Sunt anonim

Noaptea pe cărare,

Stau privesc la cer.

Mă uit în depărtare,

Visele îmi pier!

În-a mea durere,

Îmi înec amarul.

Uit de disperare,

Se oprește cerul.

În-a lunii mândre umbre,

Raze de durere,

Prin gându-mi umble,

Cu disperare.

Disperarea mută,

Doar pe min' m-ascultă,

Inima și vise,

Toate-s compromise.

În vuietul rece,

Al nopții reci,

Zic "Noapte bună!"

La nopții cunună,

de Mihail Vicolescu

nu stiam ca va fi asa 

nu stiam ca se va intampla

nu stiam ca vom vorbi

nu stiam ca ma voi indragosti

nu stiam cum sa ma port

nu stiam ca tu asa o faci 

nu stiam ca e nimic

nu stiam ca ceva va insemna

nu stiam ca ma va afecta

nu stiam ca n-o sa-ti pese

nu stiam ca dupa toate chiar mu ti-a pasat ca plec

nu stiam ca rau imi va parea

nu stiam ca tu asa erai

nu stiam ca nu merita

nu stiam ca desi stiai ca plec si doar peste un an voi reveni 

nu ti-ai luat ramas bun 

nu mi-ai zis nimic 

si daca nu totul macar atat

Mesajele au incetat 

Interesul sa oprit

Si viata mea a luat sfarsit.

Eu țin dragostea cu viața

Și mânc pâinea cu dulceața;

Coca-cola beau cu sticla

Și nu mă plâng de nimica.

Am rămas fără de pâne

Și aștept ziua de mâne

Flămânzit precum un câne

Dar îmi pun la pofte: frâne.

Că Mijlocitor nu-i altul

Ce-a păzit, mereu,: Sabatul

Decât un Ysus Hristosu

Ce ne fost-a de folosu!

Ș-acum mis foarte fericit

Că-s păcălici ce-i păcălit

Și-aștept să fie falsul semn

(DUXIneCa) :bătut pe lemn!

cerul s-a spart,

soarele a explodat.

luna s-a ascuns,

pierduta s-a dus.

izolati acum ei stau,

macar de mai vorbeau..

lumi diferite au ales,

de ce? este de neinteles..

iubirea ce o detineau,

cu ea lumea implineau.

separarea celor doi,

inceput de razboi.

Fiți buni  dar cu săracii,
Pe toți îi miluiți,
Că toate -acestea bune vă vor fi socotiți .

Dacă El vă întinde o mână și vă cere,
Cu lacrima amară,suspine și durere,
De ce voi ezitați,
Un ajutor să dați?
Căci Domnul prin sărac te - ntreabă,
"Ai și Mie să -Mi dai o boabă?"

Nu c-ar avea nevoie, căci pe toate El le ține,
Dară pe tine te testează să vadă dacă tu faci bine.  

                  autor ( -Rada Maria 6D )

Mi-a spus astăzi cineva, că am ochi blânzi 

Și că zâmbetul imi colorează chipul frumos

Eu mi-i simțeam atât de încețoșați și triști 

Iar zâmbetul... mă costă dublu, căci sufletul mi-i lăcrimos...

Și gândul mi-a fugit la tine pentr-o clipă

Mi-am amintit când îmi spuneai că sunt frumoasă!

...Păcat că din al meu dor doar ai făcut risipă 

Și ai plecat, lăsându-mă neputincioasă...

Mi-am amintit când îmi spuneai că sunt ca o păpușă 

Și te credeam căci o spuneai așa frumos!

...Păcat că la final m-ai pus pe tușă 

Vorbindu-mi tot mai rar și sentențios...

Mi-a spus astăzi "cineva", să mi te uit odată 

Să nu-mi mai pese de povestea asta... prost terminată 

Am ridicat ochii din pământ într-o clipită

De data asta eram doar eu... cea din oglindă...

Ruşine vouã, dragi tâlhari,

Care-aţi distrus o ţarã!

Cãci doar cu-al vostru ajutor,

Se-alese praful de popor:

L-aţi scos din ţarã-afarã!

Ruşine fie-vã în veci!

Cãci, mulţumitã vouã,

Strãinii ne-au îngenuncheat,

Şi-n grabã mare ne-au legat

De mâinile-amândouã!

N-am fi putut fãrã de voi

Trãi, în libertate!

Gunoiul n-ar fi fost gunoi,

N-am fi avut tâlhari-ciocoi,

Nici mâinile legate!

Voi înşivã, v-aţi socotit

Stãpânii-acestei patrii!

Nu v-aţi sfiit a ne muşca,

Când nu aţi mai putut lãtra,

Cãci nu prea muşti, când latri!

De bine...ce sã vã mai spun?

