Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine

Nu-mi da slavă, Doamne,

nici scăpare ușoară, nici drum neted.

Primește-mă lângă Tine pe cruce —

nu ca pe un tâlhar,

ci ca pe un frate al durerii.

Nu cer să fiu coborât de pe lemn,

ci să stau lângă Tine până la capăt,

să gust oțetul cuvintelor batjocoritoare,

să simt cuiele rugii care nu se mai termină.

Lasă-mi fruntea să se plece lângă a Ta,

ochii să Ți-i întâlnească în agonie,

inima mea — să-Ți bată în sânge,

până când dragostea va fi tot ce rămâne.

Să nu fiu între cei care Te-au privit de jos,

ci între cei care au urcat,

tremurând, cu pașii goliciunii,

dar cu dorul plin de Tine.

Primește-mă, Doamne,

nu după vrednicie,

ci după lacrima ce-Ți cere crucea,

nu slava.

Și când totul se va sfârși,

adu-Ți aminte de mine

în Împărăția Ta —

nu pentru că am fost bun,

ci pentru că Te-am iubit,

pe cruce fiind.

Mi-ai dat, Doamne,

nu puțin, ci cu mână largă.

Dar eu am plecat cu bogăția

și-am cumpărat zgomot, uitare,

încântări care nu țin de foame.

Mi-ai dat har,

și eu l-am călcat cu pași grăbiți,

căutând slavă printre ruine.

Mi-ai dat darul cuvântului —

și-am tăcut unde trebuia să vindec.

Mi-ai dat iubire —

și-am ales orgoliul.

Mi-ai încredințat o comoară —

și-am vândut-o ieftin,

pentru o clipă de mândrie,

pentru un drum mai scurt,

pentru mine.

Iar acum stau gol,

cu mâinile pline de nimic,

și Te privesc, rușinat,

fără scuze, fără promisiuni.

Doamne, nu-ți cer să-mi mai dai.

Îți cer să mă iei înapoi.

Ca un slujitor, ca o umbră,

ca un dor care nu mai vrea nimic

decât să fie iertat.

Nu mă iubi pentru ce-am făcut,

căci am pierdut tot.

Iubește-mă pentru că sunt fiul Tău

și plâng.

Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,

un fir de nisip în bătaia furtunii.

Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,

dar nu în slavă, ci în rușine.

Nu mai am putere nici să lupt,

nici să cad cu demnitate.

Totul în mine se frânge,

chiar și dorința de a fi întreg.

Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,

nu cu izbândă, ci cu milă.

Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.

Atinge rădăcinile fricii mele

și scoate de acolo boala uitării de Tine.

Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,

și m-am clătinat.

Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,

dar înăuntru eram gol.

Un zid vopsit cu speranțe obosite.

Vino Tu, Doamne, și zidește în mine

ce eu n-am știut să păstrez.

Fă din neputința mea loc de minune.

Fă din tremurul mâinilor mele

o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.

Întărește-mi curajul,

dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,

ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.

Să pot merge prin valea umbrelor

cu pași care știu că Tu ești cu mine.

Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,

ci ca să nu mă pierd.

Am rătăcit, Doamne,

nu pe cărări străine, ci pe cele ale inimii mele.

Știam adevărul, dar l-am lăsat deoparte,

căutând glasuri care mângâie fără să mustre.

Am coborât în tăceri grele,

unde nu mai știam ce-i lumina,

și ce-i doar o umbră travestită în bine.

Și acolo, mi-am pierdut chipul dinaintea Ta.

Mi-am clădit drumuri din visele mele,

dar toate duceau spre pustiu.

În zadar mi-am ridicat semne -

niciunul nu purta Numele Tău,

dar Tu, nu m-ai șters din inima Ta.

Și, când m-am rușinat de faptele mele,

Tu, nu Te-ai rușinat de mine,

ci m-ai lăsat să mă apropii,

chiar și atunci când mă îndoiam de cărarea mea.

