Ruga celui fara glas
Când ne apasă zile grele,
Privim spre ceruri, strigăm spre stele:
„De ce, Părinte, atâta chin?
De ce durerea nu are alin?”
Dar El, tăcut, cu ochii grei,
Ne poartă vina în al său piept.
Cui să-i șoptească noaptea amarul,
Când omul Îi sapă în suflet hotarul?
Când Îl rănim cu grele vorbe,
Sau sufletu-i zdrobim,
El tace și iubește in tacere,
Chiar dacă noi Îl rănim.
Și-n taina senina nopții,
Glasul Lui usor se frânge,
În fața acestei lumi reci,
Ce doar de sine plânge.
Și-atunci, din milă poate,
Invață-ne tăcând,
Să fim mai buni cu Cerul,
Si să-L purtăm in gând.
„Un om fără Dumnezeu este ca un animal, pierdut în colții păcatului. Nu pierdeți ceea ce ne-au lăsat străbunii noștri, nu-L pierdeți pe El, căci doar pe El îl mai avem.”
Category: Diverse poems
All author's poems: Florin Dumitriu
Date of posting: 4 декабря 2024
Views: 153
Poems in the same category
Crez
Din tărâmul ceresc, o lumină coboară,
O poveste sfântă, cu jertfă și glorie.
Un prunc se naște, în iesle culcat,
Fiul lui Dumnezeu, lumii salvat.
Cuvinte de pace și dragoste propovăduiește,
Minuni înfăptuiește, bolnavi vindecă.
Oamenii îl urmează, cu speranță în suflet,
Căci Împărăția lui Dumnezeu e aproape.
Dar ura și invidia îl conduc spre moarte,
Pe cruce răstignit, pentru păcatele noastre.
Trei zile în mormânt, dar moartea nu-l ține,
Învie din morți, biruitor, cu slavă deplină.
Cincizeci de zile petrece cu ucenicii,
Îi învață și îi trimite să propovăduiască Evanghelia.
Duhul Sfânt coboară, Biserica se naște,
Credința se răspândește, sufletele se mântuiesc.
De-a lungul veacurilor, creștinii îl urmează,
Prin cruci și suferințe, dar și cu bucurie.
Căci în Hristos au viața veșnică,
Nădejdea gloriei cerești, lumina nemuririi.
Creștinismul e o poveste de iubire,
De jertfă și iertare, de speranță și mântuire.
E o călătorie spre Împărăția lui Dumnezeu,
Un drum al credinței, al dragostei și al luminii.
Lehamite
Și nu mai am cu cine să discut,
S-au treierat porumbii singuri,
La toți acei ce m-au plăcut,
Le curge borșul de prin linguri.
Și fiecare ne vedem de ale sale,
Trec zilele cu greu și anii prea ușor,
Din domnule, am devenit matale,
Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.
Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,
Lingând ciolanul cât un munte,
Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,
Ajuns acum păduchele din frunte.
Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,
Iar calmul se livrează cu pastile,
Dar răul, e că aceștia sunt convinși,
Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.
Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,
Acum e ceasul să mai stăm și singuri,
Acum când fiecare groapa altuia o sapă,
Acum, când curge borșul de prin linguri.
DISTOPIA
"Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,
De ți-ar trebui dovadă - doar privește-te, Condor:
Te-am recoltat deși erai un boț abandonat, murdar,
Din sărman spre-a-l zămisli pe-al văzduhului Cezar!
Ajută-ne să le trasăm o șansă la grandoare!
Făcând astfél, nu-ți vei plăti și datoria oare?
...Datoria unui fiu al Slăvitei Stăpâniri -
De-a-ndreptăți cu îndesat ale-arípilor foșniri?"
***
Vreo cin' sute de etaje de abis de'subtul său.
El - în vârf, scrutând șoimește, înspre nebulosul hău.
Ochii bulbucați și galbeni cată-n jos, lucind sticloși,
Arípile-i țâșnind obscure dintre umerii osoși:
Argintii odinioară, pe când proaspăt implantate,
Pe-acel puști al nimănui transfigurau în zeitate...
