ȚARĂ FURATĂ

Mă inundă câteodată

O dorință cenzurată,

Să alint  să strâng în brațe

Ființe raționale...

Neamuri ,cunoscuți ,amici

Pentru toți am loc aici

Într-un suflet mare

Încăpăror, simțitor și tare.

Sunt aptă  pentru iubire 

Pentru vis și fericire,

Chiar și atunci când vântul  bate

Ochii-s plini de duioșii.

Dese ori sunt în dilemă...

Îmi doresc așa de mult 

Raiul aici pe pământ 

Însă știu   că-i  utopie.

Trecând prin viață ,știi mult ,ai experiență,faci și lucruri bune 

dar aduni și destule păcate...Știu , dar nu sunt sigură că există un rai 

pentru cei cu suflet bun și un iad pentru cei cu suflet negru.De aceia 

omul ,socotește ,cumpănește, să fie un echilibru între fapte bune și 

păcate ,devine mai uman , ajută ,iartă .Când plecarea cea fără întoarcere

își deschide poarta , negreșit se face trierea ,fiecare în locul pe care îl

merită . Măcar acolo suntem egali ,nu sunt privilegii .Mi-ar plăcea să văd 

cum arată acea lume , dar asta-i de domeniul fantasticului .Dar așa -i 

mintea omenească ,curioasă...Î n  lumea veșnică  nu-s tentații nici 

dorinți ...deci nici păcate .E trecerea în eternitate.!.....

Apa-i curge liniștită,

Valurile sunt domoale,

Doruri,gânduri curg la vale,

Mii de drumuri ies în cale.

El e tânăr  și frumos,

Apele îi curg în jos

Apele duc cu ele

Doruri  multe , multă jele.

Dar dorința lui cea mare:

La hotar el vrea ...cărare

Și cărarea din  hotare,

Să fie plină de soare.

Ascultând povestea lui,

E povestea fratelui

Care ține despărțite

Două surorii  vitregite.

Ascultându-le cum plânge

Și cum cată -n depărtare ,

Se privesc în ochi  și spun,

Vreau cu sora să  m-adun;

Sunt surori  de-aceiași mamă,

Au acelaș  grai frumos,

Poartă ie și năframă,

Doina  o cântă  duios;

Au aceiași  rugăminte

Și  același  dor le poartă:

Vor în brațe să se strângă

Așa cum era odată.

Dragul meu, am fost împreună o viață,

Poate, nu a curs lapte și miere,

Dar am avut un umăr să plâng la durere

Și adesea să mă scoată din ceață.

Poate, am fost și cam cârcotașă uneori,

Dar tu ești loial, ca un soare în zori,

Ocolești cearta, nu are ce -căuta în casă-

Nu-ți place să te așezi supărat la masă.

Vreau, să ajungem amândoi la sfârșit,

Însă, îmi pari-uneori, tare obosit,

Îți spun, măcar să nu rămân cu regret

Te iubesc, te respect, nu mai e un secret.

t

Familia mare s-a format în timp, reparând niște destine grav rănite .

Mama soțului meu a murit la nașterea unui frățior, când el avea doar trei anișori

și trei copii au rămas orfani . Un tată cu trei copilași singur, fără nici un ajutor. 

A fost un an de coșmar pentru familia îndoliată, dar cel mai greu pentru micuța 

Petruța care avea doar șapte ani, și avea grijă de casă și de sora și fratele cel mic.

     Tata mergea la muncă, și anul de doliu a trecut greu, apoi le aduce o nouă 

mamă celor trei copilaș. cu două surioare rămase și ele orfane de tată.Familia 

se mărește cu încă trei surioare- devine o familie mare-pe  care mama Domnica 

reușește s-o scoate la liman cu brio.S-a străduit să țină familia unită, să se iubească.

      Soțul meu era singurul băiat între cele șapte fete,a simțit nevoia să le ocrotească 

să le apere, până la măritiș, nici una dintre ele nu l-a făcut de rușine.Apoi toate au 

înțeles că -dar au fost și timpuri bune-numai mergând la școală, având o meserie,

vor găsi drumul bun în viață. Aici a reușit mama Domnica și efortul nu a fost în zadar.

Cât de greu a fost numai ea știe.Dar un lucru rar, legătura dintre frați nu s-a destrămat 

ba dinpotrivă: la bucurii împreună, la supărări se adună.

                                     va urma 

           Continuare

     Sora mea mai mică, pe care la cutremurul din noembrie 1940, mama o uitase în casă,

a crescut. A împlinit doi ani. Nu știu ce boală avea, că nu se mai scula din pat.S-a zbătut 

așa, între viață și moarte, ceva vreme. Părinții mei pierduse cu câțiva ani în urmă doi 

copii, un băiat în clasa a 2-a și o fetiță de trei ani. Teama lor cea mare era că va muri .

