În locul meu

Îți sunt efect antihalo,
Te readuc înapoi în abis,
Dictând portative pierdute-n ecou
Mă seduci cu vorbe irbis.

Lasă-mă să te duc acolo circumscris,
Unde nu duce nicăieri.
Să poți simți totul într-un fel precis:
“Pietre seci în serile reci”

Privind luminile murind pe rând,
Îți prezentam ca un copil,
Clipele tale triste zburând
În ale mele întunerici.

Asta e ceea ce vrei?
Sau te mai întreb altă dată…
Invocându-mă, mă chemi
Din adâncul pierdutelor judecăți.

Unde pleacă dorul, când n-am să mai fiu,

Se sparge în umbre, se-ascunde-n târziu?

Se duce prin frunza ce cade pe drum,

Ori zboară cu îngerii ce pier pe drum?

Îl poartă vântoasele-n noapte pustie,

Îl scriu ploi de toamnă pe sara târzie 

Îl iau mările toate în valul lor greu,

Sau rămâne în tine, în visul tău?

Și poate, departe, când stelele mor,

Se naște din mine un alt fel de dor,

Un cântec de jar, un ecou nesfârșit,

Dintr-un „nu mai sunt”… într-un „n-am plecat, încă-s aici”.

Pe margini de tăceri albastre

Se leagănă un vis târziu,

Iar luna-și cerne-n nopți sihastre

Argintul pal și pustiu.

Sub teiul gândului ce doare,

Adorm povești fără răspuns,

Și-n frunze moarte, fiecare

Ascunde-un dor ce nu s-a spus.

Tu ai plecat, și-n urma ta

A mai rămas o rană vie,

Ca o lumină ce-ar putea

Să ardă-n veci… dar nu mai știe.

Căci timpul, crudul cerșetor,

Ne fură clipele din suflet,

Și lasă-n loc doar un fior

Ce-nvață moartea cum să umble.

Iar eu, străin de mine însumi,

Te caut printre amintiri,

Dar pașii mei se pierd în gânduri

Și mor sub vechi nedumeriri.

Și poate-n altă existență,

Sub ceruri reci, fără păcat,

Vom fi din nou o conștiință

Ce nu cunoaște „am plecat”.

În tăcerea nopții, simt cum cuvintele se nasc din umbrele gândurilor neînțelese. Fiecare pas pe care-l fac mă adâncește mai mult în misterul acestui univers al meu, un loc unde lumina nu are voie să pătrundă, dar nici întunericul nu îmi poate fura speranța. Pot trăi în gândurile tale, chiar și atunci când nu mă vezi, pot schimba ceea ce tu crezi că este imposibil, doar pentru că știu să îți ating inima fără să o conștientizezi. Vreau să-ți arăt că adevărata putere nu este în ceea ce putem atinge sau face, ci în ceea ce suntem capabili să devenim fără a fi observați.

Am în telefon, cateva poze cu ea,

Nimic regizat — un zâmbet, o cafea,

Un tricou larg, părul ciufulit,

Dar Doamne… cât o iubesc. Atât de liniștit.

N-o spun des, că nu-s poet cu normă,

Dar când o văd, lumea prinde formă.

E ceva între noi ce n-are nume,

Mai real decât tot ce zice lumea bună.

Nu-mi trebuie filtre, nici povești sclipite

Am serile cu ea și ochii ei obosiți

Când plânge, nu fug. Când tace, o simt.

E fata aia pe care-o ții, nu o minți.

Și da, poate n-o înțeleg candse frânge 

Dar stau. Rămân și când inima-mi plânge.

Îmi dau seama-atunci, când lumina dispare,

Că iubirea-i o flacără mută, dar care nu moare

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Și-mi cunoști fiecare gând,

Nu-mi lua din brațe omul

Pe care-l țin tremurând.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Când mă vezi tăcut și frânt,

Nu-mi lăsa sufletul pradă

Umbrelor ce mă înfrâng.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Și-mi auzi inima cum cere,

Fă-mi din lacrimă izvoare,

Și din dor, alin și miere.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Cum se roagă cei pierduți,

Fă-mi credința sabie-n noapte,

Să-i despart de cei căzuți.

Și dacă noaptea vine rece

Și cere tot ce-i viu pe pământ,

Să mă șteargă fără nume,

Doar să mor cu ea în gând.

Nunai simțind  mesajul

Înțălegi chemarea...

Nu osândi cuvântul

E tot ce avem mai sfânt

Și mai curat.

Zămislit în brazdă sfântă,

Cu carate îmbogățite,

Cuvintele desleagă punți...

