Rădăcini

Singur din nou, tot ce a rămas din tine e un ecou.

De ce pleci? De ce tot pleci? De ce vrei să mă seci?

Acum, nu pot să uit de tine nici înzeci, nici în nouăzeci nici în parseci...

De talie vreau să te iau din nou, să îți fiu din nou erou.

Te iubesc, îmi făceai zilele mai line, mă țineai și pe mine mai pe șine.

Dar tu vii și pleci, uneori mă tratezi cum îi tratau grecii pe meteci.

Alteori, ca cel mai mare dintre regi, vreau doar să alegi.

Eu simt că avem aceleași destine și nu vreau ca așa să se termine.

Toate sentimentele mă zăpăcesc.

Dar uit de lume când te privesc.

Nimic altceva nu există atunci când îți vorbesc.

Universul e mai calm când îți citesc.

Singur, nu sunt sigur dacă și mai matur pentru că tot nu pot să mă înlătur...

De tine...de tine, Maria, cum pot să uit, cum pot să mă bucur?

Vreau să te înjur și situația tot încerc să o îndur.

...dar tremur, îmi e frică pentru că mintea mi se strică...mă lași fără contur...

Stai! Nu pleca, nu vreau să te pierd, vreau să te dezmierd, să dansăm...

În brațele celuilalt să mai stăm, o discuție să mai purtăm.

Să nu ne lăsăm, pe Doga sau pe Chopin să mai valsăm.

Pentru că atunci când cu tine mă găsesc, toate dorințele mele se îndeplinesc

Iar atunci când ale noastre trupuri se unesc, sunt sigur că lângă tine vreau să îmbătrânesc.

Dar știu că într-o dimineață, o să te văd zâmbăreață.

Că o să te țin de mână și că nu o să îți mai dau drumul o săptămână.

Știu că ești citeață și atât de măreață dar te rog, de mine nu uita, în palatul tău de gheață.

Te iubesc, Marii și chiar dacă mă transformă în țărână...sentimentele mele o să rămână.

O altă zi de luni, după tot felul de presiuni
' Offf, trei stații în plus ', în soaptă mi-am spus
După ce, câteva stații am mers, cumva într-o amețeală dus
Gândindu-mă la tot felul de sesiuni
 
 
O femeie plictisită, de fericire lipsită
Acum, foarte dichisită, tocmai din vacanță venită
Merge la muncă, într-o transă atât de adancă
Încă pe malurile Italiei, unde valurile bat o singuratică stâncă
 
 
Lângă ea stă un bărbat în vârstă
Cu un zâmbet pe buze, chiar dacă poate gustă
O ultimă dată din viața sa măreață
Și, cu o atitudine glumeață, se întreabă ce o să îi mai aducă această dimineață
 
 
Puțin mai departe, niște copii vorbesc de un profesor care îi plictisește de moarte
Și că ar vrea mai multe materii bazate pe arte, în școală
Că matematica e nasoală și că profa de română e prea vocală
Mai mult, dacă din guvern ar face parte, ar face totul ca la carte
 
 
Metroul se oprește și o femeie spune așa, pe zărește, " Piața Romană "
Ușile se deschid și totul se oprește cand în metrou se urcă, ea
Merge încet, de parcă vrea să se dea, cea mai rea
Parcă purta o coroană, era de o frumusețe de icoană
 
 
Toate mișcările ei erau ca dintr-un portret
M-am uitat la ea, indiscret dar fără vreun regret
Un zâmbet mi-a sărit în ochi și fără vreun interpret
Era de parcă știa un secret, atât de șiret
 
 
O fericire ascunsă de noi, undeva pierdută într-o mulțime de nevoi
De parcă toți duceam lipsă dar ea, atât era de aprinsă
Și din nou, ce rost are o candelă dacă e stinsă?
Pentru un moment, am pășit înapoi, nevrând să fiu vreun țărănoi
 
