Gol

Să nu mai plângi când soarta crudă te-a lovit

Degeaba cauți loc ascuns de realitate

La poarta-nchisă fremătând ai nimerit

Doar o minune va schimba ce nu se poate

Să nu mai plângi tu suflet blând nefericit

Lumina rece ți-a brumat florile toate

Sclipind un astru insolit te-ai rătăcit

Lăsându-ți nopțile să fumege turbate

Să nu mai plângi o primăvară ce-a mințit

Lumea perfectă e în visele din noapte

Hotarul zorilor trecând s-au risipit

Dezvăluid splendoarea zilelor voalate

Să nu mai plângi lacrimă caldă amăgit

Uscând cu sete curg oceanele sărate

Lipsindu-ți buzele de zahărul vrăjit

Amarul picură din rănile crăpate

Să nu mai plângi chiar dacă totul e nimic

Aerul stins respiră orele blazate

Să nu mai plângi ai vrea dar plângi necontenit

Umbletu-ți plânge istovit călcând pe șoapte

Oprește lumea dimprejur, suflet ascultă

Închide-afară orice gând, frică alungă

Sub un cireș închide ochii și ascultă

S-auzi sămânța din pământ rodind cum urcă

Ascultă frunzele crescând, timpul cum umblă

Ascultă valu-mpins de vânt, greieri-n luncă

Ascultă ploile curgând, râul din umbră

Gândul chemându-te plângând, omul ascultă

Planeta-i ruptă-n bun și rău, urlând se-ncruntă

Lumea-ntre zei se-mparte-n tabere, se-nfruntă

Lasă-i pe toți și-ascultă-mi dragostea cum cântă

Numai iubirea va putea să șteargă umbră

Ascultă-mi inima și zi-mi de vrei să tacă

Te-ascunzi fugind crezând că timpul o să șteargă

Dragostea nu se va opri nicicând să bată

Te va-nsoți până ce timpul o să ardă

La capătul de lume oameni pier

Furând lumina umblă sufletele-n noapte

Rămase umbrele secate cad inert

Arzând tulpina rădăcinilor uitate

Desprinse ciuture îneacă spre adânc

Strivind la capătul de lume realitate

Rănite urmele săpate calcă ciung

Cioplind imparele speranțe abdicate

Uscate zilele pălesc agonizând­

Umblă târându-se grăbite către noapte

Visele fără de rușine calcă strâmb

Adulmecând sângele rănilor mușcate

Crăpate palmele sădite în pământ

Crescând hotarele lipsindu-le de șoapte

Vom deveni capăt de lume absentând

Brăzdând prezențele în locuri separate

Lipsiți de noi coabităm filozofând

Adăpostind în comentarii simple fapte

Ori dăm tăcerea suprimându-ne cuvânt

Oameni pe lume sunt doar cei cu dinți de lapte

O gură de vin aș mai bea

Să pot adormi între stele

Nici somnul să vină nu vrea

De când dorul caută semne

O piatră-i pe inima grea

Atârnă cernindu-se-n vene

Cioplită-i de clipa ce-a rea

Doar timpul nisipu-l va cerne

O gură ce-aș vrea săruta

O gură cernită cu miere

Pe-o gură de rai m-ar purta

Tristețea uscându-se-ar piere

Topindu-mă-ncet mâna ta

Se scutură praful din stele

O gură de apă să-mi dea

Crescându-mi pe ramură pere

Zidită în mine e Ea

O gură de suflet îmi cere

Găsesc fremătând urma grea

Pitită adânc pe sub piele

O gură amară mă bea

Otravă lipindu-mi pe buze

O gură de foc de-aș avea

În ea să arunc ce mă frânge

O gură de aer aș vrea

O gură șoptindu-mi speranță

O gură de roșu aprins

Obrazul să-mi umple de viață

Întind mâna, e liniște

Adun întuneric în palmă

Alunecând în pori mă condamnă

Strigând lumina ard

Răspunde luna aprinsă

Căutând soare întind mâna

Îngheață printre stele în beznă

Mă retrag să ascult tăcerea