Aș aduna în palme petalele de floare,

Din crini și lăcrămioare o rochie să-ți fac.

I-aș pune și paiete din razele de soare,

La poale aș tivi-o cu flori de liliac.

Și-n loc de cingătoare pe talie s-o țină,

Ți-aș împleti albastre flori de nu-mă-uita,

Ți-aș așeza pe frunte cunună de lumină

Și nu din astrul zilei, ci din privirea ta.

O rochie ți-aș face din florile pădurii

Și ți-ar veni turnată, mai bine decât crezi,

În degrade-mbinate, culorile naturii

Ți-ar scoate-n evidență frumoșii tăi ochi verzi.

Și astfel înflorită să fii o veșnicie

Rivala primăverii, regină peste flori,

Și pe covorul roșu, când vei păși mlădie,

Umili să ți se-ncline cohorte-ntregi de sori.

Să-ți cadă la picioare neplânse ploi de stele

Și vântul să te poarte în zbor până la nori,

Când nopțile-ți vor țese senine lungi perdele,

Să le desfacă luna, iar tu să te strecori.

O rochie-ți voi coase, cu ea să ți se-mbrace

Și sufletul, și trupul în blânde, vii culori,

Din galaxii pierdute atunci mă voi întoarce

În fruntea unei armii de îngeri păzitori.

Din zori și până-n noapte, din noapte până-n zori,

Să-ți fim gardă regală, regină peste flori!

Astăzi am condus-o pe cea care te iubea

Pe ultimul nostru drum

Luminat de felinare,ce slabe lumini…

Am condus-o in gară ca apoi

Cu ochii înlăcrimați i-am spus

Întoarce-ți obrazul și fii gata,

Viața o să-ți arate câte s-au întamplat

În timp ce tu visai la el,iar el…la cer.

Cu glasul tremurat și ochii înlăcrimați

A urcat în trenul 04, linia 3,

Cu șireturile desfăcute a pășit

Și odata cu ea a fugit și iubirea…

Împiedicată iubire,de tine învinsă

În a noastră luptă continuă!

Iar eu, eu încă am ramas în gară

Eu încă o aștept să se întoarcă,

Pe cea cu inima de sticlă și ochii pierduți,

Pe fata ce a avut curajul să lase trecutul in urmă

Aruncându-se în valurile iubirii,

Tumultuoase ca un trecut pierdut.

CĂLĂTOR STRĂIN (13. 02. 2018)

Se duce noaptea la culcare

când ziua în taină poposeşte

printre clădiri cu felinare

la care nimeni nu soseşte...

De strajă, stat-au noaptea întreagă

şi, obosite, se aşează

pe cai pierduţi în zarea largă

la care sufletu'mi veghează...

Tu te-ai trezit mult mai devreme...

Cocoşii tăi cântau pe când,

de demoni, încercai a nu te teme,

dar te temeai de al tău gând...

În prispa'ţi au cântat cocoşii

cu mii de clipe înainte!

Tu nu-i auzi căci, pene roşii

te-au prins în mreje, jurăminte!...

Şi n-ai văzut cum dimineaţa

s-a prefăcut într-o sulfină

şi n-ai simţit în tine viaţa

cerându-şi rolul de verbină...

În nopţile de sărbătoare...

Ştiu că visezi dar, în zadar,

dacă nu rogi această floare

să îţi vindece un gând hoinar...

Verbina, numai dânsa, ştie

a ne fi leac desăvârşit

de aceea, o sădeau prin vie

romanii şi cei din Egipt...

Or, dacă astă iarbă sacră

ne-ar fi salvat de dor, de chin,

am fi aflat ce ne consacră...

Iubirea sau un alt destin!

Căci, a iubi nu e un drept,

nu e pedeapsă de la zei,

ci e destin de înţelept

pe care nu-l primeşti, ţi-l iei!

Încă e timp, de înţelegi

că tu eşti soarta, eşti puterea,

întinde mâna să alegi

iubire pură, nu durerea!

Întinde mâinile amândouă,

nu obosi, mai e puţin

şi alte mâini pline cu rouă

te-or mângâia, ţi-or fi alin!

Se duce noaptea la culcare

când ziua în taină poposeşte,

printre clădiri cu felinare

un călător străin soseşte...

Eu sunt ca tine-acum:
Tăiat din umbra ta,
În geană de lumină.

Un flutur ce-și aplaudă
Frenetic, în culori, 
Mimosa din grădină.

Tu ești ca mine-acum:
Un nor lipsit de griji, 
Plutind pe-o mare-albastră. 

O stea lucind timid
În cupa lunii albe, 
Ce-mi bate la fereastră.