Triolet vetust

Nu prea mai sunt pe lume-adulți:

Mulți țânci cu scutecul în urmă.

Nu simți asprimea ce se curmă

În glasul luat de tot mai mulți?

Rămâne doar să-i vezi desculți

Cum dup-o jucărie scurmă.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți:

Mulți țânci cu scutecul în urmă.

Mai trebuie să le asculți

Și plânsetul urnit în turmă;

Iar larma de li se precurmă,

Mirați te văd că nu exulți.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți.

E amintirea lira dând cu spor

Poveștile de drag ori avuție

Ce ne urmează-n clipele de dor,

Purtate-n feșele de nostalgie,

C-un aer curios în sine stând,

De o ciudată, mare prospețime,

Precum un veșnic nor al unui gând

Nerisipit de-a vântului asprime.

Și nimbu-i peste capete de neam

Se tot coboară — anii cad în șiruri,

De cronicari pe file puși: le-aveam

Liant al secole-n balsam de miruri.

Iar negre poartă limbile de ceas

O evidență-a timpului distras…

Arta mea se rezumă în nimicnicie,

în nopți nedormite, în sticle goale,

șiruri de fumegânde țigarete, în suferințe reprimate,

în gemete nebănuite și cântece de requiem...

Lirica mea șade în morți, în vii supărări,

disfuncții și destine distruse...

Nu știu de unde vine această estetică de nedescris în rău,

din ce somn se scoală coșmarul creației în mine,

de unde izvorăsc febrilele stihuri cernite

precum cearcănele sub ochi șezând.

Miasme în mine se învârt,

curent horific prin mintea mea trece —

elegii pe portativ mi-au încremenit

și în veci nu par să aibă să mai plece...

Urcând pe drumul către-nțelepțire,

Prin pâlpâiri de rugă și sudori,

Îți lasă pașii, rupți de-nlănțuire,

Blajine urme cu răsad de zori.

De patruzeci de zile duci o foame

În fața căreia nu ai cedat,

Fiindcă pomu-ngreunat de poame

Va fi-nsuși rodul sângelui vărsat.

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Privește astăzi pe acele geamuri

Ce bat spre-ograda gândului plăcut,

În care și acum, dormind sub ramuri,

Te-așteaptă marca timpului pierdut.

De mult în sinea ta domnește frica

Prezentului acesta-ncrâncenat...

Hai, leapădă-l tu și rămâi ca mica

Făptură ce cu sorii a jonglat!

Mă întristează să te văd cum suferi,

Știindu-ți dragul suflet delicat,

Precum era și vântul printre nuferi

În dimineața când ne-am sărutat...

Doresc pe ea s-o porți c-un țel în minte,

Pân’ vei uita că nu am să-ți mai scriu...

Dar chiar și-așa, eu, dintre crengi, cuminte,

Voi răsări mereu cu glasul viu.

(Imagine de fundal: Jill Clardy)

Toamna plânge, plâng și eu cu ea...

Cad frunzele, cad lin din copaci

Inimile noastre cad și ele în gol,

Un gol nesfărșit 

Pe care nu îl mai putem evita.

Toamna plânge, plâng și eu cu ea și fără putere,

Rămânând goală

Ai luat totul cu tine cănd ai plecat,

Iar eu am rămas aici, cu toamna care plânge și plâng și eu cu ea...

Prințesă mincinoasă care ești,

Cu piele fină și vrăjeli în sânge,

Ce bine stai ascunsă în povești

Și râzi de scriitorul care plânge!

S-a-ndrăgostit de tine fără leac

Creându-te frumoasă și divină,

Prințesă mincinoasă din alt veac

Cu vrajă-n sânge și cu piele fină.

Tu nu cobori, el nu poate urca,

Îi promiți mult, el crede infinit,

Îl doare, te-ar uita și-ar încerca

S-ajungă cu povestea la sfârșit.