Dar Metropolis e-o mâzgă, deci cu fiecare an,
Mai erupe-un jeg pe creasta înăcritului titan.
***
Într-o neagră distopie, Cei creați de corporații
Împlinesc fără cârtire tot ce-ordonă birocrații:
Niște-actori, fără simțire, fără suflet, reci și duri,
Proiectați să camufleze a guvernului fisuri.
E-adevărat că sunt puternici, arătoși, scânteietori,
C-ai lor mușchi impresionează droaiele de privitori,
Că jonglează din privire fulger, apă, foc și gheață,
Și-i vezi zilnic în reclame la șampon anti-mătreață,
Însă, mută realitate, doar fațada e de ei -
Înăuntrul celor trupuri falnice, de semizei,
Zace-o inimă bolnavă, chiar o inimă de sclav,
Inimă înlănțuită într-un sistem fără morav,
Un sistem ce reciclează bebeluși abandonați,
Culegându-și de pe stradă viitorii săi soldați.
...Într-o neagră distopie, dragostea-i de mult uitată:
Un sugar din trei născuți își vede mama doar odată.
Iată-i, deci, scâncind în noapte, într-un hol încremenit:
Un ecou prelung de plânset în azilul adormit
Se înalță și izbește disperat pereții suri,
Ce înăbușă inerți suspinul zecilor de guri.
Înșirate-n două rânduri, paturi: niște tăvi de fier,
Căptușite înăuntru cu vechi zdrențe de boier -
Actele de caritate ale mândrelor elite,
Veșnici binefăcători ai plebei ăstea parazite.
E aproape miezul nopții... Plânsul brusc s-a domolit,
Căci prin zidul imbatabil... o figură s-a ivit...
Pălpâirea muribundă a luminii din salon
Își aruncă pala dâră... pe-un costum alb de nailon,
Un costum ce-adăpostește palpitațiile nervoase
Încercate de-o ființă în posturi primejdioase,
O ființă mult râvnită de-ai guvernului savanți,
Căci puterea ce-o posedă nu-i produs de laboranți.
Umbra lunecă prin sală, printre prunci, cu ochii uzi,
Glasu-i unduind în cântec ar topi și-un stol de juzi.
Dezvelindu-și pieptul dulce, cald, rotund, ocrotitor,
Doi orfani cuprinde-n brațe, alăptându-i iubitor.
Șapte ani în urmă Hades nou-născutul i-a luat,
Iar de-atunci și pân' acuma... sânii nu i-au mai secat.
Tot pe-atuncea, într-o seară, lăcrimând la un perete,
S-a trezit trecând printr-însul, de parc-ar fi fost burete.
A crezut că-i dereglată: sâni ce-ntruna i se-umpleau
Și pereți ce dintr-o dată trupul nu-i mai sprijineau?!
Toate după ce-ngropase pruncul visurilor ei,
Cel menit să-i lumineze sărăcia din bordei?
Porni pe uliți, în neștire, hoinărind cu capul gol,
Ploaia răvășindu-i părul, potopind-o cu nămol.
Ca o salcie-n furtună arăta pășind spre pod,
Udă și descumpănită ca sirena în năvod...
Cum pășește ea mecanic, iată, își înalță capul -
Năpustindu-se-nainte, în șuvoi își lasă șlapul:
Chiar acolo, drept în față, suspinând sfâșietor,
Un copil, jertfit șoselei, de vreun mârșav trecător.
Însă-a noastră eroină nici n-apucă să-l privească:
Din văzduh o arătare cu alură păsărească
În picaj aterizează și-nhățându-l piere-n zbor -
"Purificatorul" străzii, cel supranumit "Condor".
Nici n-ar fi ghicit titanul, dar ivirea-i vulturească,
Țel trezise într-un suflet gata să se prăbușească,
Și de-ar fi scrutat din aer labirintul de sub el,
Nu-i scăpa acea femeie, ce-l urma pe jos fidel.
Călăuză fără știre a iscoadei spre ospiciu,
Și-a lăsat acolo prada asistentei de serviciu,
Iar a noastră eroină, strecurată prin pereți,
Număra, stupefiată, vreo cin'zeci de plângăreți.