Doamne,

nu-mi lua crucea până ce nu-Ți las toată inima sub ea,

și fă din suferința mea o jertfă curată,

și o răbdare care Te așteaptă

până la capăt.

Doamne, suprimă-mi răzbunarea,

fiindcă mi-a mâncat inima ca un foc

și m-a făcut robul unui dor rău.

Când m-au lovit, am simțit nevoia

să lovesc și eu, să arăt că nu sunt slab,

că nu sunt o pradă, că nu sunt doar un suflet în suferință.

Dar Tu, Doamne, mă înveți altfel.

Tu îmi arăți că răzbunarea

nu închide rănile,

ci doar le lărgește.

Căci dacă răspund cu ură,

voi rămâne în ură

și nu voi mai cunoaște nici pace, nici iubire.

Suprimă-mi răzbunarea,

care mă leagă de cel care mi-a greșit.

Dă-mi curajul să las în urmă ce am primit,

să nu țin minte răul,

ca să nu mă rătăcesc în el.

Fă-mă să uit când sunt lovit,

să nu mă răzbun,

ci să am liniștea celui care

nu mai vrea nimic altceva decât pace,

decât să mă eliberez de lanțurile urii.

Nu mă întreba dacă pot,

pentru că, Doamne, eu nu pot singur.

Dar Tu poți,

și în puterea Ta,

răzbunarea va muri,

iar eu voi trăi din harul Tău.

Doamne, nu știu să rabd palma.

Mă aprind, mă ridic,

mă apăr cu dinții sufletului meu

și-mi pierd chipul.

Învață-mă să întorc și celălalt obraz,

nu din frică,

ci din dragoste mai tare decât mânia.

Să nu mă rușinez de tăcere,

nici de smerenie,

nici de rana care nu răspunde cu rană.

Fă-mi obrazul adăpost pentru palmele rătăcite,

și inima — un loc unde ura nu prinde rădăcină.

Nu mă lăsa să devin ceea ce urăsc.

Tu ai fost bătut și n-ai răspuns,

ai fost scuipat și ai iubit mai departe.

Cum să fiu fiul Tău dacă eu pedepsesc

cu aceeași îndârjire?

Dă-mi blândețea care sângerează fără să urle,

și dragostea care înmoaie piatra în palmă.

Dă-mi puterea să nu țin minte ce mi s-a făcut,

și să iubesc, chiar când sângele ar vrea să strige.

Învață-mă să port tăcerea ca pe o cruce,

și să nu fug de cei care mă rănesc.

Lasă-mi inima curată,

ca să nu mă frâng în fața lor.

Căci Tu ai întors obrazul

și ai iubit până la capăt.

Fă-mă și pe mine asemenea Ție.

-Învinge frica, şi n-o lăsa să te doboare..
-Ura poate fi învinsă numai cu iubire..
-Întodeauna există şi o parte bună, printre cele rele..
-Nu exista nici-o forță mai mare în univers, decât dragostea!
-Omul care te trădează o singură data, te va trăda si a doua oară!

-"Suferința este un labirint plin de capcane".

-"Viața este un dar, și moartea e un câștig".

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment,

Ca-n al oricărui piept să sune

Un puls ce-l vrea la el atent.

Nu este deci un sfat în rune,

Nici scut ca zidul din ciment:

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment.

Nu-ți căuta pe-acelea bune

În stihul construit prudent,

Nici rele cât nisip în dune

Prin cel ce e efervescent:

Poetul taină-n vers nu-și pune.

Ruşine vouã, dragi tâlhari,

Care-aţi distrus o ţarã!

Cãci doar cu-al vostru ajutor,

Se-alese praful de popor:

L-aţi scos din ţarã-afarã!

Ruşine fie-vã în veci!

Cãci, mulţumitã vouã,

Strãinii ne-au îngenuncheat,

Şi-n grabã mare ne-au legat

De mâinile-amândouã!

N-am fi putut fãrã de voi

Trãi, în libertate!