 
Nici un pas nu am făcut, că s-a întamplat, un lucru atât de plăcut
Ochii ei căprui, s-au uitat în ai mei verzui
Și cu pași repezi înspre mine a mers, unde a stătut
Liniște, pentru câteva clipe amărui
 
 
Ușile se închid și totul devine din nou rapid
Până când să îi aud glasul subțire, tăcut și timid
" Vreun buton mi s-a desfăcut? "
" Dacă nu, atunci la mine de ce te uiți, asa de urât? "
 
 
' Defapt, nu doar unul ci chiar doi'
Îi zâmbesc și ea îmi zâmbește înapoi
" Maria, de cunoștiință îmi pare bine "
' Andrei, atenția mea îți aparține '
 
 
Totul părea ca un vis, unul de așa de mult timp interzis
Totuși, nimic nu era promis, nimic nu era scris
Așa că am decis să îi pun o întrebare
' Maria, cu mine la o cafea ai merge oare?'
 
 
Înainte să îmi răspundă, s-a auzit " Piața Unirii "
Ea, mă întreabă, realizând efectul știrii
" Dacă spun da, promiți că vei mai sta? "
' Dacă asta înseamnă cafea atunci cum să spun nu și a pleca? '
 
 
Avea un mers ca de prințesă
O privire de duchesă
Elegantă dar fără să fie ignorantă
Extravagantă dar fără să fie arogantă
 
 
Totuși, pe cât era de perfectă pe atât de defectă
Atât de furioasă când simțea că viața nu o respectă și nu e corectă
Atât de nervoasă atunci când se simțea neputincioasă
Când simțea că nu avea ceva sau pe cineva, atât de mofturoasă
 
 
Și totuși, am crezut că dupa o vreme
Totul va devenii fundamental de banal
Până să mă cheme, de un scaun să mă rezeme
Și să o fi văzut pe tocurile ei de cristal
 
 
Când am ajuns, ne-am luat o cafea
Și am întrebat-o dacă am putea
Să ne ținem de mână
Și dacă ar vrea, măcar pentru puțin, să rămână
 
 
Dintr-o dată, sare din scaun și spune
Că ea presupune că am o pasiune pentru un joc
"Se pare că ai noroc, te provoc"
' Hmmm, pentru a mă răpune, ar trebuii să ai măcar o noțiune despre această chestiune '
 
 
' Nu te speria dacă vei greșii, dar știi ce e această piesă? '
Toată fața i se înroșește și ea îmi șoptește, "e o prințesă"
Îmi zâmbește timid și îmi dă regina
"Okay, nu prea știu să joc dar asta înseamnă că mă vei lumina, nu-i așa?  "
 
 
Cu cât s-a înserat, cu atât, mai mult am jucat
Și cu un zâmbet de neînduplecat spune, " E patru "
I-am răspuns cu un simplu atac, fără vreo piesă să înșfac
' E-5, draga mea ', am spus eu într-o voce ca de teatru
 
 
Nimic din partea ei, stătea, se gândea, la executarea mea, " patru C "
Eu, nepăsător si visător, gândul meu zburase, ' B sașe '
Nici acum nu știu, cum ea m-a putut seduce încât nu am putut deduce, ce făcea - deoarece
Ce urmase, a făcut sigur că nu mai aveam mișcari rămase
 
 
Cu o voce tandră și dulce, mă reduce, la nimic, " F trei "
Marii, doamne dar ce vrei să îmi iei?
Când aude, ' B șapte ', nu face un sunet și trece direct la fapte
A zâmbit mai frumos și mai inimos ca în oricare altă noapte
 
 
" Si, sah mat", spune ea cu un glas entuziasmat
" Sper că acum nu te deranjeaza că te-am chemat"
' Ha, în niciun caz, m-ai calcat ca pe un gândac '
' Și nu m-a deranjat, defapt, cred că te plac '

Nu mai pot, chiar nu mai pot

Să respir, să dau din mâini, să înot

Sunt o persoană așa oribilă

Și chiar dacă nu îți pot spune de ce

...crede-mă...sunt o persoană penibilă

Mă omoară propriile gânduri și nu mai am ce face

Am crezut că poate dacă mă implic, dacă mă dedic

O să pot însfârșit să ajung ceva, să mă ridic

Doamne, nu mai știu ce să fac

Am cerut ajutorul tuturor cărora m-au ascultat

Și știi ce e cea mai rea parte?

