioși.
Ca lucrurile care trec
fără să ne întrebe
dacă suntem pregătiți.
Ca viețile noastre,
care par mari
doar privite de departe.

Ne-am juca, poate,
cu fragilitatea lor.
Dar mâinile ne sunt pline
de timp pierdut.
Așa că ne jucăm doar
în gând.
Ca un copil
care calcă pe un covor moale
știind
că nu e al lui.

Nori.
Timp care nu se oprește.
Nori — semne că ceva a fost.
Nori — ploi care ne spală
de ce nu mai suntem.

Noi…
o iubire vie.
Atât cât durează
o privire
ridicată spre cer.

Plouă ca din găleată,

Nu se mai oprește odată..

Nemulțumiți ne ofticăm;

Starea vremii invocăm.

Visăm soare și frumos,

Nu chipul cerului noros.

Apoi când căldură vine,

Parcă iar nu este bine;

Ne topim de zăpușeală 

Și ne ia cu amețeală,

Tânjim umbra unui nuc 

Și -un pahar rece cu suc.

Ne rugăm să vină toamnă,

Prețuită ca o doamnă,

Chiar de ne paște nostalgia

Și ne seacă nevralgia.

Firea noastră efemeră,

Similară -n orice sferă,

Nu găsește alinare.

Este -n perpetuă mișcare;

Cerșim reformă cu ardoare,

Stropită cu sudoare.

Și așa va fi și iarna;

Nu ne mai place haina,

Ce ne ferește de frig,

Mușcăm lacom din covrig..

Dar uite vine primăvara,

Tot simțim în noi povara;

Ori că -i albă,ori că -i meargă,

Pe obraz nuanța -i acră..

Omule, trăiește, ți viața,

Lasă moftu și prefața...

Era alb

Fara mineci

Mirosea a cas

Si-avea nasturi de os

La-nceput

In vremea plugusoarelor

Era palton

Tras vesel prin zapada

Mai apoi

Trecut prin ani

A devenit tunica

Purtata semet pe imas

La piept

In buzunarul secret

Citeva fire de tutun

Ridica o promisiune solemna

În liniștea serii, când totul se stinge,

O șoaptă din mine încet mă atinge.

E dorul de vise, de clipe ce-au fost,

E umbra ce-mi cântă tăcerea pe rost.

Pe cer se aprinde o stea ce tresare,

Ca lacrima-n ochi ce nu vrea să dispară.

Ascund în privire o lume de gânduri,

Dar nimeni nu vede ce-i dincolo-n rânduri.

Mi-e frică de oameni, dar nu de durere,

Căci ea mi-e prietenă, uneori mângâiere.

Și tot ce nu spun se preface-n tăcere,

Dar tăcerea vorbește cu voce de stele.

Aș vrea să fiu vântul ce scapă de tot,

Să uit cine sunt, să fiu doar un nor,

Să plâng peste lume și-apoi să mă-ntorc

În mine, mai vie, mai simplă, mai dor

Învață-mă să tac, Doamne,

când lumea vorbește prea tare,

când fiecare își strigă credința

dar nimeni nu Te mai ascultă.

Învață-mă să tac,

nu din teamă,

ci din iubire,

să las cuvântul Tău

să respire prin tăcerea mea.

Să nu mai răspund

cu orgoliul din mine,

ci cu liniștea Ta,

cea care vindecă

și nu judecă.

Când marea se frământă în gânduri

și rugăciunea mea se pierde între valuri,

învață-mă să stau nemișcat,

ca o lumânare care nu mai cere,

ci doar arde.

Dă-mi tăcerea care înțelege,

tăcerea care iartă,

tăcerea în care

glasul Tău se aude limpede,

ca izvorul dintr-o piatră.

Învață-mă să tac, Doamne,

nu ca să mă ascund,

ci ca să Te ascult.

ALGORITM INTERIOR

Dimineața se încarcă lent,

ca o aplicație veche.

gândurile apar pe rând,

fără notificări,

fără martori.

Algoritmul știe ce îmi place,

dar nu știe ce visez.

Îmi oferă  imagini,

sunete,

versiuni ale fericirii

care nu mă includ.

Între două gesturi automate

învăț să aleg:

o tăcere,

o privire neînregistrată,

un pas în afara fluxului.

Seara, închid ecranul

ca pe o ușă subțire.

Rămâne în mine

ce nu poate fi salvat:

o viață

care nu se repetă.