Să nu-mi spui, adio !

Probabil, mâine-aici va fi pustiu

Și toți în pribegie vom porni-o

Drum bun,popor pierdut la un pariu

Adio, mamă patrie, adio!

  Adrian  Păunescu

                       continuare

Între noi am descoperit sacoșa cu nuci. Erau mari și colțuroase.Mi -am închipuit  că sunt greu de spart.

Spre  surprinderea mea,am scos miezul întreg pe care l-am oferit lui Robert.Cu o privire jucăușă îmi

zâmbește și îmi mai cere câteva.Am continuat să sparg până ce grămăjoara de coji a crescut binișor.

Drumul continuă,mașina străbate pamblica șoselii.De o parte și de alta a drumului,imagini diferite

scăldate de lumina lunii.Natura era darnică, multă verdeață,tufe de arbuști, lăștăriș de un verde crud.

Noaptea pusese stăpânire peste tot.Din cer ,luna ne binecuvânta cu o lumină cald și strălucitoare.

Era prima oară când aveam prilejul să văd farmecul nopții  în plină natură. La un moment dat ,simt nevoia 

sâ beau ceva.Îmi amintesc de sticla de vin.Nu era frumos să beau din sticlă.Îmi vine o idee și îl rog pe

Robert să oprească .Lumina lunii ascundea mistere.Semi -lumina îmi sugerează nopțile polare pe care

n-o să le pot vedea niciodată,dar mi le pot imagina.

                   va continua

capota mașinii,eu mă abat spre un crâng , ceva mai departe să caut ce îmi trebuie.Descopăr o plantă

cu frunze mari și lucioase,tocmai ce-mi trebuia. asemânătoare celor de nufăr.Mă declar mulțumită și mă întorc l

la mașină.                                                                                                                                               

Cât de searbătă-i e clipa

Când  nu mai iubești

Nu-i lumină de la care

Să te încălzeși.

Secat pare a fi izvorul

Dătător de viață

De nu mai simți ,fiorul

Când te țin în brațe.

Rare ori îți iese-n cale

Ceasul fermecat

Când doi ochi cu a lor

Săgeată ,te-au strfulgerat.

Ne naștem ,trăim ,

Viețuim alături cu alții ca noi ...

Din basme știm ,că binele învinge răul ,

Ziua bună o alungă pe cea rea 

Însă povestea se schimbă :

Răul din lume ,crește precum vrejul fermecat.

Smerenia ,mila ,patriotismul ,rușinea sunt tot mai rare.

Violența se plimbă prin lume ,cutreeră pământul 

Arme ucigașe seceră vieți ,distruge orașe ,

Sărăcia ,boala ura ,lăcomia ,este stăpână

Cei bogați au toată puterea ,

Banii îi ridică în vărful piramidei .

Încotro ființă umană ?

Încotro Omule ?

Ai plecat, ai tras ușa după tine

Nu am plâns, nu te-am chemat înapoi

Ai să te plimbi ...mi-am zis, ai sâ te gândești

Prin multe am trecut, noi doi.

Ca o gospodină ce sunt

Am făcut ordine-n casă

Am pregătit în bucătărie 

O masă, cum îți place ție.

Toate astea fiind gata

Am pregătit o muzică de ascultare,

Un pahar de vin rece

Așteptând...lasă că-i trece.

Calmă sunt,n-am vorbe grele

Dar mă întreb, ce i-a venit?

Nu i-am de spus nimic de râu

Ce ia căzut așa greu?

A plecat și altă dată

Eu am tăcut n-am spus nimic

Asta-i oare o căsnicie?

Cine îmi dă un sfat și mie?

Cine ești tu?

Nu te cunosc

Deși te știu de mult.

Dar ce porti în suflet

Ce ascunzi în tine?

Nu pot citi în ochii tăi.

Pari a fi om bun.

Atunci de ce mă tem

Cine ești tu?

Nu te cunosc 

Deși te știu demult.

Dar ce porți în gând ,

Și ce ascunzi în suflet

Nu pot citi în ochii tăi

Pari a fi om bun 

Atunci de ce mă tem?

/

Am stat și am privit la uşa închisă 

Cu gîndul ca se va deschide ...înzadar

Am stat şi-am asteptat cu mîna întinsă 

Si nu-mi venea sa cred ...sfîrsitul este clar...