Gunoiul n-ar fi fost gunoi,

N-am fi avut tâlhari-ciocoi,

Nici mâinile legate!

Voi înşivã, v-aţi socotit

Stãpânii-acestei patrii!

Nu v-aţi sfiit a ne muşca,

Când nu aţi mai putut lãtra,

Cãci nu prea muşti, când latri!

De bine...ce sã vã mai spun?

Nu prea gãsesc cuvinte!

Mai bine nu vi l-aţi dori

Cã lacrimi vã vor podidi

Şi-o sã mã ţineţi minte!

Ruşine sã vã fie-n veci!

Ruşine sã vã fie!

Voi înşivã v-aţi condamnat

Şi-acum, de voi s-a lepãdat,

Întreaga Românie!

25.04.2022, Regensburg, DE

PE  LUME  TOȚI  VENIM  LA  FEL,

DIN  IUBIRE , DIN  GREȘALĂ,

CU  O  ȘANȘĂ  CU  UN  SCOP...

CU-N  GRĂUNTE  DE  NOROC.

MICI  ,SUNTEM  FRUMOȘI  ,DIVINI

LA  ICOANĂ  SĂ-I  ÎNCHINI.

ODORUL  SĂ  CREASCĂ  MARE 

SA  NU  FIE UN  OARECARE...

VIAȚA  ÎNTREAGĂ-I  O  MINUNE,

UN  MIRACOL  POT  SĂ  SPUN ,

ȘI-O  TRĂIEȘTE  FIECARE  CUM  DOREȘTE

CU  DORINȚE  ,CU  ILUZII  ȘI-O  CONSTRUIEȘTE!...

TOȚI  MUNCIM  ,CREEM  ,SĂDIM 

FACEM  CEVA  CE  PUTEM  ȘI  ȘTIM

AM  PRIMIT  ÎN  DAR  PĂMÂNTUL

ȘI-Π FRUMOS , BOGAT  CA  GÂNDUL.

AM  PRIMIT  ÎN  DAR  NATURA;

MUNȚI  ÎNALȚI , PĂDURI  BOGATE, ,APE,

CÂTE  DARURI  NE  DĂ  EA ?

SĂ-O  PĂSTRĂM  AȘA  FRUMOASĂ ,

ÎN  UNIVERS  NE ESTE  CASĂ....

SĂ  NE  BUCURĂM  DE  EA ,

ALTA  NU  VOM   MAI  AVEA!...

Toate florăriile din țara,

Fac din nou profituri iară.

Se cumpăra flori din plin,

Fiindcă îi Sfântul Valentin.

Mulți bărbați cumpăra flori,

Pentru doamne sau surori,

Pentru cei ce numele îl poartă,

Valentin sau Valentina cea frumoasă.

Că acest nume Sfântul Valentin,

Este adoptat de la un popor străin.

Este sărbătorit ca în fiecare an,

Chiar de propriul popor italian.

El Valentin a fost un fecioraş,

Catolic fiind dar foarte drăgălaşi.

Să îndrăgostit demult de o fată,

Și a fost executat atunci îndată.

Și de atunci el Valentin devine Sfânt,

Al tuturor îndrăgostiţilor de pe pământ.

În fiecare an îndrăgostiţii ei sărbătoresc,

Pe Sfântul Valentin și seara chefuiesc !

Pe acest tărâm presărat cu piscuri

Presărat cu dealuri și cu verzi câmpii

Este marea-albastră, ce ni se deschide

Și ne-ndeamnă zilnic să mai fim copii

Este țara toată, eul nostru demn

Doruri multe poartă, doruri mult dorite

"O, rămâi, Luceafăr!" viu în vremuri mute

Eminescu astăzi, Eminescu mâine 

Viu în cărți, în suflet, viu și în cuvinte 

Știm că "Vreme trece,", știm că "vreme vine"

Până când, din nou ne-om aminti de tine,

"O, rămâi" al nostru, "O, rămâi" cu bine!

Marius Ene, 15.01.2025, Polonia