Noaptea...

Amărâta-i a noastră inima

Cea care mângâie conștiința

Și-și exprimă concepțiile necoapte,

Că și orologiul ce se roade ușor

Că să spună melos cântecul neastâmpărat și

Transcendent asupra trăirilor pământeșți.

Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune

Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente

Ce timp bovinele zbieră

Și te închini suveranului ceresc

Pentru încă un prilej.

Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.

Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește

-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.

Ne ascundem printre vise și taceri,

Sub vorbe spuse doar cu jumătate,

Când lumea ne-ar vrea străini,severi,

Noi ardem dorul vină necurmată .

Un gest,un pas și tot se rupe,

Dar tot ne întoarcem orbi de dor,

Căci inima, oricât ar suferi sub ruine,

Nu știe „nu" căci eu „încă te ador".

Ne-am scris iubirea pe furiș ,

În nopți ce nu știu de odihnă.

E un vis trăit în profunzime,

O vina dulce,o lumină .

Și de ne-or judeca in zori,

Că am iubit în miez de noapte,

Să știe focul din comori,

Nu moare doar că „nu se poate ".

era 3 dimineață

făceam duș cu apă rece

m-ai privit

ai zis treci peste

sufletul e mort de mult

le joci pe toate

și după le pupi în bot

le arunci peste tot

le sucești mințile 

și după le arunci peste bord

știi să-ți joci prea bine rolul

tot băiatul rău, nu strici decorul

vedeam sentimente

am auzit că toate-s fente

lumea toată nu le vede

le-ai avut, dar sunt absente

era numărul 7

de pe aleea de la munte

când mă așteptam la fapte

am avut gândul la moarte 

trântești ușa

în mine arunci toată cenușa

m-ai ofilit precum o floare

nici măcar nu mă mai doare

la mormânt regreți și-o floare

pe mine nimeni nu mă prețuiește

doar eu sunt lecția vieții

plătesc de una singură prețul 

treci peste

era o fată blondă

o mai iubești?

a fost de probă?

minciunile tale se aprobă

ce păcat că eu nu-s

nici brunetă, nici blondă

sunt o ancoră

port a suferinței robă

era fum de țigară

îl trăgeam în piept în doară

să nu mai simt cât mă omoară

nu simțeam nimic pe seară

erai șoc că nu fumez 

ce să vezi și să nu crezi

țigări privesc cum mi se rulez

cicatrici îmi tot gravez

mă distrug, nu mă opresc

iubirea ta o devorez

Mama am greșit de o grămadă de ori,

Îmi cer scuze ,mă închin in fata ta,

Ești o mama extraordinara 

Ai stat nopții și zile lângă noi ,

Doar tu ai fost acolo ,

Tata a plecat ,

Naveam ce manca ,

Mama a murit,

A făcut lumină în familia noastră,

Îti mulțumesc ,mama !

Am vrut să-ți fiu Eminescu,

Tu-mi erai Luceafăr

Am vrut sa ti dau stelele,

Tu voiai grădinile.

Grădini pentru ce?

-Pentru florile din ele,

SIi nucile sa le am!

Iarna când va veni

Vor dispărea, dar, 

Stelele si luna, 

Vor rămâne pentru totdeauna. 

Să-ți mai scriu, 

N-are rost. 

Oricum nu mi vei răspunde 

Tu ești acuma, 

O străină pe cer, 

Printre mulțime am sa te pierd 

Dar amintirea va rămâne aceeași. 

Povești fermecate am trăit, 

Albinele au murit, 

Florile s-au ofilit, 

Dar eu tot te vad zâmbind. 

Ești puternica, mă-ntreb' oare, 

Sau de iubit, n-ai fost in stare, 

Ci doar ai recitit

Ca iubirea noastră moare

ATUNCI CÂND TE PRIVESC,

TIMPUL SE OPREȘTE.

LA CÂT DE MULT EU TE IUBESC

ȘI SOARELE SE TOPEȘTE!

DE N-AI FI TU PE-ACEST PĂMÂNT,

FRUMUSETEA AR PIERII

SI VOI FACE-UN JURĂMÂNT ,

DOAR PE TINE TE VOI IUBI.

DE NU EXISTAI TU,

EU NU ȘTIAM CE-I FERICIREA ,

MI-AI ALINAT ȘI SUFLETU

MI-AI ARĂTAT ȘI CE-I IUBIREA

DAR DE CÂND EU TE IUBESC ,

AM AFLAT DE -AȘA ZIS DOR,

DE-AI ȘTI CĂ INNEBUNESC

CÂND NU EȘTI LÂNGĂ MINE ,MOR!.