Ioana și Costică, deși au fost la spitalul din Cahul, atunci Basarabia era a noasrtă, nu au putut 

fi salvați, nu mai aveau încredere. Știu că mama a dus-o atunci, pe la toate -doftoresele- din sat,

dar nici-o schimbare. Ca ultima soluție, conform obiceiurilor, trebuia s-o vândă, pe orice: o găină,

un ciur de mălai, un chilogram de brânză, că dacă vine moartea să nu o găsească acasă. Când am 

auzit că vor să o vândă pe Măriuca m-a cuprins îngrijorarea. 

      Trecuse primăvara, oamenii erau ocupați cu munca câmpului. De Măriuca mă ocupam eu.

Mare lucru nu era de făcut, doar vedeam dacă se mai mișcă, o apăram de muște dacă apuca 

vreuna să intre în cameră. Era o dupăamează plină de soare. Părinții s-au întors de la câmp.

Mama îngrijorată merge s-o vadă pe Măriuca. Nu mică i-a fost mirarea, când a auzit-o că 

bolborăsește ceva mișcând mânuțele ca pentu o îmbrățișare. Bucuria mamei a fost mare când 

a înțeles că ea cerea ceva de mâncare...și ce cerea...nimic deosebit sau greu de găsit.

      -Spune Măriuca, ce să-ți dea mama?

     -Vreau mămăliguță cu zahăr și mămăliguță  cu oțet. Mama a rămas nelămurită lângă pat.

     -Măriucă, nu vrei tu un ou moale, sau lapte tot cu mămăliguță?

    -Nu a spus ea hotărâtă . Mama i-a făcut pe voie, apoi a scos-o afară la aer. Noi toți ne învârteam 

în jurul ei bucuroși. Mare a fost surpriza, când am văzut că Măriuca nu mai știa să meargă, deși înainte

de boală umbla ca un titirez.Mai încearcă odată să facă pași, dar cade din nou.Luată de mânuțe a 

învățat din nou să meargă.

               va continua

1.

La Dunăre, într-o seară,

Când cerul se-aprindea ușor,

Vlad cobora din România,

Cu dor de drum și viitor.

2.

Iar peste ape, în Serbia,

Ana privea spre cer senin,

Și-o rază albă, strălucită,

Se cobora din cer divin.

3.

În vis, amândoi vedeau o cruce,

O biserică pe-un deal,

Și auzeau o tainică chemare:

„Porniți pe-un drum fără egal.”

4.

Când Vlad în Serbia ajunse,

Pe Ana o întâlni,

Iar două inimi, fără veste,

În clipa aceea se uniră.

5.

Două cruci vechi atunci găsiră,

Din lemn, cu semne pe-amândouă,

Și când aproape le-au adus,

O lumină se aprinse-n ele nouă.

6.

Porniră împreună-n taină,

Prin sate, munți și prin cetăți,

Căutând un vechi manuscris

Și adevărul din vremuri îndepărtate.

7.

Prin Serbia au mers cu teamă,

Prin codri reci și drumuri grele,

Dar Ana nu mai era singură,

Iar Vlad veghea mereu asupra ei.

8.

La Dunăre s-au oprit o vreme,

Privind cum apa curge lin,

Și Vlad i-a spus: „Mă bucur mult

Că te-am întâlnit pe-acest pământ divin.”

9.

În Bulgaria-au găsit o taină,

O biserică și-un turn bătrân,

O cheie ascunsă printre pietre,

Sub semnul crucii, de demult și sfânt.

10.

Prin Grecia au urcat spre munte,

Pe ploi și vânt, pe drum pustiu,

Dar mâna Anei era-ntr-a lui,

Și împreună mergeau mereu.

11.

În mănăstire-un călugăr

Le-a spus cu glasul liniștit:

„Comoara nu-i puterea lumii,

Ci sufletul de Dumnezeu iubit.”

12.

În Muntenegru, printre stânci,

Au găsit o poartă de piatră,

Iar cheia le-a deschis o taină

Ce le schimba viața toată.

13.

Apoi spre Italia plecară,

Pe drumuri lungi și necunoscute,

Unde-un cavaler fără nume

Păstra povești demult pierdute.

14.

Dar omul ce-i urmărea-ntruna

Avea un dor ascuns în el:

Își căuta demult părintele

Și adevărul despre el.

15.

Mihail le-a spus povestea tristă,

Iar Vlad și Ana l-au primit,

Nu ca pe-un dușman în calea lor,

Ci ca pe-un om ce-a fost rănit.