Este că ei chiar au încercat...

Dar pe mine ceva tot mă împarte

Vreau să țip, să mă audă tot blocul și orașul

Haha, dar cred că o să ajung doar să îmi umplu păhărașul

Ți-am cerut ajutorul, Andreea, ce tot faci?

De ce tot te mai prefaci?

Nu îmi ești prietenă, nu îmi ești alături

Presupun că orice fel de legături...

Că anii nu prea mai contează atunci când nu mai intră banii

Asta e? Trebuie să te plătesc?

Nu ești cum îmi amintesc

Ce? Nu e așa? Cum ar mai trebuii să o privesc?

Au trecut aproape doua luni

Și până acum sunt doar promisiuni

Iar tu, Maria, tu ești fericită?

Îmi amintesc zilele în care te simțeai răsucită

Când vorbeam eu cu vreo zmintită

Dar acum, de anul nou, m-am tăvălit cu o sucită

E neobișnuită, mă excită

Dar nu mă intrigă, nu mă face să gândesc

Nu mă face de ce sunt în stare să dovedesc

Nu mă ajută să mă împlinesc

Am nevoie de tine

Ea a venit la mine

După ce tu mi-ai rupt inima în două

Ce era să fac, să fiu cu amândouă?

Tu ce faci atunci când plouă?

Te mai ascunzi și tu de rouă...

Știi, e chiar destul de amuzant

Eu îți țip în ureche constant

Și tu nu îmi vei da vreodată vreun răspuns interesant

Sunt obosit, de lume, nu știu ce mai caut aici

Ce rost are să citești, să îți șoptești?

Să îți explici atât de multe povești

Dacă în final tot ajungi să strici...

Dacă...știi ce? Nu mai contează ce aveam a zice

Nu mai are rost a mă contrazice

Andreea mi-a spus că fac pe victima

Am crezut că mă supraestima

Sau că încerca doar a mă deprima

Dar are dreptate, mă tot plâng și plâng

În loc ca în gura inima să mi-o strâng și frica să mi-o înfrâng

Dar nu, nu mai am puterea în mine

Nu îmi mai iese, vreau doar să se termine.

Trecutule, de ce nu ai mai stat? De ce ai plecat?
În dorul tău m-am înecat.
În căutarea ta pe drum m-am pierdut.
Ție, chiar atât de mult ți-am cerut?

Sunt tânăr, totul e permis.
Toată lumea pare că mi s-a deschis.
Că timpul, limitele vechi mi le-a ucis.
Dar atunci de ce mă simt atât de închis?

Lumea este vastă și complicată, sofisticată.
Cum aș putea eu vreodată să îmi dau seama dacă
Pe alocuri mai e și puțin stricată.
Te întreb asta pentru că în capul meu se joacă.

O idee idioată, că intr-un univers, o să se poată
Macar o dată, să schimb eu lumea toată.
În România, ne e greu…
…mulți observă asta din înainte să ajungă prin liceu…

Fiecare șef se crede zeu,
În timp ce noi ne bătem pe acel leu să urcam și noi în troleu.
Fiecare politician crede că are drept la bani
Chiar dacă se mai împrumută pe la americani sau la germani.

În final, tot noi taxele le plătim.
Munca lor “grea” le-o răsplătim.
De a ne minții pe față.
În timp ce noi ne întrebăm cum o să mai reusim, de dimineață.

Dar tu, cititorule, nu te enerva
Deoarece nu e foarte diferit altundeva.
Țările încă se pot compara
Pentru că toți mai fură câte ceva.