În adâncul serii cu umbre tulburi,

Se nasc dileme, ca vise suri.

În colțuri de timp, gânduri se ivește,

Dorința de pace, privirea se prinde.

Sub umbra gândurilor, pasul se oprește,

Pe cărarea vieții, întrebarea se naște.

Dilema apasă, în liniștea serii,

Retragerea cheamă, cu glas de mister.

În cărțile vremii, cu pagini palide,

Se scrie povestea, a vieții străbătând grădini.

Dar ochii obosiți, privind în urmă,

Descoperă amintiri și clipe ce curg ca râul.

O, dilemă adâncă, cu sentimente grele,

Când sufletul cântă un cântec cu ele.

Retragerea bate, ca un clopot de dor,

Dar viața strigă încă, cu glas de izvor.

Și-n fiecare pas, în fiecare clipă,

Se simte cugetul, în suflet ce țipă.

Să te retragi sau să lupți mai departe?

Această dilemă, în minte o poarte.

Călătoria e lungă, dar serile sunt scurte,

Retragerea, o alegere ce-aduce tăcere.

Dar în inimă ecoul trecutului răsună,

În dilema adâncă, viața își croiește calea.

Nu-mi pasă ce palme-mi dă destinul,

Iar soarta-mi ferecată e o altă ceapă degerată!

Doar tu iubito ești tot ce contează,

Iar viața mea, ce e din multe clipe alcătuită,

Doar ție îți aparține,

Și astăzi dar și mâine!

Iar fără tine nu-i viitor și nici speranță...

Nu-s eu cel care naufragiat de pe Titanic,

Stau agățat plutind salvat de mâna ce încă mă susține,

De tine?

Nu tu mă poți lăsa oricând să mă scufund ireversibil,

Să mă înec,

Și să-ți sufoc iubirea ce ți-o port pe veci,

Murind și ea cu mine?

(11 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,

Pentru că ai pictat

Lângă Adam pe Eva

Cu părul lung buclat.

Cu ochi fermecători

Şi gene languroase,

Sprâncene arcuite

Şi buze mătăsoase.

Cu gâtul graţios

Şi sân seducător,

Cu mijloc de clepsidră

Şi cel mai fin picior.

Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,

Pentru că ai pictat

Lângă Adam, femeia,

Un înger întrupat!

Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,

Îţi mulţumesc frumos,

Că în tabloul vieţii

Ai dat şi o tuşă roz!

Amintiri private, cu uși închise 🚪

Dragoste cum vezi numai în vise 🪄

Suflete pereche după o noapte împreună 🫂

Dar ne-am mințit înainte ca soarele să apună 🌅

Diluez dorul cu alcool, tăcerea eu o beau 🍾

Doua pahare… la al treilea te văd mereu 🍷

Mă sufoc, dar încerc să nu disper ☄️

Parfumul tău ca un blestem pe piept apasă fără aer 💨

Strig un suflet rece, în inimă e doar gol 🫙

Mă sting ușor , mă dor și cuvintele pe rol 🎭

Zi după zi, număr zile-n șoaptă 👄

E de parcă nu te-aș fi iubit vreodată 💔

Cum te-am iubit, nici tu, nici în altă lume

Nu vei găsi, … nici în flăcări nici în spume 🔥🌊

A mai trecut o zi, dar rana nu-i închisă 🔐

În caz că ți se face dor, las ușa deschisă 🔓

Cât te-am iubit, ai să înțelegi cândva ⏳

Că ai plecat, sper că nu vei regreta 🚬

Visele cu tine mă mai liniștesc 🥀

Te-aș blestema… dar încă te iubesc ❤️‍🩹

Dă-mi voie să mai cred că poate - și timpul

și ochiul - care să vadă liber,

or înțelege îndeajuns ispita 

și ispravind, 

nu îmi vor da dreptate!

Simplu, într-un miracol stăruit,

în care, amorf - plutesc în visurile tale,

descătușat, mai cer răbdare, 

dar nu e timp

și nici - iertare!

Pierdută-n orașul luminilor,
O umbră rătăcită
Caută al ei stăpân, care strălucește în depărtare.
Și-n întuneric ea dispare,
Urmărind iubirea mult dorită
Care timidă vrea să apară,
Dar ea nu stă
Își părăsește lacrima pe asfalt
El cu gândul că e semnul ploii
O ignoră,
Dar e strigătul de durere ce se pierde
În pure sentimente de iubire,
Neglijate și ignorate,
Dar ce încă speră să fie împărtășite.