Șapte ani de-atunci trecut-au, iat-o astăzi tot aici,
Potolind cu al ei lapte tânguirea altor pici.
Îi adorm cei doi din brațe - ea îi culcă grijuliu
Și oferă altor doi câte-un sân liliachiu:
Deși cu timpul constatase că al ei lăptos nectar
Sătura dintr-o sorbire cel mai nesătul sugar,
Și-ar dori-n mai multe piepturi să se poată diviza,
Așteptarea celorlalți izbutind a micșora.
"Ce se-nalță, ce dospește din acei orfani pe care
Îi hrăneam pân' la venirea seminției următoare?"
E-ntrebarea ce-o frământă, după ani de alăptat,
Pe măicuța clandestină dintr-un cosmos depravat...
("Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,
De ți-ar trebui dovadă - doar privește-l pe Condor:
L-am recoltat pe când era un boț abandonat, murdar,
Din sărman spre-a-l zămisli pe-al văzduhului Cezar!")
Taina crudului sistem de mult putea s-o deslușească
Din moment ce niciun zid nu-i prea gros s-o stăvilească.
Numeroasa compensare a copilului pierdut
Îi ocupă, însă, noaptea, pân' la ultimul minut...
,,Nu te enerva" în engleză
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Only a word
Told suddenly
Unforgiving
Can put me down
The heart believes,
The mind measures
The silence is gone
forever
Unfortunately, that's my way
but always I'm saying to myself this way:
"Don't get annoyed!"
Don't get annoyed, don't get annoyed!
Words can be tricky
Don't get annoyed, don't get annoyed!
For no anger is good!
Maybe sometimes you are hit unwillingly
By a word that's inappropriate
Don't get annoyed, don't get annoyed!
Come, smile and listen to my advice.
Only a word
Brings me bad thoughts
And only with them
It's gathering me
It's jealousy
Comes like a burden
And an indescribable nightmare
Night falling in a dream
Unfortunately, that's my way
But always I'm saying to myself this way:
"Don't get annoyed!"
Don't get annoyed, don't get annoyed!
Words can be tricky
Don't get annoyed, don't get annoyed!
For no anger is good!
Maybe sometimes you are hit unwillingly
By a word that's inappropriate
Don't get annoyed, don't get annoyed!
Come, smile and listen to my advice.
And you'll know
To tell yourself
Whenever
To whoever
Don't get annoyed
Don't get annoyed, don't get annoyed!
Words can be tricky
Don't get annoyed, don't get annoyed!
For no anger is good!
Don't get annoyed!
Liceu de George Bacovia în islandeză
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
Pedanti profesori
Si examene grele...
Si azi ma-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele! –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Si mintea ma doare...
Nimic nu mai vreau –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare... –
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
In lume m-ai dat
In valtorile grele,
Atat de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele!
Menntaskóli
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni -
Pedan kennarar
Og erfið próf...
Og í dag lætur þú mig hrolla
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni! –
Menntaskóli, - kirkjugarður
Með löngum göngum -
Í dag er ég ekki lengur ég
Og hugurinn er sár...
Ég vil ekki neitt lengur -
Menntaskóli, - kirkjugarður
Með löngum göngum... –
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni -
Þú gafst mér í heiminn
Í þungum öldunum,
Svo blasé...
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni!
Ancăi Maria
Lungă-i viaţa şi frumoasă
Rătăcind prin norii iernii
Să ai grijă de a ta mireasă
În vacarmul gol al lumii
De va fi să+ţi fie frig vreodată
Nu uita să ai cu tine
Haina de la mama ta brodată
Fiinţe-i dragi să-i fie bine
Omului năpăstuit de trecutul dureros
Timpul tău să-i fie hrană
Iar credinţa în Hristos
În cuvânt să-ţi fie caldă
Iar ând viforul ispitelor
Va veni împotriva sorţii
Să priveşti asupra treptelor
Bucurându-ţi iar părinţii.
