În luna Mai!

O adiere îmi aduce-n dimineață

Parfumul florilor ce vor să plece,

E toamnă, plouă și-i frig pe-afară

Și trist mă simt, că vremea trece. 

Mă uit și-mi văd copacul tinereții

De care multe amintiri mă leagă,

De-atunci, de ieri și azi, că ducem

Eu boli și el un putregai în creangă. 

Îmi duc la gură ceașca de cafea

Și cu placere-mi sorb licoarea,

În timp ce ziarul zilei, răsfoiesc

Aflând că se apropie...ninsoarea. 

Aud cum scumpa mea soție zice

Că mă așteaptă...cu micul dejun,

Las florile și amintirile, deoparte

Și-n grabă...rugăciunea-mi spun. 

Gustăm din cele puse, în farfurii

Și plan ne facem...de cumpărături,

Vom merge-n piață și la...market

S-avem în beci la iarnă...murături. 

Îmi sun feciorul și-a noastră noră

Că sigur vor și ei, ceva...de pleșcă,

Zâmbesc Mariei, care îmi amintește

Ei banii pun de casă, n-au să plătească. 

Uit anii, vârsta și chiar că-mbătrânesc

Și-s mulțumit cu ce-am făcut în viață,

Copaci eu am sădit, să ne umbrească

Când bătrânei vom fi și eu și a mea soață!

De mic copil aștept Crăciunul

Și Moșul să-mi aducă dulciuri,

Să fiu lăsat să-i mângâi barba

Și-apoi timid să-i recit versuri

Mereu îmi puneam întrebări?

Cine ar putea fi bătrânul?

De unde are atâtea jucării?

Și oare ce mănâncă renul?

Pe timpuri era doar Moș Gerilă

Ce ne-aducea doar frig și ger,

Părinți-n șoaptă îmi spuneau

Că Moș Crăciun e doar în Cer

E greu acum să crezi ce spun

Că Moșul n-a venit vreodată,

Când eu copil pe el îl așteptam

Să-l văd că-mi bate-n poartă

Într-un târziu ai mei mi-au spus

Că Moș Crăciun există cu adevărat,

Dar cineva nu-l vrea intrat în țară

Că pe la noi doar Moș Gerilă-i adorat

Mult timp ochii mi-au lăcrimat

Până prin anii nouăzeci,

Când Moșul viza-căpătat

Dar eu aveam deja treizeci

Acum și eu am devenit un Moș

Și an de an duc daruri la nepoți,

Nu folosesc sania trasă de reni

Sunt Moș modern cu SUV..pe patru roți!

Gândul mă duce așa departe

Și nu am cum să mi-l opresc,

Pătrunde-adând prin amintiri

Și fericit copilăria o regăsesc

Mă plimbă pe drumul prăfuit

La școala din satul meu natal,

Mă pune-n banca de la geam

Pe rândul trei cumva pe lateral

Și lângă mine se află mama

Cu un buchet frumos de flori,

Sunt adunate pentru doamna

Cu bucurie de dragele surori

Sunt un boboc în clasa-ntâia

Și vreau puțină carte să învăț,

Voi ține cont de sfatul mamei

De fiecare șansă să m-agăț

Apoi gândul m-a dus pe la liceu

Să-mi văd colegii și pe profesori,

Dar din păcate mulți au plecat

De pe pământ ca simpli călători

Nu știu de ce călătoria s-a oprit

De la liceu s-ajung în timp acasă,

O fi crezând că sunt prea obosit

Și-o pauză la anii mei..e prețioasă!

E ziua ta frumoasa mea,

Și-s fericit că-mi ești femeie,

Tu ai căzut precum o stea,

Te-am prins și pus sub cheie

În casa noastră luminezi,

Căldură, dragoste aduci,

La toate tu mereu veghezi,

Și niciodată nu le-ncurci

Tu ești ființa binecuvântată,

Ce nouă-n dar ne este dată,

Mie să-mi fii soția mult visată,

Iar pentru Edy, o mamă adorată

La tine noi cu drag privim,

Și-ți mulțumim că tu exiști,

Te prețuim, iubim și îți dorim,

Să nu ai niciodată, ochii triști

Flori îți vom aduce noi mereu,

Punând în ele dragoste și dor,

Și-l vom ruga pe Dumnezeu,

Să fie-n casa noastră și-n viitor

Acum vreau să mărturisesc,

Și să vă spun despre o cheie,

Pe care-am vrut s-o folosesc,

Să-ncui, descui, dar ea era..la femeie!!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