Șoptește visul cu raze

Undeva e totuși  lumină

Întind mâna degeaba și cad

Mă primește un nor să mă ploaie

Dacă-i soare ajung curcubeu

Mă trezesc înotând prin noroaie

Întind mâna să nu mă mai scurg

Nu e nimeni și-mi rămâne să plâng

Fremătând de durere  mă scutur

Rămân eu risipit în adânc

Unde sunt încep să mă caut

Încet întind mâna, e liniște

Pe-un colț de univers numit acasă

Răsar din praf și apă flori de câmp

Ieșind în lumea mică și curioasă

Doi fluturi colorați plutesc râzând

Închiși între betoane stau în casă

Doi fluturi de oraș muncesc pământ

Plantează  tristă floare la freastră

Privind spre orizontul gri și strâmt

Alți fluturi merg grăbindu-se la coasă

Se-adună-n lăzi de sticlă murmurând

Schimbându-și mima tristă în voioasă

Și-ascund aripa frântă suspinând

Ursita-mparte șansele serioasă

Toți fluturii ar vrea să prindă vânt

Câțiva or să plutească-n iarbă deasă

Din floare tot nectarul culegând

Așa petrecem scurta noastră viață

Zburăm printre iluzii dispărând

Rămâne amintirea cea frumoasă

Doi fluturi colorați plutind râzând

Pe seară, briza de reflux adoarme

Orice durere, orice gand,

Tăcerea se strecoară-n mare,

Iar valurile șușotesc atât de blând.

Te văd întinsă pe șezlong,

Uitată pe o plajă-atât de liniștită

Și-nvelită în prosopul lung

Te-admiră marea, așa ești de iubită….

Și păru-ți flutură pe tâmple,

Gândești că cerul ți-ar putea cânta.

Aștepți doar clipa care umple

Cu muzică de jazz, întreagă-ți inima.

Și nici nu știi că eu sunt chiar acolo

Trăgând cu ochiul la desfătarea ta,

Te-aștept în cameră, unde un piccolo

Ne va aduce vinul, rămâi  acum a mea…

Avea un corp ceresc,

Tot ce era legat de omenesc era desprins de ea,

Era o creatură mititică,

Credeam că era trimisă din Rai,

Dar am cunoscut Iadul alături de slujitoarea demonică,

Avea nevoie se pare, de o asistentă care să o vadă înger,

Să-i ofere Rai în schimbul Iadului,

O asistentă căreia acesta să-i fie cunoscut și să alerge în disperare către flăcări,

Să iubească arsurile atât de mult încât nici lacrimile nu le pot vindeca.

Departe ești de mine

Și parcă nu mai pot

Mi-e-atât de dor de tine

Din mintea-mi nu te scot

Ș-un Un veac în lume

Îmi pare că-am trăit

Că sunt bătrân ca timpul

Că tu vei fi murit

Și-mi mai aduc aminte

De dorul meu cumplit

Și sunt străpuns prin minte

De chipul tău iubit

Și-atuncea dinaintea-mi

Prin Ceață parcă treci

Și iar te pierzi în zarea

Eternei dimineți

Ce dacă te-am certat iubito

Stârnindu-ți furia precum furtuna Oceanului

Care nu știe să dea socoteală când începe sau când se oprește...

Eu eram căzut, alunecasem de mult în privirea ta,

În timp ce-ți sărutam buzele dulci,

Mult prea dulci pentru mine...

Tu știind că te iubesc,

Nu însă și cât de mult...

Ce dacă m-ai gonit pentru o clipă iubito,

Oare nu așa ai aflat încă odată că mă iubești?

Ce rost are liniștea care aduce uitarea,nepăsarea?

Nu-i dragostea tumultul care transformat în revărsare pare ceva ce-i mult prea mult?

Este dragostea nebunia care cântă același refren

...ce dacă, ce dacă, ce dacă

Ce dacă te-am certat iubito

Stârnindu-ți furia precum furtuna Oceanului

Care nu știe să dea socoteală când începe sau când se oprește...

