Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Cine a trait cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Care a iubit cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Daca noi am fost cu adevarat,
Ceea ce am fost,
Sau ceea ce am visat ca suntem.
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Category: Love poems
All author's poems: OTEH
Date of posting: 4 сентября 2022
Comments: 1
Views: 1236
Comments
Poems in the same category
FIR DE APĂ SUBȚIREL
Orizontul pare aproape
Împodobit c-un curcubeu,
Dincolo de largul mării
Ține-n brațe un nor greu.
Noru-n valuri se preface,
Mici șiroaie curg la vale,
Temătoare să nu sece
Pân-la mare e lungă cale...
Se strecoară printre stânci
Fir de apă subțirel
Bucuros când întănlește
Alte fire ca și el.
Luna ești
Luna ai fost și luna ești,
O taină vie din povești,
Strălucitoare, rece, blândă,
Ce sufletul mi-l prinde-n undă.
Eu, soare-n zori, ce-n mine arde,
Te caut, ziua-mi cade-n spate,
Și noapte de noapte te chem în vis,
Un dor nestins, un gând promis.
Tu strălucești pe cer tăcut,
Eu ard, mereu necunoscut,
Dar, între noi, rămâne-n șoapte
Povestea nopții fără moarte.
Luna ai fost, luna vei fi,
Un far al sufletului gri,
Căci în lumina ta divină
Eu regăsesc a mea lumină.
Romantismul
Romantismul încă există.
Nu-l lăsați afară s-aștepte.
Bucuria și dorul coexistă
În inimi și minți înțelepte.
Invitați-l în lumina din suflet
Și oferind sentiment cu căldură,
Așezați-l într-un frumos triolet
Amintind anii care se pierdură.
Primiți în dar ale lui învățăminte
De a crea clipe lirice de neuitat,
Rostiți iubire prin sincere jurăminte
Și ascultați poemul ce este recitat.
Un pahar de poezie in asteptare
Natura se dezlănțuie peste pământ
Ce fragile-au fost razele de ieri!...
Plouă într-una fără discernământ
Din liberi sub cer senin... prizonieri.
O ploaie rece ce te provoacă
La fel ca viața când te-ncearcă
Ce cade-n ropot și mă-ntreabă
De sunt puternică... sau slabă...?
Sub norii gri flămânzi de-un soare
Deschid umbrelă de hârtie cerului greu
Un pahar de poezie în așteptare
Pe cer să scrie culori de curcubeu...
Ești ca o toamnă...
Ți-s coapte buzele și roșii,
Ca merele ce-au dat în pârg,
La geam îți cântă ticăloșii,
Balade triste de prin târg.
Cu grație scoți limba printre ele,
Și-o treci suav peste roșeață,
Cu ochii mari ca două stele,
Împrăștii peste tot dulceață.
Cad trubadurii ca loviți de coasă,
Misterul tău nu-l înțeleg,
Ești ca o toamnă de frumoasă,
Și-abia aștept să te culeg.
FIR DE APĂ SUBȚIREL
Orizontul pare aproape
Împodobit c-un curcubeu,
Dincolo de largul mării
Ține-n brațe un nor greu.
Noru-n valuri se preface,
Mici șiroaie curg la vale,
Temătoare să nu sece
Pân-la mare e lungă cale...
Se strecoară printre stânci
Fir de apă subțirel
Bucuros când întănlește
Alte fire ca și el.
Luna ești
Luna ai fost și luna ești,
O taină vie din povești,
Strălucitoare, rece, blândă,
Ce sufletul mi-l prinde-n undă.
Eu, soare-n zori, ce-n mine arde,
Te caut, ziua-mi cade-n spate,
Și noapte de noapte te chem în vis,
Un dor nestins, un gând promis.
Tu strălucești pe cer tăcut,
Eu ard, mereu necunoscut,
Dar, între noi, rămâne-n șoapte
Povestea nopții fără moarte.
Luna ai fost, luna vei fi,
Un far al sufletului gri,
Căci în lumina ta divină
Eu regăsesc a mea lumină.
Romantismul
Romantismul încă există.
Nu-l lăsați afară s-aștepte.
Bucuria și dorul coexistă
În inimi și minți înțelepte.
Invitați-l în lumina din suflet
Și oferind sentiment cu căldură,
Așezați-l într-un frumos triolet
Amintind anii care se pierdură.
Primiți în dar ale lui învățăminte
De a crea clipe lirice de neuitat,
Rostiți iubire prin sincere jurăminte
Și ascultați poemul ce este recitat.