E seară și abia aștept să vii

Să te așezi aici la masa mea,

Iar eu îndrăgostit să-ți spun

Că lângă mine a căzut o stea

De când ai acceptat dorința mea

De-a ne-ntâlni pe seară la cafea,

Orașul l-am călcat în lung și-n lat

Să caut cea mai frumoasă cafenea

Localul l-am ales cu mare grijă

Să pot să stau afară pe-o terasă,

Sub cerul înstelat, lâng-o vioară

Ș-un menestrel ce cânt revarsă

Ce flori să iau mi-a spus colega

Și care este culoarea preferată,

La cer am apelat să țină ploaia

Ca noi s-avem o seară minunată

La ora stabilită, am fost la ea

Și tare mândru flori i-am oferit,

La schimb mi-a dat un mic sărut

Pe care niciodată n-am să-l uit

Cuvinte, nu am avut prea multe

Și doar am îngânat să mergem,

Privirea mi s-a dus spre ochii ei

Și am simțit cum ne-nțelegem

Ne-am așezat la masa rezervată

Și eu doua cafele-am comandat,

Și-n timp ce savuram aroma lor

Arcușul pe vioară ne-a încântat

De sus ne lumina steaua polară

Și de pe carul mic ne îndemna,

Să punem ani iubirii noastre

Și să urmăm ce spune inima

Îndemnu-acum, e visul împlinit

Și noi am devenit prieteni buni,

Iar mai apoi uniți prin jurământ

Si azi inel de-argint avem la mâini

La masa cu noroc am revenit

Mereu să ne trezim la o cafea,

Până ce cineva ne-a anunțat

Patroana a plecat la cer..și-i stea!

Scriu poezie pentru mine

Și pentru cei ce mă citesc

Eu n-am pretenții de poet

Și doar fac vers și iscălesc

Scriu ce văd, trăiesc și simt

De oameni, fapte, copilărie,

Despre femeia ce-o iubesc

Cu nume biblic, spus Marie

Scriu despre iubiri adevărate

Și despre despărțiri, minciună,

De-a pune etichete mă feresc

Și limba-ncerc s-o țin în strună

Scriu de viață și despre moarte

De început și-apoi despre apus,

Și uneori îmi este atât de frică

Să nu fiu judecat de ce am spus

Scriu și despre cei ce ne conduc

Pe care periodic îmi pun votul,

Sperând un trai cu bunăstare

Și poate nu director tot nepotul

Voi scrie vers și pune pe hârtie

Și azi și mâine și poate-n viitor,

Numai dacă va vrea și Domnul

Pentru că știu că sunt un muritor!

Pentru cei care spun că nepăsarea altora doare,

Copilărește este aceasta!

Amintirile toate au ceva efemer,

Demult nu mai există!

Regretele sunt asemenea,

Clipe moarte care dor,

Și vor să ne muște acum

Venite din trecutul ireversibil,

Precum lupii intrați într-o stână!

Alungă ciobanul adormit din tine,

Care-și uită înalta menire,paza...

Gândurile noastre toate se vor născute,

Eu spun că trebuie închise,

Precum fiarele salbatice în cuști ferecate,

Izolate de noi înșine!

Gândurile toate au colți ascuțiți ce sfâșie

Fie de ură sau iubire egoistă,

Ce-i doar soră tristă cu nepăsarea!

(1 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult

Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,

Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,

Nici tot ce am, nu voi a investi.

Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta

Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;

Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,

Cã "cineva" - i tot una cu nimic.

Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...

Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!

Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc

Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!

Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!

Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...

Ţinuturile gliei noastre mari,

Sunt pline de bârloage de tâlhari!

Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,

Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!

Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,

Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...

Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:

Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!

Apucã dreptul celui necãjit,

Care mai are clipe de trãit!

Aceştia, de minune se pricep

Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"

Împart în patru chiar firul de pãr,

N-au drag de bine sau de adevãr.

Dar, vai de ei când vine vremea rea

Şi socoteal-or trebui sã dea!

Sã vezi atunci regrete şi amar,

Şi zile însemnate-n calendar!...

Îți curge seva frumuseții-n vene
Si strălucești cu aripile-ți terne
De parc-ai fi un nefiresc delir,
Te-înalți și te cobori în visuri inutil.

O strălucire vie a purei dimineți
Si noaptea o săruți cu a durerii gheți
Suav și fraged, cu chipu-ți insipid,
Te-ai transformat din rece în veșnic colorit.

Nu vei trăi magia eternei tale vieți
Căci ploile vor pune pe tine a lor ceți
Si din coconul mârșav din care ai fugit
Te vei întoarce iarăși pe pământ obosit.

Fâșie albă de mătase

Aruncă azi pe cer ?

Prinde seninul ,

Închidel în carte ,

Din curcubeu fă-mi cupolă

Și fulgerul să-mi deschidă ferestra .

Pământul se leagănă în lanțuri cu cerul ,

Un felinar î-mi arată Calea Lactee ,

Pe un felinar de argint î-ți trimit o floare ...

Și un cântec de privighetoare 

Se zbate pe iarba cosită de valuri -

Mă scol cu brațele pline de daruri

Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav

Când stai cu tolăneala tu la mână

Și crezi mereu ce este muncă grav!

A fost prea viețuirea ta o zână

Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum

Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,

Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,

Să hoinărești buimac din lună-n lună?

Respectul trebuind să îl acorzi

Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,

Căci vălmășagul de iubiri și corzi

Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.

Iar îngerii când te-or chema să urci,

Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.

(Imagine de fundal: Wellcome Collection)

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.