A fost o perioada minunată 

Aveam si inima si suflet si speranță 

Dar cei cu soarta asta bleatemată

Cînd crezi...ai tot...ea scuipa în a ta viață 

Dar iata a iesit si a trecut incet pe lîngă mine

Mergeam din urma ei dezamagit

Știind ca ia deja nu-mi aparține 

Si nu mai este tot ce am iubit 

La semafor e rouşu ea trecuse

Eu am ramas să aştept ca întotdeauna 

Si utima nadejde se pierduse 

Dar eu mergeam mergeam din urmă într-una 

In urma nu se intoarece si ma doare

De parca nu a fost nimic nici cînd 

Rugzacul ma apasa in spinare

Nu vreau sa cred ca-i despre tine gind

Mai e un semafor din nou semanul stop

Dar de aceasta data ea nu a trecut

Rugzacul meu m-apasa chear nonstop

Nu ma apropii... dar dorul e acut 

Am mers eu tot asa vrio ciţiva metri

Pîn a intrat într-un butic de linga drum

Am alergat neitrerup si kilometri

Dar nu ma obiseam asa ca acum

Am continuat privind spre geamul mare

De la spinare s-o mai vad odata

Dar n-am vazut....ma doare tot mai tare

Acum chear am pierdut aceasta fata

Doar inainte! ...nu mai da inapoi

Î-mi spune raţiune mea într-una 

Dar inima î-mi spune cred in voi

Si nu mai stiu deci unde e minciuna

Scriu totul in momentul de acum

Nu e poveste ...muza...inventare

Eu stau pe un sacunul de linga drum

In citeva secunde de al ei suflare

Stau tot aştept ...scriind i-am pierdut urma

Nu a ieșit... sau poate a ieșit cît va scriu vouă 

Aceste gânduri mă frămînta acuma

A dispărut ca după dimineață o rouă

Mă duc să beau pentru a uita de toate

Și știu că în alcool nu e scaparea

Am fel de fel de gîndiri chear și moarte 

Așa că cred mai bine e uitarea...

Nu pot sa spun că voi mai scri poezii 

Și apropo la semafor e verde

Sunt înecat de gînduri...mii și mii

Am mai simțit odată ce înseamnă a pierde

Îmi cer iertare mie

Ca n-am putut ierta 

Ca nu a fost sa fie

Ce cred ca trebuia...

Îmi cer iertare pentru 

Apusuri nevăzute

Pentru zilele plânse,

Momentele pierdute...

Îmi cer iertare pentru 

Clipele uitate...

Răsărituri negre..

Și pentru nedreptate..

Îmi cer iertare mie...

Pentru povesti citite...

De atâtea ori visate...

Dat totuși ne trăte...

Îmi cer iertare iar...

Ca viata care-i dar...

Am risipit jumate

Pentru ce nu se poate 

Îmi cer iertare din nou

Petru lacrimi vărsate

Pun mana pe stilou...

Le-oi imprima intr-o carte....


(A.Turcan)

Doar după ce murim ne fac icoană,

Ne-aduc cu flori și lacrimi în pridvor,

Dar n-au știut, în viață, să ne cheme,

Să ne sărute fruntea tuturor.

Când încă eram vii, eram uitare,

Un chip pierdut în zori și-n amurgiri,

Dar moartea dă iubirii o cărare,

Pe care-o calcă toți, cu amintiri.

Atunci suntem eroi fără de vină,

Cu vorbe dulci sculptate pe mormânt,

Dar cât eram, doar vânt și rădăcină,

Ne-au lăsat singuri, praf purtat de vânt.

Ce trist e să primești flori fără viață,

Când trupul doarme-n liniștea de humă.

Iubiți-mă acum, cât sunt aici,

Nu când mi-oi pierde umbra de pe urmă.

Căci viața e o lampă ce se stinge,

Iar focul ei cu vântul se topește,

Iubiți-mă acum, cu foc, cu dor,

Nu după ce destinul mă sfârșește.

Romania casa dulce 

Casa unde am crescut

Iartama ca am plecat 

Si singuta t-am lasat,

Am pleat unde e bine

Sa pot castiga o paine

Si de tine am uitat 

Tara mea un loc bogat

O copile nu fi trist

Sunt aici te-astept mereu

Stiu ca ai plecat in lume 

Sa-ti fie putin mai bine,

Sunt aici mereu v-oi fi 

Pentru tine drag copil

Nu fi trist ca pleci 

Afara unde painea e amara 

Unde lumea este rea

De pe tine tot ar lua,

Dar eu snut aici te-astept,

Stiu ca iti e greu copile

Si iti este dor de mine 

Ai plecat in tari straine

Nu fi trist o drag copile

Compozitor data ziua

Cosmin Greurus                  27.05.2025         marti Ora 04:11

Am plâns,am suferit

Am creat şi am stricat

Imi pare rău,că am pierdut ani

Imi pare rău,că am crezut deşart! 

Aştept timpul să vorbească,

Aştept gândul să poruncească.

lar tu să vezi, ce ai pierdut 

O femeie te-a iubit la infinit..

A ajuns să te urască!

Fără vorbe,să vorbească!

Sufletul ii plânge amarul

Și copii plâng iubirea, care i-a creat

lar acum i-a distantat.

-U.A-

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------