Nu prea gãsesc cuvinte!

Mai bine nu vi l-aţi dori

Cã lacrimi vã vor podidi

Şi-o sã mã ţineţi minte!

Ruşine sã vã fie-n veci!

Ruşine sã vã fie!

Voi înşivã v-aţi condamnat

Şi-acum, de voi s-a lepãdat,

Întreaga Românie!

25.04.2022, Regensburg, DE

Noaptea, dincolo de timp

Intr-un spatiu curgator

O calatorie vie simt

Cand revin, doar un ecou.

Aici totul e stabilit,

Conectat si pre-gandit

Apasator, de nemiscat

Forte, tensiuni... ii conectat.

Dar, e doar o jumatate,

Ca pe cand incep a cugeta

Soarele in urma il vad 

Cu opt minute si jumatate

Dar voi, stelelor voioase

Vii prezente voi vorbiti

Lumini misterioase

Din trecut voi straluciti

Spatiul curge, se indoaie

Timpul face si el la fel

O sceneta, poate-n vise

Prindem un glimpse in culise.

După ce au plecat bunici,
lucrurile au început
să se roage singure.

Fântâna
— nu pentru apă —
pentru glas.

Eu vorbesc cu scaunele goale,
cu farfuria care așteaptă
o mână ce nu mai vine,
cu ceasul
care se oprește
ori de câte ori îmi aduc aminte.

Mi-au lăsat un alfabet de gesturi:
cum să tai pâinea drept,
cum să taci fără să rănești,
cum să iubești
fără să ceri dovadă.

Când obosesc,
îi aud cum merg
prin mine —
îngeri fără aripi,
cu spatele ușor aplecat
de-atâta lumină trăită.

Și-atunci înțeleg:
nu moartea usucă fântânile,
ci dorul.
Dar dorul, dacă-l ții curat,
îi aduce inimii
o apă nouă.

Închis într-o lume străină și-amară,
Privim spre alții cu pizmă și dor,
Cum viața lor pare o blândă vioară,
Fără de pete, cu pasul ușor.

Zidit între gânduri de beznă și vină,
Zâmbetul pare un palid suvenir,
Inima-n cioburi de el se termină,
În nisip negru, pierdut în delir.

Închis între ziduri, lipsit de speranță,
Plângând după visul ce pare un mit,
Ce-a fost în minte doar o distanță,
E azi de neatins și e mult prea obosit.

Închis, dar în piept o scânteie nu piere,
Cauți lumina prin bezna de-acum,
Alungi obscura și greaua durere,
Să faci speranței un petic de drum.

O picătură de foc și lumină,
Să o cultivi cu întreaga ta forță,
Inima arsă să redevină,
Din disperare, o vie torță.

Să vezi din cer o fărâmă, o parte,
Unde albastrul în ochi ți se-adună,
Lacrimi de viață, iar nu de moarte,
Când peste chin sufletul se răzbună.

Să prinzi un zâmbet adânc, în interior,
Să explodeze pe cerul cel sumbru,
Să simți în juru-ți al prietenilor,
Sprijin curat, fără urmă de umbru.

Prin brațe deschise și multă iubire,
Inima-n piept se va reîntregi,
Speranța va fi a ta regăsire,
Iar zâmbetul larg pe obraz va înflori.

În final, după chin și după soartă grea,
Iubirea și-a găsit, în sfârșit,
O casă nouă în inima ta,
Și-un soare ce pare regăsit.

14.04.26

Obosite, florile de măr.
Stop.
Respir.
Pentru că asta nu e despre flori.
E despre ce rămâne
după ce frumusețea cade.

Cădeau alene în părul tău
și eu mă dezvățam
să fiu femeia care pleacă prima.
Pentru că mi s-a spus
că a rămâne e slăbiciune.
Minciună.
A rămâne e un sport extrem.

Nu m-ai atins.
Și tocmai de asta m-ai schimbat.
Unele iubiri nu lasă urme pe piele,
ci pe coloana vertebrală.

Florile se desprind
nu când mor,
ci când au fost prea pline.
Așa se rupe și o femeie:
nu de durere,
ci de prea mult „încă”.

Încă sper.
Încă tac.
Încă îmi țin inima
ca pe un pahar plin
într-o cameră unde toți aleargă.

În părul tău era primăvară.
În mine —
o revoluție spusă în șoaptă.
Pentru că uneori
cea mai mare forță
nu urlă.

Știi ce doare?
Că ne-am învățat să numim „oboseală”
ceea ce, de fapt, e curaj.
Florile nu cad învinse.
Ele cad complete.

Și dacă m-ai întreba acum
ce-am pierdut în seara aia,
ți-aș spune: nimic.
M-am găsit.

Obosite, florile de măr.
Eu?
Eu eram pregătită.