16.

Și astfel trei porniră-n lume,

Cu șase taine înaintea lor,

Cu rugăciune și-adevăr,

Cu nădejde și cu dor.

17.

Prin Franța au găsit castelul

Ascuns în ceață și-n mister,

Iar oglinzile le-au arătat

Dorințe ascunse-n sufletul lor.

18.

Vlad a ales să nu se teamă,

Ana iubirea a ales,

Iar amândoi au înțeles

Că adevărul îi călăuzește.

19.

Acolo-a șasea cheie-o găsiră,

Cu scrisul tatălui lui Mihail,

Și pentru prima dată-n suflet

Speranța străluci în mod senin.

20.

Spre România se-ntoarseră,

La Dunărea de la-nceput,

Căci drumul lor acolo-n lume

Cu-o întâlnire a început.

21.

Într-o peșteră adâncă,

Sub malul Dunării bătrân,

Găsiră ultima taină,

Ascunsă de-un trecut străbun.

22.

Șapte chei atunci uniră,

Credință, dragoste și har,

Iertare, nădejde, adevăr,

Curaj și jertfă, toate-n dar.

23.

Și poarta cea de piatră mare

În fața lor s-a deschis ușor,

Dar n-au găsit comori lumești,

Ci taina dragostei din dor.

24.

Mihail și-a găsit puterea

Să ierte tot ce l-a durut,

Iar omul ce fusese dușman

Spre calea binelui s-a dus.

25.

Vlad și Ana, împreună,

Au înțeles atunci deplin

Că iubirea care-i unește

Nu poate fi învinsă de destin.

26.

Au rămas în România,

Sub cerul nostru luminos,

Și-au ridicat o casă simplă,

Cu Dumnezeu și cu Hristos.

27.

Și primul fiu le-a fost Mircea,

Cu ochii plini de curiozitate,

El asculta povești de-odinioară

Despre călătorii și cetăți uitate.

28.

Apoi veni și Alex,

Cu hărți desenate zi de zi,

Și întreba despre ținuturi

Și drumurile ce-i vor uni.

29.

Iar cel de-al treilea, Constantin,

Umplu casa cu bucurie,

Și-n brațele părinților săi

Crescu în pace și iubire vie.

30.

Cinci suflete mergeau la Dunăre,

Când soarele cobora ușor,

Mircea, Alex, Constantin,

Cu Vlad și Ana lângă dor.

31.

„Aici ne-am întâlnit odată”,

Spuse Ana cu glas lin,

Iar Vlad privea spre apa mare:

„Aici începu al nostru destin.”

32.

Nu aurul fusese comoara,

Nici cheile din vremi străbuni,

Ci dragostea ce-i ținea aproape,

Credința și cei trei fii ai lor.

33.

Iar peste Dunăre, în seară,

O lumină se ridică-n zbor,

Vlad, Ana, Mircea, Alex, Constantin —

O familie unită prin iubire și Dumnezeu.

SFÂRȘIT

Mă mint și cred că faci la fel

Crezând că sunt..îndrăgostit,

Iar tu îmi spui...că mă iubești

Când simt că altul ți-i...iubit. 

Ne știm și ne purtăm respect

Făra-cunoaște, ce-i fericirea,

Ne amăgim că ne-nțelegem

Dar ne ferim de noi..privirea. 

Ne-am cunoscut în toamnă

Când vântul frunza o bătea,

Atunci...pentru întâia oară

Inima, mi-a păcălit...mintea. 

Ne întâlneam, dar pe ascuns

Să nu fim văzuți...împreună,

Iar bârfa lumii...n-o auzeam

Știind că este...doar minciună. 

Plimbările pe timp de seară

Erau balsam și multă bucurie,

Iar când primeam o sărutare

Gându-mi șoptea...căsătorie. 

Și vremea trece și ani-mi fură

Iar noi, prieteni...dar nu iubiți,

Așa, că bine-ar fi să înțelegem

C-am fost de Cupidon...mințiți. 

...........................

Povestea s-a-ntâmplat demult

Când visător...visam...la fericire,

Pe care am aflat-o mult mai tarziu

Iar azi, îndrăgostit, visez la nemurire!

Când iarna cade grea pe pașii mei,
Te caut ca pe focul din cămin;
Ești liniștea ce arde între ei,
Și dorul meu, adânc și clandestin.

Nu pot să te desprind din gând nicicând,
Nici gerul nu-mi ajunge pavăz;
Te port în sânge, viu și tremurând,
Ca setea care nu-și găsește vad.