(17 iunie 2024 Vasilica dragostea mea)

Mergeam ambițios prin vântul ce bătea,

Mă ridicasem din groapa cea ce mă rănea,

Mă rog, am mințit, mă ridicase ea.

M-a salvat din veninul șerpilor nenorociți,

Și mergeam ambii prin vânt, făram să fim ținiți,

Ținând capul sus lăsam trecutul în spate,

Exact de acolo unde aveau să ma înjunghe toate,

Și poate

Că am lăsat garda jos,

Dar nimic nu e mai roșu decât rozul cel mai roz,

Nu m-am uitat în spate, am continuat să merg

Apoi am grăbit pasul, am început să alerg

Eram tăcut,

Îmi lăsasem viitorul în trecut,

Era timpul să fi trecut peste tot ceea ce-a trecut.


(Asta e de fapt primul vers dintr-o melodie scrisa de mine, dar cred ca poate fi caracterizata și ca poezie idk)

Cum aș putea să trec peste tot, când tu mi-ai spus că nu trecem real niciodată peste? Cum să șterg din mine senzația de tine? Că mă doare așa tare că nici nu mai simt, dar simt tot ca niciodată

Cum aș putea să uit că ești ca un vis frumos pe care îl puteam trăi, nu doar visa? dar m-am grăbit prea tare să deschid ochii și te-ai evaporat, ai dispărut odată cu noaptea

Cum aș putea să uit toate nopțile în care voiam să dorm și tu voiai să îți ofer mângâiere și îmi spuneai că somnul nu e necesar pentru noi, ci doar emoția noastră? Că putem să ne simțim cum vrem, să ne relaxăm, să stăm în copac, să fugim..

Cum aș putea să mai merg pe strada pe care ai pășit tu, să mă uit la cerul la care te-ai uitat tu, să respir același aer, știind că nu o vom mai putea face din nou împreună prea curând?

Cum aș putea să trăiesc fără ca tu să fii în mintea mea, în inima mea, în visele mele, în momentele mele de beție și de trezie? Dar cum aș putea să te mai am în toate astea dacă tu nu mai vrei acolo?

Cum aș putea să mai mănânc vreodată ceva dulce și bun fără să-mi zboare instant gândul la tine?

Cum aș putea să nu te caut pe toate coridoarele, în toate încăperile, pe toate străzile, în toate chipurile, știind că te-aș fi găsit mereu?

Cum aș putea să mai gândesc limpede când toată concentrarea mea e la cum să-ți atrag din nou atenția?

Cum aș putea să-mi mai port măștile când tu m-ai dezbrăcat de toate și m-ai văzut cu adevărurile mele, cu relele mele, vulnerabilă, fără gardă?

Cum aș putea să mai vreau ceva când tot ce am visat vreodată să am mi-a scăpat printre degete?

Cum aș putea să nu te vreau, totuși? Când tu ești tot ce eu n-am putut să fiu?

Cum aș putea să trăiesc în neștiință, în nesiguranță și în deznădejde, când tu mi-ai arătat că trebuie să am speranță?

Cum aș putea să te privesc fără să simt? să simt acea singură îmbrățișare care ne-a semnat sfârșitul?

Cum aș putea să te învinovățesc că ai plecat, deși ți-am spus că o vei face?

Cum aș fi putut să te împiedic?

Cum aș fi putut să schimb ceva?

Cum aș putea să regret că ne-am întâlnit? sau să consider că a fost doar o întâmplare fără însemnătate, când e clar că faci parte din destinul meu?

Cum aș putea să nu mă mai gândesc la tine când plouă? sau când e însorit? sau când sunt afară? sau când sunt în pat, singură și neliniștită, pierzând timpul?

Cum aș putea să caut ceva fără să mă aștept să te găsesc și pe tine?

Cum aș putea să te mai cred când ai plecat cu tot cu încrederea mea? Cum aș fi putut să am încredere când știam că o să pleci?

Cum aș putea să mai am iubire când tu o ai pe toată și nici măcar nu știi?

Cum aș putea să te iubesc fără să doară?

Cum aș putea să te urăsc?

Cum ai fi putut să mă iubești?

Cum ar fi putut să nu fie?