Un pahar de poezie in asteptare
Natura se dezlănțuie peste pământ
Ce fragile-au fost razele de ieri!...
Plouă într-una fără discernământ
Din liberi sub cer senin... prizonieri.
O ploaie rece ce te provoacă
La fel ca viața când te-ncearcă
Ce cade-n ropot și mă-ntreabă
De sunt puternică... sau slabă...?
Sub norii gri flămânzi de-un soare
Deschid umbrelă de hârtie cerului greu
Un pahar de poezie în așteptare
Pe cer să scrie culori de curcubeu...
Ești ca o toamnă...
Ți-s coapte buzele și roșii,
Ca merele ce-au dat în pârg,
La geam îți cântă ticăloșii,
Balade triste de prin târg.
Cu grație scoți limba printre ele,
Și-o treci suav peste roșeață,
Cu ochii mari ca două stele,
Împrăștii peste tot dulceață.
Cad trubadurii ca loviți de coasă,
Misterul tău nu-l înțeleg,
Ești ca o toamnă de frumoasă,
Și-abia aștept să te culeg.
Other poems by the author
Is this love
Stăteam pe acoperișul casei, îl ascultam pe Marley
și priveam, cum una câte una se stingeu, luminile spitalului Fundeni,
Cum una câte una umbrele zburau, ca leii lui Khayam, în taigaua persană.
Aceasta-i iubirea -mi spuneam. Când ea, înfiorată, mă apuca de mână,
Simțind în acel „ Is this love” norul radioactiv al maturizării.
Dar mie nu-mi păsa, știam deja că suntem prinși ca-ntr-o capcană,
Și că acele clipe nu vor mai veni nicicând,
Și că nu peste mult timp, ne vom uita jurămintele, și numele,
Și că nu peste mulți ani vom zbura și noi de pe spitalul Fundeni,
În taigaua persană, ca leii lui Khayam.
Autor : O.T.
Laudă zilei
Să lauzi această zi, oricum va fi!
Ceva din Frumusețe, cu frumusețea ta de acum va răsplăti.
Exită-n fiecare rid o tinerețe, e negreșit, în fiecare pas, un drum,
Ascuns în marmura vestită de tristețe, e răsăritul unui nou cătun.
Oricum ar fi, același glas împarți, cu cel ce cântă viața mai departe,
Și pentru bucuria zilei celorlalți, să lauzi ziua ce-ți aduce moarte.
O.T.
Un versificator, nu un poet
Ești un versificator, nu un poet, așa zicea,
Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă,
Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).
I-am dat să-mi citească de pe telefon,
direct în franceză Je est un autre.
Am știut dintotdeauna că nu sunt poet,
Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea
prin aer un R, et je me suis reconnu poete,
-Ce teribilă e Poezia- !
În timp ce limba ei împingea prin aer un R,
Și doamna care se așezase lângă noi,
Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani,
Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare,
la Starbucks, într-o zi oarecare.
Capitulare
Pe bătrânul Hemingway parcă-l văd, din spatele unei pipe,
Cum deschide iar marea, pe când hoțul de clipe,
Sufletul meu, ca un tren ruinat, retras de pe șine,
Săturat de furtuni, visează să adoarmă în sine.
Cicatricele încă, vechi hotare in sânge,
Pulsează-n adânc, spre comori levantine,
Dar prova e ruptă, iar timona-i un brici,
Care taie catargul : „nu mai vrem pe aici” .
De rugină sunt prinse carabinele toate
Mapele-s șterse, iar busolele sparte.
Frageda zi, prima din toate, parcă a plecat,
Prea departe.
Autor : O.T.
A saptea coarda
Stiu ca nu-ti plac versurile mele,
Folosesc numele unor femei din carne si oase;
Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,
in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,
Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,
Trebuie sa ai taria unui soldat. Nu-i vina mea,
Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,
Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna
dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,
arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -
N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,
Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,
As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,
Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.
Tu nu ești Lauren Bacall
Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,
Rătăcită într-o rochie neagră,
Care așteaptă pe un trotuar.
Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,
care umblă,
Prin regatul ruinat al nopții.
Călcăm pavajul unui drum șerpuit,
Printre case,
Încercând să aprindem candelabrul
Care atârnă, ca un păianjen străveziu,
Tin tavanul unei terase.
Vorbim tare, ca doi străini,
Încolțiți de o teamă,
Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,
Să ne vadă cum tragem,
Din aceeași țigară,
Cineva care știe că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,
Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,
Pereții sunt muți, muțenia-i însă,
A unei tăceri revanșarde.