Acest război, nu te îngrijora, va trece.
Dar lumea deja e mult mai rece.
Media mereu a vrut să amestece.
Populația, care greul duce, cu cel ce o conduce.
Și dacă în cap, ești la răscruce
Gândește-te ce ai face dacă salariul tău la zero s-ar reduce…
Unde te-ai duce?

Rusia mereu a fost o țară ciudată.
Dar acum, ea în timp e suspendată.
Umbrele trecutului încă rămân o pată pe ea toată.
Nu poate scapa de ce a fost odată.

Poate că ai obosit
Acasă tocmai ai sosit
Ai vrut să citești ceva frumos
Si eu ce fac? Îți vorbesc de demos…
Aș fii și vanitos să îți vorbesc de kratos.
Să îți fiu sincer, nu știu dacă există vreo soluție
Dar fără vreun fel de rezoluție, cred că o să mai avem o revoluție.

Și da, știu că în poeziile astea nu spun prea multe
Și că nici macăr nu sunt prea mulți care să mă asculte
Dar sper să înțelegi că la altarul creației stau, plin de gânduri străine
Întrebându-mă…Ce piesă să mai dau din mine?

Așa că, dragă cititor, te rog nu te supăra așa ușor,
Că această poezie nu este de amor
Dar sufletul nu mai știu cum să mi-l omor
Incercând să îți spun că de ea încă îmi e dor.

E întuneric și frig
Aș vrea să pot să te strig
Să îmi pui mâna pe spate
Să îmi spui că încă există o șansă, poate.

Dar sunt într-o buclă infinită,
În singurătatea mea nemărginită,
Într-o cameră mâhnită, ruginită
Într-un loc fără de reușită.

De la tine, tot aștept un mesaj
Poate că ar trebuii să îmi fac eu curaj
Dar mi-ai spus că s-a terminat
Că ce a fost între noi doi, s-a incheiat.

Mă tot aștept să văd notificarea
Dar știu că nimic nu îți poate schimba plecarea
Tot mă aștept ca tu să faci primul pas
Pentru că asta e tot ce mi-a rămas

Nu am să mă prefac
Deoarece, eu nu știu ce să fac
Au trecut doi ani, azi ar fii fost ziua noastră
Dar acum, mă uit singur pe fereastră.

Off doamne, 1 decembrie, ce mai zi ai mai ales
Dar știam că în istorie ai un interes
Ca principatele vroiai să ne unim
Și numai noi de fericire să știim.

Dar tu, mare cititor, mare privitor al tuturor poveștilor
Tu, trăitor al tuturor vieților, atotcunoscător al vremurilor.
Tu, această situație cum colorezi?
Tu ce vezi? Tu ce crezi?

Urechile îmi țiuie, ochii îmi sunt roșii

Rușii, continuă să tragă…ticăloșii…

Fumul de pușcă mă înconjoară

Mă întreb, voi mai supraviețuii și de astă oară?

Dintr-o dată, o bubuitură de toate zilele se aude

Tuturor ne e frică dar retragerea, se exclude

Trebuie să avem încredere, o voce spune

Alea au fost tunurile lui Napoleon, mai avem puțin până ai răpune

Știam că moartea e la o aruncare de zaruri

Țipetele se auzeau peste tot...dar nici în cele mai urâte coșmaruri

Nu ți-ai putea imagina că există așa un loc...

Și mai câte schimburi de foc, măcelul nu se mai oprea deloc

Scuze, o să încerc să mă adun și momentul să ți-l recompun

Când mâna pe pușcă îmi pun, mă întreb dacă o să mai apuc vreun ajun

Dacă o să mai pot să îi dau o floare, să mai stăm la soare...

Să mai simt o sărutare urmată de niște atingeri ușoare...