Other poems by the author
Dorința…
Din puținul meu, am să te descriu
Precum marii artiști în operele sale,
Dar am nevoie de o minte de geniu,
Ca să pot pune în artă atâta frumusețe…
Din neajunsul meu, am să te iubesc
Precum scrie-n cărțile de iubire,
Dar am nevoie de o inimă de fier
Ca să pot ține in frâu atâta iubire…
Din mica mea dorință, aș vrea să te ating,
Dar ești prea departe de a mea inimă,
Aș vrea câte puțin să te alint,
Dar sufletului meu, nu-i ștergi nici-o lacrimă.
Te iubesc cu tot ce am, fără știi,
Câte mii te-ar dori, din ale mele firi,
Dar zac în neștire, ale mele gândiri,
Că nu am să pot vreodată să te uit.
Scrisoarea a ||| a
De-ai fi, iubito, o clipă numai a mea,
Ai fi aripile ce mă ridică până-n rai,
Sau îmi poți fi pământul ce se destramă,
Ce mă trage adânc în negura propriului iad.
Privesc dintr-un tăiș de lumină palidă,
Cum emoțiile se scaldă ușor în adierea iubirii,
Se îmbrățișează, se sărută în ecouri mute,
Pe când natura în jur tace, părăsită de cuvinte.
De mă cauți, aici, între vis și realitate, rătăcesc,
Între ideal și dorința ce ușor mi se pierde,
Căci în îmbrățișarea ta, iubito,
Încerc să-mi găsesc calea, cu sufletul ce piere.
Fiecare clipă petrecută cu tine în dorință
Este un sărut dat umbrei ce mă amăgește
Și în această tăcere profundă,
Ne regăsim, doar ca din nou a ne pierde…
Mirosul fericirii
Prima zi de primăvară
Ultima zi de iarnă,
Simți cum se răstoarnă
Miresmele florilor de lumină.
Care topesc sufletul înghețat
De atâtea ce a adunat.
A stat destul iarna asta supărat,
Bucură-te, nu e timp de stat!
Privește în jurul tău cu atenție,
Cum vântul începe să cânte,
Iar crengile înflorite încep să danseze
Pe ritmul primăverii prospere.
Fiecare primăvară
Este programată să renască.
Lasă deoparte orice povară
Și privește cum copacii se reîncarnează.
Și iar vor înnebuni salcâmii
De atâta primăvară.
Alătură-te și tu vremii
Și privește păsările cum zboară.
Gust din venin
Ce-ar fi dacă ne-am mai întâlni iar,
Fără să ne fii știut,
Mai da din nou pradă disperării,
Cum demult ai făcut?
Ce-ar fii dacă ne-am mai iubi iar,
Fără să ne fii priceput,
Mi-ai face din nou inima bucăți,
Cum doar tu ai putut?
Mâinile doresc pielea ta
Picioarele doresc drumul tău,
Mintea își dorește să te visez
Iar sufletul să te iubesc.
Monocristal (Pocal)
Răsună liniștea catastrofal
Din pereții de metal,
În timp ce din monocristal
Se reflectă digital,
Direct pe-al meu moral.
Profeții din repertorial,
Iar în drumul ascensional,
Mă despart diapetal,
În multe egouri poziționate zenital,
În jurul aceluiași pocal.
Un semnal răsună, spiritual,
Înțeleg că avem același ideal,
De a răspândi pacea monumental,
Vărsând sângele nevinovăției din pocal,
Peste tot acest tărâm infernal.
Alterabilitați
Păsările triste tot cântă,
În timp ce soarele-mi prezintă
O prezență înmormântată
Într-o transparență înfrântă.
Și-mi luminează colinele des-florite,
Dar după tot, durerea se ascunde.
Răsar speranțele muribunde
Din pământul secat de suferințe.
Da, îl ud eu, cu lacrimile mele,
În timp ce rubiconii stau la pânde,
Căutând să se sature din ele…
Dar cine să-i oprească, jude?
Măsor milimetru cu ecosonde
Să văd adâncimea oceanelor mele,
Dar rămân ca un lude
Înconjurat de acvilide.