Preferă, însă, să intre-n poveste,

Să-ți fie prinț cu poftă și cu vină,

Să-i faci copii, ca și alte neveste,

Cu vrajă-n sânge și cu piele fină...

Și parcă iese din pământ,

Stăpânul boltelor, nemuritor,

Ce s-a izbit de-un cititor:

În doișpe ceasuri o să mor.

Plutesc cu toții dezveliți

Și tot ce văd e prea brutal.

În urma cerului-negrit,

Coboară lacrimi de cristal.

Gândul mă poartă peste morminte

Pe un tărâm îndepărtat, încins.

Cu aripi frânte de cuvinte,

Zborul cu tine eu l-am deprins.

Gândesc, dar nu mai e a mea

Mintea cea asuprită într-un final.

În contradans pe o podea,

Coboară lacrimi de cristal

Ai plecat, ai tras ușa după tine

Nu am plâns, nu te-am chemat înapoi

Ai să te plimbi ...mi-am zis, ai sâ te gândești

Prin multe am trecut, noi doi.

Ca o gospodină ce sunt

Am făcut ordine-n casă

Am pregătit în bucătărie 

O masă, cum îți place ție.

Toate astea fiind gata

Am pregătit o muzică de ascultare,

Un pahar de vin rece

Așteptând...lasă că-i trece.

Calmă sunt,n-am vorbe grele

Dar mă întreb, ce i-a venit?

Nu i-am de spus nimic de râu

Ce ia căzut așa greu?

A plecat și altă dată

Eu am tăcut n-am spus nimic

Asta-i oare o căsnicie?

Cine îmi dă un sfat și mie?

Te privesc și gânduri vin mii

În ochi arzi dar nu vrei să știi

De-aș putea cumva să mă mint

Nici iubire nici dor să nu simt

‘Te iubesc’ nu mai mișcă nimic

L-am trimis din suflet plutind

N-ai răspuns, l-ai înfipt în nisip

De-aș putea absentând, să-l desprind

Stau în pat să aștept dulcele somn

Zboară gândul, nu pot să adorm

Cine crezi că-i prin vise din nou

Mă trezesc, iar  mă chinui s-adorm

Noaptea-i lungă și grea fără șoapte

Ziua-i goală, pustie, mă arde

Seacă sufletul, țipă, se zbate

Ace-n inim-abia de mai bate

De-aș putea să-ți aduc soare-n zori

Conversând s-alung stropii din nori

Deschizând dimineața cu flori

S-aduc zâmbet și zile-n culori

De-aș putea să fiu fir de nisip

Talpa să ți-o sărut când m-atingi

De-ai fi doar un vis trecător

N-ar mai arde în inimă dor

De-ai putea să mă lași să te-alint

De-aș putea umbra ta să devin

Să m-ascunzi între aripi plutind

De-aș putea-n mâna ta să mă sting

O grădina ca Edenul

Așa-s ochii tăi acum

Fără sa-i mai pot vedea

Viața mea s-ar face scrum

Ca o floare ofilită

Te privesc și stau pe drum

Poate din greșeală-ți pică

O privire în album

Mii de poze dar niciuna

N-au putut promite-n veci

Ca odată fără tine

Inima mi-o frângi și pleci

Poate c-ai fi vrut o floare

Ți-am adus și un buchet

Și nu te-ai gândit ca doare

Să mă uiți încet… complet

Ochii ei ca două stele

Se uitau în fix în ai mei

Simțeam timpul cum s-oprește

Astăzi fără vreun temei

Nu sunt bani pierduți sau timpul

Doar îmbrățișări prea reci

Care fără să-mi dau seama

Mă faceau sa cred ca pleci

În final tot ai plecat

Fără sa ai vreun regret

Eu voi fii mereu aici

Cu iubire-n piept, discret

Și dacă ai citi

Ți ai da seama ce-aș simți

Dacă ai veni-napoi

Lângă mine, lângă noi