S-ar putea să o fi văzut pentru ultima dată

S-ar putea să nu îi mai pot mirosii părul de flori niciodată

S-ar putea să nu pot să îi mai ascult opiniile despre Voltaire vreodată

S-ar putea ca de un zeu ea să fi fost creată... atât de cultivată, atât de neașteptată...

Da, mă scuzi, lupta...ce era în jurul nostru nu era doar o bătălie între popoare.

Două imperii, unul avea a devenii imun, celălalt avea a pierde toată puterea de care regii ei dispun.

Barbarii, fără vreun semn de calmare au încercat să se țină pe picioare

Dar a venit un taifun, din care nu mai avea să scape nici un căpcăun.

Cavaleria lui Murat a venit de nicăieri cu noi puteri

Și într-o secundă, a făcut infanteria lui Bagration pulberi

Napoleon s-a întors și l-a închis de tot pe Kutuzov

Haha, bătrănul aproape, că nu mai avea cum să scape - din acel crov.

Hahaha, să vedem ce mai face acum Alexandru

Și-a pierdut toată armata, ce mai copilandru

Mă întreb ce i-a spus Mikhail când

Armata lui Napoleon a venit, sute de mii ucigând...

Ziua noastră îndelungată a fost în sfârșit câștigată

Știam cu toții că de acum o să trăim o viață îmbelșugată

Țoți recunoșteam cine ne-a oferit acest viitor prosper...

Și pe tot frontul s-a auzit doar: Vive l'Empereur!

De-ai fi aici cu mine

M-as pierde-n ochii tai

Cum am facut-o acum mult timp...

Eram la strada, la semafor

Si m-ai facut sa-mi fie dor

M-ai inspirat cand te-am aflat

Si inima s-a-nfiorat.

Am stiut de-atunci, ca tu, al meu,

Esti special in felul tau

Si ca ne vom intalni

Cand a fi, atunci va fi.

Inca te-astept cu drag si dor

Imbatata de amor,

Amorul vietii de demult

Caci astazi sigur alta sunt;

Dar am speranta si viziune

Si vreau sa le impart cu tine...

And because lyrics need to rime

Wanna be my Valentine? 

În fiecare octombrie o să-mi aduc aminte

De tine, de tot ce-a fost înainte

De noi, de cât de mult noi ne-am iubit

De zilele reci și calde, de cum tu mi-ai zâmbit

Și-a mai trecut un an și tot mi-e dor

De tine, de plimbarea pe motor

În octombrie tot la tine mă gândesc

Și am atâtea planuri de care să-ți vorbesc

Dar știu că trebuie să tac, să mă abțin

Dar de când ai plecat simt că nimănui nu aparțin

Și știu că pare puțin cam egoist

Să te doresc acum, deși ți-am spus că eu rezist

Să te-n locuiesc am încercat, dar tot nu pot

Parcă nici unul n-are acel antidot

Pentru boala mea— iubirea adevărată

Mă plimb prin ploaie cu inima-norată

În octombrie te caut și tot nu te găsesc

Tot aștept prin norii grii să te zăresc

Și totuși mă tem că te-aș putea vedea

Căci s-ar reaprinde-n mine focul de ne-am revedea

Așa că mai bine stau mai mult departe

Și tot ce am să-ți spun, îți scriu în carte

Dar inima mea oricât ar încerca de s-ar ascunde

Printre vise, frunze, și stele căzute te caut oriunde

Sunt întrebat de întrebări unde-i răspuns

Știu doar că sufletu-i răpus de o-ntrebare

Poate mai știi, eu nu mai știu unde-a ajuns

Pare că-i pus fără răspuns într-o uitare

Ce să mai fiu golit de suflet, parcă nu-s

Ce să mai știu când nu mai știi, și asta doare

Bătând în gol inima-mi spune că m-am dus

Fără de noi rămân o biată întrebare

Ce să mai caut întrebându-mă răspuns

Ce să mai uit abandonat în alungare

Ce să mai las când toate armele-am depus

Ce să mai ‚da’ când ‚nu’ e pus în acuzare

Ce să întreb dacă nu-mi vindecă răspuns

Ce să mai spun dacă n-aude întrebare

Ce să mai cad lipit de jos, totu-i mai sus

Ce să mai zbor când mă târăsc la întâmplare

Ce să mai azi dacă nu ieri sau în curând

Ce să mai eu dacă-mi lași tu o așteptare

Ce să mai nopți dacă nici zile și nicicând

Cine sunt eu când nu ești tu e condamnare

Mi-e bine și fără iubire,

fără iubirea ta.