Timpul e al tău, niciodată al nostru,
Oglinda se scurge într-o altă oglindă,
Din care privește un monstru.
Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,
Nu ne pot salva de dezastru,
Ceru-i pictat pe un blat ruginit,
În verde prelins din albastru.
Noaptea-i închisă ca o cătușă,
Și totuși, un zgomot se aude în ușă,
Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.
E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,
Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,
Ca brațele noastre,
Să se atingă vreodată.
Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,
Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Is this love
Stăteam pe acoperișul casei, îl ascultam pe Marley
și priveam, cum una câte una se stingeu, luminile spitalului Fundeni,
Cum una câte una umbrele zburau, ca leii lui Khayam, în taigaua persană.
Aceasta-i iubirea -mi spuneam. Când ea, înfiorată, mă apuca de mână,
Simțind în acel „ Is this love” norul radioactiv al maturizării.
Dar mie nu-mi păsa, știam deja că suntem prinși ca-ntr-o capcană,
Și că acele clipe nu vor mai veni nicicând,
Și că nu peste mult timp, ne vom uita jurămintele, și numele,
Și că nu peste mulți ani vom zbura și noi de pe spitalul Fundeni,
În taigaua persană, ca leii lui Khayam.
Autor : O.T.
Laudă zilei
Să lauzi această zi, oricum va fi!
Ceva din Frumusețe, cu frumusețea ta de acum va răsplăti.
Exită-n fiecare rid o tinerețe, e negreșit, în fiecare pas, un drum,
Ascuns în marmura vestită de tristețe, e răsăritul unui nou cătun.
Oricum ar fi, același glas împarți, cu cel ce cântă viața mai departe,
Și pentru bucuria zilei celorlalți, să lauzi ziua ce-ți aduce moarte.
O.T.
Un versificator, nu un poet
Ești un versificator, nu un poet, așa zicea,
Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă,
Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).
I-am dat să-mi citească de pe telefon,
direct în franceză Je est un autre.
Am știut dintotdeauna că nu sunt poet,
Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea
prin aer un R, et je me suis reconnu poete,
-Ce teribilă e Poezia- !
În timp ce limba ei împingea prin aer un R,
Și doamna care se așezase lângă noi,
Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani,
Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare,
la Starbucks, într-o zi oarecare.
Capitulare
Pe bătrânul Hemingway parcă-l văd, din spatele unei pipe,
Cum deschide iar marea, pe când hoțul de clipe,
Sufletul meu, ca un tren ruinat, retras de pe șine,
Săturat de furtuni, visează să adoarmă în sine.
Cicatricele încă, vechi hotare in sânge,
Pulsează-n adânc, spre comori levantine,
Dar prova e ruptă, iar timona-i un brici,
Care taie catargul : „nu mai vrem pe aici” .
De rugină sunt prinse carabinele toate
Mapele-s șterse, iar busolele sparte.
Frageda zi, prima din toate, parcă a plecat,
Prea departe.
Autor : O.T.
A saptea coarda
Stiu ca nu-ti plac versurile mele,
Folosesc numele unor femei din carne si oase;
Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,
in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,
Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,
Trebuie sa ai taria unui soldat. Nu-i vina mea,
Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,
Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna
dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,
arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -
N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,
Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,
As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,
Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.
Tu nu ești Lauren Bacall
Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,
Rătăcită într-o rochie neagră,
Care așteaptă pe un trotuar.
Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,
care umblă,
Prin regatul ruinat al nopții.
Călcăm pavajul unui drum șerpuit,
Printre case,
Încercând să aprindem candelabrul
Care atârnă, ca un păianjen străveziu,
Tin tavanul unei terase.
Vorbim tare, ca doi străini,
Încolțiți de o teamă,
Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,
Să ne vadă cum tragem,
Din aceeași țigară,
Cineva care știe că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,
Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,
Pereții sunt muți, muțenia-i însă,
A unei tăceri revanșarde.
Timpul e al tău, niciodată al nostru,
Oglinda se scurge într-o altă oglindă,
Din care privește un monstru.
Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,
Nu ne pot salva de dezastru,
Ceru-i pictat pe un blat ruginit,
În verde prelins din albastru.
Noaptea-i închisă ca o cătușă,
Și totuși, un zgomot se aude în ușă,
Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.
E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,
Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,
Ca brațele noastre,
Să se atingă vreodată.
Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,
Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Monica BP