În nopți târzii, când lumea pare stinsă,
Chem numele-ți încet, fără cuvânt;
Prezența ta, de frig neînfrântă,
Îmi ține sufletul legat de pământ.

De-ar fi să pierd tot ce-am iubit vreodată,
Rămâi tu, lege, foc și adevăr;
Că dragostea ce-n mine s-a-ntrupat
Nu trece-n timp: ea cere. Și o cer.

Nu știu să strig să te întorci,

Cuvintele pe foi le frâng.

Te văd cum pleci, cu paşii reci,

Că tot ce-am fost..s-a rupt.

Nu știu să-ți chem privirea înapoi,

Să te agăț de-un gând, să stai.

Tu mergi, iar eu mă zbat în foc.

Și lumea mea se face iad.

Nu știu să schimb ce-i scris să fie,

Să te opresc dintr-un cuvânt 

Doar sufletul si inima, nebună, vie,

Îți mai șoptește numele în gând...

Și doare. Doare-n fiecare os,

Să stiu că-mi esti mult prea departe,

Că ce-a fost viu și am gândit frumos,

Rămâne-n mine..si într-o carte...

Scrisă în nopți pline de tăcere,

Cu marginile roase de oftat.

Sperând o clipă de poveste 

...o-mbrățisare... un vin în pahar...

1.Sunt doar un om.

Un om fără regrete;

Fără visuri deșarte,

Dar cu păcate.

2.Un om lipsit de răutate,

Care speră la puțină bunătate;

Un om ce poate întelege orice,

Mai puțin propriile fapte.

3.O fată frântă de propriile vise,

Din cauza lipsei de susținere;

Din cauza oamenilor fără rușine;

Din cauza oamenilor cu percepții diferite.

4.O fată retrasă de propriile gânduri,

Ucigând orice urmă de propuneri;

Pentru o fărâmă de fericire,

Chiar și pentru cele mai mici speranțe..

5.Un om căruia îi pasă de toți și de toate,

Un om care luptă pentru fapte și dorințe uitate,

Un om care crede în oameni distruși,

Pentru o lupta cu supuși.

6.O fire ce se dăruiește din suflet,

Fără urmă de regret;

Pentru o lume ce nu contează,

Pentru o omenire în pauză..

7.Între atâția oameni întunecați,

Acești oameni sunt remarcați;

Prin dragostea lor numerică,

Pentru o lume puternică.

8.Deși, în sufletul lor totul este greșit,

Noi luptăm la nesfârșit;

Să demonstrăm ca omenirea merită,

O speranță puternică….

9.Acești oameni renunță pentru o clipă de fericire,

La toate luptele cu sine,

Pentru o simplă bucurie,

Pentru o simplă veselie…

10.Noi nu suntem Eminescu,Blaga sau Bacovia,

Să vorbim de romatisme,sicrie și oameni sfărmați,

Noi nu suntem cei cu actoria,

Dar suntem cei care luptă pentru a fi împăcați.

11.Luptăm pentru binele tuturor,

Deși noi nu suntem în locul lor;

Preferăm să învingem problema,

Pentru binele altora.

12.Ne rătăcim prin cărările durerii,

Prin pădurile pierzării,

Încercând să ne salvăm,

Pentru o clipă de adevar…

13.Cuvintele dureroase sunt ascunse,

Pentru luptele pierdute,

Care nu ar avea efecte,

Pentru oamenii fără verighete..

14. Și astfel ,oamenii ca noi,

Pierduți printre nori,

Rămân în singurătatea rece și dureroasă,

Până când tot ce simțim ne apasă..

15.Și foarte tare ne apasă,

Iar durerea nu ne lasă,

Și sperăm la o rază de soare,

-Tu ești acesta oare?...

S-au strâns în mine atâtea speranțe înfrânte,

Gânduri cărora nici n-aș ști să le dau

nume, 

Lacrimi neplânse la vremea lor

Și azi s-au dezlănțuit... provocând in suflet furtună.

De-aș ști cum, mi-aș smulge inima, s-o spăl de tine

Să-i spun că nu ai fost nicicând, că a visat,

Să nu mai bată-n ritm de amintire 

Să nu te mai aștepte... că ești demult plecat.

De-aș ști cum, mi-aș învăța sufletul să uite

Cum e să simtă pașii tăi ce nu mai vin, 

Să uite cât de mult a îndurat seară de seară 

Lipsa ta și-a dulcelui tău vin...

Poate-ntr-o zi, fără să știu când și cum

N-am să te mai simt în tot ce tace, în zadar...

Dar azi, încă te uit, puțin câte puțin, 

Cu fiecare vers... ce umple al meu pahar..