M-am obișnuit și fără prezența ei,

care dulce părea.

Mi-e bine și-n lipsa aripilor tale,

care albe păreau.

M-am obișnuit și-mi pietrific mintea să supraviețuiască și-n absența ta.

Mi-e bine și când îmi vine să-mi metamorfozez versiunea - 

mască - cretină-mi puneai la cea

veche.

M-am obișnuit și de manipulările tale 

nu m-ai am parte - seducătoare păreau.

Și uite cât de bine-mi păreai.

Și uite cum mă faci să-mi fie bine și fără tine.

Aș vrea să strâng la piept pe toți copiii lumii,

Pe cei ce-au fost uitați în umbra vremii, humii,

Pe cei ce, prunci fiind, părinți au învățat,

În case sfărâmate, în vise deșirate.

Pe cei ce-au confundat iubirea cu o cruce,

Ce-au dus în spate jugul fără să se-aștepte,

Și-n loc de zbor curat spre ceruri liniștite,

S-au scufundat în patimi, în vinuri otrăvite.

Cum să nu fugi de foc, când focul e acasă?

Când dragostea ți-e luptă, iar liniștea-i retrasă?

În România, tineri ce fug de cuibul sfânt,

Căci au trăit doar haos, sub masca unui cânt.

Pe cei cu ochi prea goi, ce-au văzut prea devreme

Părinți căzuți în patimi, în vorbe grele, semne.

Pe cei rămași orfani nu doar de trup și sânge,

Ci de un rost curat, ce lacrima o frânge.

Durerea-i parte-n noi, dar n-ar trebui să doară

De-ți crești copilul blând, nu ca pe o povară.

Dar cum să-nvețe viața, când nimeni nu le-a spus

Că dincolo de neguri, e-al dimineții sus?

S-au înfrățit cu greul, nu ca să-nfrunte lumea,

Ci doar ca să se-mpace cu umbrele din glumă.

Rămân în relații sparte, în vise otrăvite,

Crezând că-i asta dragostea—cuvinte prăbușite.

O, Doamne, dă-le minte să vadă cât sunt preț,

Să-nțeleagă că viața nu-i doar un vechi dispreț!

Să-și găsească-n jur iubirea adevărată,

Nu-n chipuri de fațadă, nu-n vorbe trucate.

Să nu mai fie singuri în lupta lor tăcută,

Să nu mai poarte-n suflet durerea absolută.

Să-și fie îngeri lor, să-și mângâie ființa,

Să-nvețe că în ei trăiește biruința.

Că pacea nu e doar un vis străin, pierdut,

Ci rodul luptei lor cu demonii din lut.

Că drumul către cer e plin de mărăcini,

Dar la capăt îi așteaptă lumina dintre spini.

Te văd ades în visurile mele
Şi mintea mea spre tine fuge uneori
Dar reuşesc să şterg rapid orice-amintire
Pentru că... De ce să-mi fie şi mai mult dor?

Ce hoaţă eşti tu, iubire
Dai tot, ca mai apoi să iei şi ce n-ai dat
Şi-l faci pe om să creadă-n veşnicia
Simţămintelor ce i le-ai provocat.

Şi timpu-mi este-acum complice
Şi mă învaţă ca să şterg din minte tot
Ce-mi poate într-o zi întoarce capul
Spre munţii din trecut, şi să mă-npiedice să-ntreb: "Mai pot?"